SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 7035/02 prezentate de Mehmet Mübarek KÜçÜK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 22 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și grefier de secțiune al dlui Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 12 decembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Mehmet Mübarek Küçük, este un resortisant turc, născut în 1969. El este reprezentat în fața Curții de către domnul S. Tanrýkulu, avocat la Diyarbakýr. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La 19 iunie 2001, reclamantul a fost arestat la domiciliul fratelui său de către agenți din secțiunea de combatere a infracțiunilor și a infracțiunilor organizate și a contrabandei, legată de conducerea securității Diyarbakar. El era reținut să fi participat la o asociație de răufăcători formați pentru a efectua o fraudă cu ocazia examinării de acces la învățământul superior. Procesul-verbal de arestare a fost semnat de reclamant și de fratele acestuia din urmă. În aceeași zi, în jurul orei 18:30, forțele de ordine au efectuat o percheziție la domiciliul reclamantului. Procesul-verbal, semnat de acesta din urmă, nu a indicat nicio introducere a unui document sau a unui obiect. Perchiziția a avut loc cu consimțământul și în prezența reclamantului, precum și a unui comisar de poliție și a doi agenți. Procesul-verbal de identificare din 21 iunie 2001 a menționat faptul că un coleg acuzat și un martor confirmaseră participarea reclamantului la asociația de răufăcători. La 21 iunie 2001, judecătorul a stat lângă curtea de siguranță a statului Diyarbakr (inclusiv curtea de siguranță a statului) a prelungit cu șase zile reținerea reclamantului. La 22 iunie 2001, poliția a primit declarația reclamantului conținând mărturisirea sa. La 23 iunie 2001, reclamantul a vorbit cu reprezentantul său. La 25 iunie 2001, reclamantul a fost ascultat de procurorul republicii lângă curtea de securitate a statului. În declarația sa, el a negat acuzațiile împotriva sa și a contestat declarația făcută în fața poliției în măsura în care aceasta ar fi fost obținută sub constrângere. În aceeași zi, reclamantul a fost adus în fața judecătorului care a ordonat arestarea sa provizorie, ținând cont de natura faptelor reprobabile și de starea probelor. În fața judecătorului, reclamantul își va repeta declarația făcută în fața procurorului Republicii. La 29 iunie 2001, Curtea de Securitate de Stat a respins opoziția formulată de consiliul reclamantului împotriva detenției acestuia din urmă. La 24 iulie 2001, procurorul Republicii l-a inculpat pe reclamant, precum și alte 15 persoane, șefi de constituție și participare la o asociație de răufăcători, în conformitate cu art. 313 din Codul penal. La 20 septembrie 2001, reclamantul a fost eliberat temporar, iar procedura este pendinte în fața Curții de Securitate a Statelor Unite. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost torturat și că a fost supus unor tratamente abuzive în timpul arestării sale. El declară că a fost suspendat, că a primit electroșocuri și că a fost udat cu jeturi de apă rece după ce a fost dezbrăcat. El se plânge de condițiile de detenție din spațiile de detenție. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a beneficiat de asistență juridică în primele patru zile ale arestării sale, că nu i-a putut informa pe membrii familiei sale cu privire la arestarea sa și la lipsa de legalitate a arestării sale provizorii. Invocând alineatele (3), (4) și (5) din această dispoziție, reclamantul se plânge de durata detenției sale, de absența căii de atac pentru a contesta această dispoziție și de la .d . să obțină repararea prejudiciului suferit. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost acuzată nici o urmărire penală împotriva agenților responsabili de relele tratamente și de percheziție. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de percheziția efectuată la domiciliu. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus efectiv de recurs pentru a susține acuzațiile sale de maltratare și de ex. a percheziției. Invocând art. 5 §§ 3, 4 și 5 din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale, de absența căii de atac pentru contestarea acesteia și de posibilitatea de a obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea arată că aceste afirmații sunt formulate într-un mod foarte general și că reclamantul nu produce niciun început de probă, cum ar fi un raport medical sau o explicație plauzibilă a condițiilor în care ar fi fost supus unor rele tratamente. Curtea ia notă de faptul că nu dispune de niciun element care să dea naștere unei suspiciuni rezonabile că reclamantul ar fi suferit tratamente contrare articolului 3. Prin urmare, această parte a cererii este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de nelegalitatea arestării sale provizorii și de faptul că a putut informa membrii familiei sale cu privire la arestarea sa. Curtea ia notă de faptul că arestarea provizorie a reclamantului a fost dispusă în scopul de a-l aduce în fața unei autorități competente pentru a ridica sau confirma suspiciunile care îl împovărau. Din moment ce la litera (c) de la art. 5 alineatul (1) nu presupune că autoritățile de anchetă au adunat suficiente probe pentru a aduce acuzații în timpul custodiei (a se vedea Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A n 300 A, § 55), Curtea consideră că arestarea provizorie a reclamantului ar putea fi considerată rezonabilă, având în vedere elementele de care dispune judecătorul-șef în scopul arestării. În ceea ce privește cauza pentru care reclamantul a informat familia sa cu privire la arestarea sa, Curtea arată că acesta a fost arestat la domiciliul fratelui său și că procesul-verbal al arestării poartă semnătura sa, precum și a fratelui său. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost asistat de un avocat în primele patru zile ale reținerii sale. Curtea consideră că acest aspect trebuie examinat din perspectiva art. 6 din Convenție. Aceasta arată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă în curs de desfășurare în fața Curții de Securitate a statului Diyarbakr. Or, consideră că este necesar să se ia în considerare întreaga procedură penală inițiată pentru a se pronunța cu privire la conformitatea acesteia cu dispozițiile articolului 6 § 1 și 3. Prin urmare, în stadiul actual al procedurii în fața instanțelor interne, prezentarea acestui aspect este prematură și, prin urmare, reclamantul nu se poate plânge în acest sens de nicio încălcare a convenției. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a fost acuzată nici o urmărire penală împotriva agenților responsabili de relele tratamente și de percheziție. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia art. 6 1 nu se extinde la dreptul de a provoca o terță parte la urmărirea penală sau la dreptul la condamnarea unei proceduri penale (a se vedea, printre altele, Potier și Cocquempot c. Franța (dec.), nr 58434/00, 17 decembrie 2002). cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4). Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de percheziția efectuată la domiciliul său. Curtea amintește că, în cadrul luptei împotriva criminalității, statele pot considera necesar să recurgă la anumite măsuri, cum ar fi vizitele la domiciliu și confiscările, pentru a stabili dovada materială a infracțiunilor și, dacă este cazul, pentru a-i urmări pe autori. Cu toate acestea, legislația și practica lor în acest domeniu trebuie să ofere garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea, printre altele, Klass și alții c. Germania, Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A n 28, p. 23, § 50, și Miailhe c. Franța (n, Hotărârea din 25 februarie 1993, seria A n 256 C, p. 89-90, § 37). În cazul de față, Curtea arată că, pentru a colecta elemente de probă care pot confirma suspiciunile care au stat la baza reclamantului, și anume posibila sa participare la o asociație de răufăcători. Aceasta remarcă faptul că percheziția este ținută în timpul zilei, cu consimțământul reclamantului și în prezența acestuia, precum și în cea a unui comisar de poliție și a doi agenți. În consecință, aceasta trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Invocând art. 13 din Convenție, recurentul se plânge că nu a dispus efectiv de o acțiune în justiție pentru a susține acuzațiile sale de maltratare și da ui din percheziție. Curtea arată că examinarea acestui aspect, așa cum a fost invocată de reclamant, nu permite să se detecteze nici o aparență de încălcare a articolului 13. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului întemeiat pe durata custodiei sale la vedere, a lipsei unei căi de atac pentru contestarea acesteia și a faptului că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte
de la requête n
o
7035/02
présentée par Mehmet Mübarek KÜÇÜK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 22 janvier 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 12 décembre 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mehmet Mübarek Küçük, est un ressortissant turc, né en 1969. Il est représenté devant la Cour par M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 19 juin 2001, le requérant fut arrêté au domicile de son frère par des agents de la section de lutte contre les crimes et délits organisés et la contrebande, rattachée à la direction de la sûreté de Diyarbakır. Il était soupçonné d’avoir participé à une association de malfaiteurs formée en vue de réaliser une fraude à l’occasion de l’examen d’accès à l’enseignement supérieur. Le procès-verbal d’arrestation fut signé par le requérant et le frère de ce dernier.
Le même jour vers 18 h 30, les forces de l’ordre procédèrent à une perquisition au domicile du requérant. Le procès-verbal, signé par ce dernier, ne fit état d’aucune saisie de document ou d’objet. La perquisition se déroula avec le consentement et en présence du requérant ainsi que d’un commissaire de police et de deux agents.
Le procès-verbal d’identification dressé le 21 juin 2001 mentionna qu’un coaccusé et un témoin avaient confirmé la participation du requérant à l’association de malfaiteurs.
Le 21 juin 2001, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
la cour de sûreté de l’Etat
») prolongea de six jours la garde à vue du requérant.
Le 22 juin 2001, la police recueillit la déposition du requérant contenant ses aveux.
Le 23 juin 2001, le requérant s’entretint avec son représentant.
Le 25 juin 2001, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat. Dans sa déposition, il nia les accusations à son encontre et contesta sa déposition faite devant la police dans la mesure où elle aurait été obtenue sous la contrainte.
Le même jour, le requérant fut traduit devant le juge assesseur qui ordonna sa mise en détention provisoire compte tenu de la nature des faits reprochés et de l’état des preuves. Devant le juge, le requérant réitéra sa déposition faite devant le procureur de la République.
Le 29 juin 2001, la cour de sûreté de l’Etat écarta l’opposition formée par le conseil du requérant contre la mise en détention de ce dernier.
Le 24 juillet 2001, le procureur de la République inculpa le requérant, ainsi que quinze autres personnes, des chefs de constitution et de participation à une association de malfaiteurs, en application de l’article
313 du code pénal.
Le 20 septembre 2001, le requérant fut mis en liberté provisoire.
La procédure est pendante devant la cour de sûreté de l’Etat.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint d’avoir été torturé et d’avoir subi des mauvais traitements durant sa garde à vue. Il indique avoir été suspendu, avoir reçu des électrochocs et avoir été arrosé de jets d’eau froide après avoir été dévêtu. Il se plaint des conditions de détention dans les locaux de garde à vue.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas bénéficié de l’assistance d’un avocat lors des quatre premiers jours de sa garde à vue, de n’avoir pas pu informer les membres de sa famille de son arrestation et du défaut de légalité de sa mise en détention provisoire. Invoquant les paragraphes 3, 4 et 5 de cette disposition, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue, de l’absence de voie de recours pour contester celle-ci et de l’impossibilité d’obtenir la réparation du préjudice subi.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint qu’aucune poursuite pénale n’a été diligentée à l’encontre des agents responsables des mauvais traitements et de la perquisition.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la perquisition effectuée à son domicile.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas disposé de recours effectif pour faire valoir ses allégations de mauvais traitements et d’illégalité de la perquisition.
1.
Invoquant l’article 5 §§ 3, 4 et 5 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa garde à vue, de l’absence de voie de recours pour contester celle-ci et de l’impossibilité d’obtenir la réparation du préjudice subi.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint d’avoir subi des traitements contraires l’article
3 de la Convention lors de sa garde à vue.
La Cour relève que ces allégations sont énoncées de manière très générale et que le requérant ne produit aucun commencement de preuve, tel un rapport médical ou une explication plausible des conditions dans lesquelles il aurait subi des mauvais traitements.
La Cour note qu’elle ne dispose d’aucun élément susceptible d’engendrer un soupçon raisonnable que le requérant aurait subi des traitements contraires à l’article 3.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint du défaut de légalité de sa mise en détention provisoire et de n’avoir pu informer les membres de sa famille de son arrestation
La Cour note que la mise en détention provisoire du requérant a été ordonnée dans le but de traduire celui-ci devant une autorité compétente pour lever ou confirmer les soupçons qui pesaient sur lui. Dès lors que l’alinéa
c) de l’article 5 § 1 ne présuppose pas que les autorités d’enquête aient rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations pendant la garde à vue (voir
Murray c. Royaume
‑
Uni
, arrêt du 28 octobre 1994, série
A n
o
300
‑
A, § 55), la Cour estime que la mise en détention provisoire du requérant pouvait passer pour raisonnable, compte tenu des éléments dont le juge assesseur disposait aux fins de la garde à vue.
Quant à l’impossibilité pour le requérant d’informer sa famille de son arrestation, la Cour relève que celui-ci a été arrêté au domicile de son frère et que le procès-verbal d’arrestation porte sa propre signature ainsi que celle de son frère.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas été assisté d’un avocat pendant les quatre premiers jours de sa garde à vue.
La Cour estime que ce grief doit être examiné sous l’angle de l’article
6 de la Convention.
Elle relève que la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant est toujours pendante devant la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır. Or, elle estime nécessaire de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale engagée afin de statuer sur sa conformité aux prescriptions de l’article
6 §§ 1 et 3.
Il s’ensuit qu’au stade actuel de la procédure devant les juridictions internes, la présentation de ce grief apparaît prématurée. Le requérant ne saurait donc, en l’état, se plaindre à cet égard d’une quelconque violation de la Convention. Il lui est loisible de saisir à nouveau la Cour s’il estime toujours, à l’issue de la procédure pénale engagée contre lui, qu’il est victime de la violation alléguée. Cette partie de la requête doit donc être rejetée au sens de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
5.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint qu’aucune poursuite pénale n’a été diligentée à l’encontre des agents responsables des mauvais traitements et de la perquisition.
La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article 6 §
1 ne s’étend pas au droit de provoquer contre un tiers l’exercice de poursuites pénales ou au droit à ce qu’une procédure pénale aboutisse à une condamnation (voir, notamment,
Potier et Cocquempot c. France
(déc.), n
o
58434/00, 17 décembre 2002).
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
6.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint de la perquisition effectuée à son domicile.
La Cour rappelle que, dans le cadre de la lutte contre la criminalité, les Etats peuvent estimer nécessaire de recourir à certaines mesures, telles que les visites domiciliaires et les saisies, pour établir la preuve matérielle des délits et en poursuivre le cas échéant les auteurs. Cela étant, il faut que leur législation et leur pratique en la matière offrent des garanties adéquates et suffisantes contre les abus (voir, notamment,
Klass et autres c.
Allemagne
, arrêt
du 6 septembre 1978, série A n
o
28, p. 23, § 50, et
Miailhe c.
France (n
o
1)
, arrêt du 25 février 1993, série A n
o
256
‑
C, pp. 89-90, § 37).
La Cour relève dans le cas d’espèce que la perquisition s’imposait pour recueillir des éléments de preuve pouvant confirmer les soupçons qui pesaient sur le requérant, à savoir son éventuelle participation à une association de malfaiteurs. Elle note que la perquisition s’est déroulée en journée, avec le consentement du requérant et en sa présence, ainsi qu’en celle d’un commissaire de police et de deux agents.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
7.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas disposé de recours effectif pour faire valoir ses allégations de mauvais traitements et d’illégalité de la perquisition.
La Cour relève que l’examen de ce grief, tel qu’il a été soulevé par le requérant, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article
13.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen des griefs du requérant tirés de la durée de sa garde à vue, de l’absence de voie de recours pour contester celle-ci et de l’impossibilité d’obtenir la réparation du préjudice subi
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président