SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 56072/00 prezentate de Salvatore MURRU împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Lângă (secțiunea a treia), care are loc la 22 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Steiner dnii Hajiyev judecători Ferrari Bravo judecător ad-hoc și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 4 septembrie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului 29 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Salvatore Murru, este un resortisant italian, născut în 1936 și rezident la Quarucciu (Cagliari). P. Stepien Murru, secretar la Beaucourt (Franța). Guvernul pârât a fost reprezentat de agenții săi, dnii U. Leanza și I. M. Braguglia și co-agenții lor succesive, dnii V. Esposito și F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 19 septembrie 1985, societatea A. l-a numit pe reclamant în fața Tribunalului din Cagliari pentru a obține plata unei sume în executarea anumitor lucrări. 1986, societatea A. a fost amânată la audierea reclamantului. Ședințele din 13 martie 1987 și 27 noiembrie 1987 au fost amânate din cauza absenței reclamantului, iar cea din 30 septembrie 1988 a fost amânată deoarece consiliul societății A. renunțase la mandatul său. După două audieri amânate pentru a permite părților să prezinte concluziile lor, la 19 martie 1990 reclamanta a solicitat audierea martorilor. Partea care depunea cererea a răspuns la această cerere în instanță din data de 1 octombrie 1990. După o audiere consacrată depunerii de documente și o altă retrimisă pentru a permite părților să încerce să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă, la 18 noiembrie 1991 judecătorul de declarație a admis audierea martorilor. La 9 octombrie 1992 au fost audiați martori. Ședințele din 21 mai 1993, 1 martie 1994 și 15 noiembrie 1994 au fost amânate din cauza absenței unui martor. La data de 2 mai 1995, tribunalul nu a avut loc din cauza unei greve a avocaților și a fost retrimisă la data de 15 decembrie 1995. În ziua următoare, încuviințarea a fost retrimisă de două ori la cererea părților, până la data de 7 noiembrie 1997, data la care a avut loc audierea unui martor. La data de 30 octombrie 1998 a fost amânată până la 9 iulie 1999 din cauza absenței unui martor. Cu toate acestea, în ziua următoare a fost trimisă din oficiu la data de 5 mai 2000. Prin scrisoarea din 18 iulie 2001, grefa Curții l-a informat pe reclamant cu privire la intrarea în vigoare la 18 aprilie 2001 a Legii nr. 89 din 24 martie 2001 (denumită în continuare "Legea Pinto"). În plus, reclamantul a fost invitat să își prezinte plângerile mai întâi instanțelor naționale. Prin Decretul-lege din 12 octombrie 2001, termenul de șase luni prevăzut la art. 6 din Legea Pinto a fost prelungit până la 18 aprilie 2002. Printr-o scrisoare din 25 ianuarie 2001, reclamantul a informat Curtea cu privire la intenția sa de a invoca acțiunea oferită de legea Pinto. În cele din urmă, printr-o scrisoare din 4 noiembrie 2003, reclamantul a indicat că Õil nu a sesizat instanța de apel în temeiul Legii Pinto. GRIEF Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata unei proceduri civile inițiate în fața instanței din Cagliari. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că reclamantul nu a epuizat, în conformitate cu art. 35 alin. (1) din Convenție, căile de atac interne având în vedere intrarea în vigoare a legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică legea Pinto Reclamantul nu a prezentat nicio observație. Curtea consideră că reclamantul putea și a acceptat să se prevaleze de standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto. Prin urmare, recursul la instanța de judecată îi era accesibil. Curtea observă că, potrivit legii Pinto, persoanele care au suferit o pagubă patrimonială sau nu patrimonială pot sesiza instanța de apel competentă pentru a face să se constate încălcarea Convenției europene a drepturilor omului în ceea ce privește respectarea termenului rezonabil al art. 6 alin. (1) și pentru a solicita acordarea unei sume cu titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), n 69789/01, CEDH 2001-IX, și Giacometti și alții c. Italia (dec.), n 34939/97, CEDH 2001 XII) că remediul introdus prin Legea Pinto este o acțiune pe care reclamantul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe cu privire la admisibilitatea cererii, indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare, Declară, în unanimitate, Declară, prin prezenta că, în cazul de față, Curtea consideră că cererea trebuie respinsă pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
56072/00
présentée par Salvatore MURRU
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 22 janvier 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
juges
,
L.
Ferrari Bravo
,
juge
ad hoc,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 4 septembre 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article 29
§
3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Salvatore Murru, est un ressortissant italien, né en 1936 et résidant à Quartucciu (Cagliari). Il est représenté devant la Cour par M
me
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 19 septembre 1985, la société A. assigna le requérant devant le tribunal de Cagliari afin d’obtenir le paiement d’une somme en exécution de certains travaux.
La mise en état de l’affaire commença le 4 novembre 1985. Le 26
mai
1986, la société A. demanda l’audition du requérant. Les audiences des 13 mars 1987 et 27 novembre 1987 furent reportées en raison de l’absence du requérant et celle du 30 septembre 1988 le fut car le conseil de la société A. avait renoncé à son mandat. Après deux audiences reportées afin de
permettre aux parties de présenter leurs conclusions, le 19
mars
1990 le requérant demanda l’audition de témoins. La partie demanderesse s’opposa à cette demande à l’audience du 1
er
octobre 1990. Après une audience consacrée au dépôt de documents et une autre renvoyée pour permettre aux parties d’essayer de parvenir à un règlement amiable, le 18 novembre 1991 le juge de la mise en état admit l’audition de témoins. Le 9 octobre 1992, des témoins furent entendus. Les audiences des 21
mai
1993, 1
er
mars 1994 et 15 novembre 1994 furent reportées en raison de l’absence d’un témoin.
Le 2 mai 1995, l’audience ne se tint pas en raison d’une grève des avocats et elle fut renvoyée au 15 décembre 1995. Le jour venu, l’audience fut renvoyée à deux reprises à la demande des parties, jusqu’au 7
novembre
1997, date à laquelle eut lieu l’audition d’un témoin.
L’audience du 30 octobre 1998 fut reportée au 9 juillet 1999 en raison de l’absence d’un témoin. Toutefois, le jour venu elle fut renvoyée d’office au 5 mai 2000.
Par une lettre du 18 juillet 2001, le greffe de la Cour informa le requérant de l’entrée en vigueur, le 18 avril 2001, de la loi n
o
89 du 24
mars
2001 (ci-après « la loi Pinto
»), qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires. Le requérant fut en outre invité à soumettre ses griefs d’abord aux juridictions nationales.
Par un décret-loi du 12 octobre 2001, le délai de six mois prévu à l’article 6 de la loi
Pinto
fut prorogé au 18 avril 2002.
Par une lettre du 25 janvier 2001, le requérant informa la Cour qu’il souhaitait
se prévaloir du recours offert par la loi Pinto.
Finalement, par une lettre du 4 novembre 2003, le requérant a indiqué qu’il n’avait pas saisi la cour d’appel aux termes de la loi Pinto.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée d’une procédure civile engagée devant le tribunal de Cagliari.
Le grief du requérant porte sur la durée de la procédure civile. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas épuisé, conformément à l’article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes étant donné l’entrée en vigueur de la loi n
o
89 du 24 mars 2001, dite «
loi Pinto
».
Le requérant n’a présenté
aucune observation.
La Cour estime que le requérant pouvait et avait accepté de se prévaloir de la norme transitoire contenue dans l’article 6 de la loi
Pinto
. Le recours à la cour d’appel lui était donc accessible.
La Cour note que selon la loi
Pinto
les personnes ayant subi un dommage patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d’appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l’Homme quant au respect du délai raisonnable de l’article 6 § 1, et demander l’octroi d’une somme à titre de satisfaction équitable.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d’autres,
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
69789/01, CEDH 2001-IX, et
Giacometti et autres c.
Italie
(déc.), n
o
‑
XII) que le remède introduit par la loi
Pinto
est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d’introduction de la requête devant la Cour.
Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d’espèce, la Cour considère que la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président