AFFAIRE JALALIAGHDAM c. TURQUIE

AFFAIRE JALALIAGHDAM c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA JALALIAGHDAM c. TURCIA (Cercetarea nr. 47340/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 ianuarie 2004 DEFINIF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Jalaliaghdam c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 decembrie 2003, înmânează hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 47340/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. Sayed Samed S. Jalaliaghdam ( La 11 septembrie 2001, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ]. Prin scrisoarea din 22 mai 2003, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 18 ianuarie 1996, a fost reținut în urma unei operațiuni împotriva organizației ilegale DHKP/C (Parteneriatul revoluționar al eliberării poporului/Frontului) de către polițiști din cadrul Direcției de Securitate a lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului. La 29 ianuarie 1996, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Izmir. În declarația sa, el a arătat că, sub constrângere, el a arătat polițiștilor inscripții de sloganuri aflate pe pereții cartierului său, dar despre care el a spus că nu este autorul. În aceeași zi, judecătorul aproape de curtea de securitate a statului l-a auzit pe reclamant și a ordonat arestarea sa provizorie. În fața lui, acesta și-a respins declarația făcută, sub constrângere, în timpul custodiei sale și a protestat pentru nevinovăția sa. 10. Printr-un act de acuzare prezentat la 14 februarie 1996, în conformitate cu art. 168 alineatul (2) din Codul penal care interzice formarea de bande armate care ar putea comite infracțiuni împotriva statului și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, procurorul Republicii l-a acuzat pe reclamant de apartenență la o organizație armată ilegală. 11. Prin hotărârea din 4 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a statului, compusă din doi judecători civili și un judecător militar, a declarat reclamantul vinovat de infracțiunea menționată la art. 169 din Codul Penal și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de doi ani și șase luni. 12. printr-o hotărâre din 1 decembrie 1998, Curtea de Casație a respins recursul introdus de recurent. 13. La 4 martie 1999, hotărârea Curții de Casație a fost notificată reclamantului. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 14. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA LEGATĂ A ARTICOLULUI 6 1 DIN CONVENȚIA 15. Recurentul susține că Curtea de Securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie un tribunal echitabil și independent care i-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care, în partea sa relevantă, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 16. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, obiecția privind compunerea Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă, referitoare la cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, acesta susține că nici Curtea de Securitate a statului, nici Curtea de Casație nu au competența de a se pronunța cu privire la acest motiv, în măsura în care componența cursurilor de securitate ale statului era cuprinsă, la momentul faptelor, de legislația internă. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care și-a dat seama de ineficiența acțiunilor interne, și anume de la hotărârea Curții de Securitate a statului, și anume la 4 mai 1998. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 4 martie 1999. 17. Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauză. Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 18. Curtea apreciază, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudență (a se vedea în special Cleraklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a deciziilor 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond; în plus, Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Pe fond 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir , citată anterior, §§ 36.20. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el se putea teme în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a exprimat reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., 1998 IV, p. 1573, § 72 În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1) punctul II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 22. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă decât în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 25. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura în fața Curții de Securitate a statului dacă încălcarea convenției nu ar fi avut loc; prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnizație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (așa-numitul § 3074, § 49). 27. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi rejudecarea în timp util a reclamantului de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, menționat anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 28. Reclamantul solicită, de asemenea, 2 900 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața Curții. El nu furnizează nicio justificare. 29. Guvernul nu se pronunță. 30. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în acest domeniu, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, indiferent de costuri, și o acordă reclamantului. Interese moratorii 31. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Securitate a statului Izmir A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale care trebuie suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

JALALIAGHDAM c. TURQUIE

(Requête n

o

47340/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 janvier 2004

DÉFINITIF

14/06/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Jalaliaghdam c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 décembre 2003,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

47340/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Sayed Samed S. Jalaliaghdam («

le requérant

»), a saisi la Cour le 4

mars 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

E. Demir, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n'a pas désigné d'agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 11 septembre 2001, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Le 1

er

novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

5.

Par une lettre du 22 mai 2003, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

6.

Le requérant est né en 1979.

7.

Le 18 janvier 1996, il fut placé en garde à vue suite à une opération menée contre l'organisation illégale DHKP/C (Parti révolutionnaire de la libération du peuple/Front) par des policiers de la direction de la sûreté d'Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.

8.

Le 29 janvier 1996, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir. Dans sa déposition, il fit état de ce que, sous la contrainte, il avait montré aux policiers des inscriptions de slogans se trouvant sur des murs de son quartier, mais dont il dit ne pas être l'auteur.

9.

Le même jour, le juge près la cour de sûreté de l'Etat entendit le requérant et ordonna sa mise en détention provisoire. Devant lui, celui-ci réfuta sa déposition faite, sous la contrainte, lors de sa garde à vue et protesta de son innocence.

10.

Par un acte d'accusation présenté le 14 février 1996, en application de l'article 168 § 2 du code pénal réprimant la formation de bandes armées pouvant commettre des délits contre l'Etat et de l'article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le procureur de la République inculpa le requérant d'appartenance à une organisation armée illégale.

11.

Par un arrêt du 4 novembre 1997, la cour de sûreté de l'Etat, composée de deux juges civils et d'un juge militaire, déclara le requérant coupable de l'infraction visée à l'article 169 du code pénal et le condamna à une peine d'emprisonnement de deux ans et six mois.

12.

Par un arrêt du 1

er

décembre 1998, la Cour de cassation rejeta le pourvoi introduit par le requérant.

13.

Le 4 mars 1999, l'arrêt de la Cour de cassation fut notifié au requérant.

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

14.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie

(n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6

§

1 DE LA CONVENTION

15.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal impartial et indépendant

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein. Il y voit une violation de l'article 6 § 1 de la Convention qui, en sa partie pertinente, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

A.

Sur la recevabilité

16.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief concernant la composition de la cour de sûreté de l'Etat. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l'Etat ni la Cour de cassation n'étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l'Etat découlait, à l'époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où il s'était rendu compte de l'inefficacité des recours internes, c'est-à-dire à partir de l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat, à savoir le 4 mai 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le 4 mars 1999.

17.

La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire

Özdemir c. Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.

18.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.

B.

Sur le fond

19.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35

‑

36).

20.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

21.

La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.

II.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

22.

Aux termes de l

'

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

23.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu'il évalue à 100

000 euros (EUR).

24.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

25.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

26.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar

, précité, p. 3074, § 49).

27.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article

6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

28.

Le requérant demande également 2

900 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

29.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

30.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

31.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation de l'article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Izmir

;

3

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

4.

Dit

a)

que l

'

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président