SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 66406/01 prezentată de Francesco ROMANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 27 ianuarie 2004 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B. Baka Loucaides Biersan Ugrekhelidze Mularoni judecători Ferrari Bravo, judecător ad hoc și grefier adjunct al secțiunii T. L. Early Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 februarie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca dispozițiile articolului 29 3 din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, domnul Francesco Romano, este un resortisant italian, născut în 1962 și rezident în Ionadi (Vibo Valentia). Antonio Paolio, avocat în Mileto (Vibo Valentia). Guvernul pârât a fost reprezentat de agenții săi succesive, dnii U. Leanza și I. Braguglia, și co-agenții lor succesive, dnii V. Esposito și F. Crisafolli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 iunie 1985, reclamantul a depus o recurs împotriva fostului său angajator în fața judecătorului judecător, care funcționa ca judecător al muncii, al lui Vibo Valentia pentru a obține plata sumelor datorate în conformitate cu convenția colectivă. Din cele treizeci și patru de audieri stabilite între 24 octombrie 1986 și 17 decembrie 1998, nouăsprezece au vizat audierea martorilor, o expertiză și completarea acesteia, opt au fost revocate din oficiu, șase la cererea pârâtului cu opoziție din partea reclamantului. La 11 februarie 1999, judecătorul judecător a stabilit în instanță în vederea deliberării la 29 aprilie 1999. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 28 mai 1999, instanța judecătorească a aprobat recurentului 14 105 994 de lire italiene. GRIEF Fără a aduce atingere articolului 6 alineatul (1) din convenție, recurentul se plângea de durata procedurii inițiate în fața instanței judecătorești din statul membru în cauză, în calitate de judecător de muncă, al lui Vibo Valentia. La 3 aprilie 2001, Curtea a decis să aducă această cerere la cunoștința guvernului pârât și să îl invite pe acesta să prezinte în scris observațiile sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii. Prin scrisoarea din 9 mai 2001, guvernul și-a introdus observațiile cu privire la existența unei noi căi de atac interne, acțiunea Pinto. Prin scrisoarea din 20 iulie 2001, grefa Curții l-a invitat pe reclamant să prezinte, înainte de 7 septembrie 2001, observațiile ca răspuns la observațiile guvernului pârât. Reclamantul nu a răspuns la această scrisoare și nici nu a solicitat o amânare a termenului acordat. Printr-o scrisoare recomandată cu confirmare de primire din 11 ianuarie 2002, grefa a atras atenția reclamantului asupra conținutului articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2002, reclamantul a solicitat suspendarea procedurii în fața Curții, deoarece avea obligația de a sesiza instanța competentă. Printr-o scrisoare din 11 iulie 2003, grefa Curții l-a invitat pe reclamant să furnizeze informații cu privire la procedura Pinto. Această scrisoare a rămas fără răspuns. Prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire din 26 septembrie 2003, grefa a invitat reclamantul să prezinte, înainte de 27 octombrie 2003, informațiile și documentele solicitate deja. Prin aceeași scrisoare, grefa Curții a atras atenția reclamantului asupra conținutului articolului 37 alineatul (1) litera (a) din convenție. Având în vedere cele de mai sus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se ajungă la concluzia că reclamantul (n) intenționează să își mențină pledoaria. În plus, în conformitate cu art. 37 alineatul (1) în fine Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. T. L. Early J.-P. Costa Premier Adjunct Președinte
Requête n
o
66406/01
présentée par Francesco ROMANO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 27 janvier 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni
,
juges
,
M.
L.
Ferrari Bravo,
juge
ad hoc
et de M. T. L.
Early,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 février 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l’article 29
§
3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Francesco Romano, est un ressortissant italien, né en 1962 et résidant à Ionadi (Vibo Valentia). Il est représenté devant la Cour par M
e
Antonio Paolì, avocat à Mileto (Vibo Valentia). Le gouvernement défendeur a été représenté par ses agents successifs, MM. U. Leanza et I.
M.
Braguglia, et leurs coagents successifs, MM. V. Esposito et F.
Crisafulli.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 juin 1985, le requérant déposa un recours à l’encontre de son ancien employeur devant le juge d’instance, faisant fonction de juge du travail, de Vibo Valentia afin d’obtenir le paiement de sommes qui lui étaient dues conformément à la convention collective.
La mise en état de l’affaire commença le 11 avril 1986. Des trente-quatre audiences fixées entre le 24 octobre 1986 et le 17 décembre 1998, dix-neuf concernèrent l’audition de témoins, une expertise et son complément, huit furent renvoyées d’office, six à la demande de la partie défenderesse avec opposition du requérant. Le 11 février 1999, le juge d’instance fixa l’audience pour la mise en délibéré au 29 avril 1999. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 28 mai 1999, le juge d’instance accorda au requérant 14
105
994 lire italiennes.
GRIEF
Sans invoquer l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure engagée devant le juge d’instance, faisant fonction de juge de travail, de Vibo Valentia.
Le 3 avril 2001, la Cour a décidé de porter cette requête à la connaissance du gouvernement défendeur et d’inviter celui-ci à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.
Par une lettre du 9 mai 2001, le Gouvernement a introduit ses observations quant à l’existence d’une nouvelle voie de recours interne, le recours Pinto.
Par une lettre du 20 juillet 2001, le greffe de la Cour a invité le requérant à présenter, avant le 7 septembre 2001, les observations en réponse à celles du gouvernement défendeur.
Le requérant n’a pas répondu à cette lettre et n’a pas non plus sollicité un report du délai imparti.
Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 11 janvier 2002, le greffe a attiré l’attention de le requérant sur la teneur de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par une lettre du 30 janvier 2002, le requérant a demandé de suspendre la procédure devant la Cour car il avait l’intention de saisir la cour d’appel compétente.
Par une lettre du 11 juillet 2003, le greffe de la Cour a invité le requérant à lui fournir des informations sur la procédure Pinto. Cette lettre est restée sans réponse.
Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 26 septembre 2003, le greffe a invité le requérant à présenter, avant le 27 octobre 2003, les informations et les documents déjà demandés. Par la même lettre, le greffe de la Cour a en outre attiré l’attention du requérant sur la teneur de l’article 37 § 1 a) de la Convention. Cette lettre est également restée sans réponse.
A la lumière de ce qui précède, conformément à l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour estime qu’il y a lieu d’en conclure que le requérant n’entend plus maintenir sa requête. Par ailleurs, conformément à l’article
37 § 1
in fine
, la Cour n’a relevé aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention et ses Protocoles exigeant la poursuite de l’examen de la requête. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
Early
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président