SECȚIUNEA A TREIA CAUZA HALIL DOinclusivAN c. TURCIA (solicitarea nr. 49503/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 ianuarie 2004 DEFINIF 14/06/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Halil Do Președintele Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Zupančič Tsatsa-Nikolovska, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 ianuarie 2004, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 49503/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, Halil Doan ( reclamantul a sesizat Curtea la 28 mai 1999 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 28 noiembrie 2000, Curtea (prima secțiune) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 29 iulie 2002, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La data de 12 iulie 1996, reclamantul a fost arestat și arestat de polițiști din secția antiterorism a Direcției de Securitate Ankara. La 23 iulie 1996, a fost interogat de poliție și din dosar reiese că nu a răspuns la nicio întrebare și s-a abținut de la semnarea procesului-verbal întocmit în consecință. La 25 iulie 1996, după ce a fost audiat de procurorul republicii lângă curtea de securitate din statul Ankara ( La 12 august 1996, procurorul l-a acuzat pe reclamant de apartenență la o bandă armată, TIKB (Uniunea Comuniștilor Revoluționari din Turcia) și a solicitat aplicarea articolului 168 alineatul (2) din Codul Penal și a articolului 5 din Legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului. 10. Prin hotărârea din 10 martie 1998, Curtea de Securitate a statului, compusă din trei magistrați de carieră, dintre care unul era magistrat militar, a declarat pe reclamant vinovat de faptele care îi erau reproșate. Ea l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de paisprezece ani, cinci luni și zece zile. 11. La 28 decembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4339/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia 53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIA 13. Reclamantul susține că Curtea de Securitate a statului care l-a judecat și l-a condamnat nu constituie un tribunal independent și imparțial care i-ar putea garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. În plus, în observațiile sale scrise din 16 septembrie 2002, reclamantul se plânge că nu a putut interoga un martor la acuzare. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 3 litera (d) din Convenție care, în părțile relevante ale acesteia, se citește astfel Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) de temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Orice acuzat are dreptul în special la (...) să interogheze sau să interogheze martorii acuzați și să obțină convocarea și interogarea martorilor cu descărcare de gestiune în aceleași condiții ca și martorii acuzați (...) Cu privire la admisibilitatea privind independența și imparțialitatea Curții de Securitate a statului 14. Guvernul invită Curtea să respingă, pentru nerespectarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 din convenție, motivul privind lipsa independenței și imparțialității Curții de Securitate a statului. El susține că decizia internă definitivă privind acest motiv este cea pronunțată de Curtea de Securitate a statului. În această privință, acesta susține că Curtea de Casație nu avea competența de a se pronunța cu privire la acesta și, prin urmare, recursul nu constituia o acțiune internă eficientă pentru remedierea situației denunțate. În concluzie, reclamantul ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care hotărârea Curții de Securitate a statului a fost pronunțată, și anume la 10 martie 1998. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 28 mai 1999. El face trimitere la jurisprudența Curții (printre altele, Bayram Yldnamm c. Turcia (dec), n 38587/97, 29 ianuarie 2002 și Irfan Kalan c. Turcia (dec), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). 15. Curtea reamintește că a respins o excepție similară în cauza Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge excepția guvernului. 16. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special: Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998 VII) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, Comisia constată, de asemenea, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări de fond și că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea arată, după cum subliniază guvernul, că motivul invocat de reclamant nu i-a fost prezentat spre examinare la data de 28 mai 1999. Acesta este un nou motiv formulat, ca atare, pentru prima dată de reclamant în observațiile sale privind admisibilitatea și justificarea cererii la data de 16 Cu toate acestea, Curtea amintește că decizia internă definitivă, în cazul de față, este cea pronunțată de Curtea de Casație la 28 decembrie 1998. 18. Prin urmare, prezentarea acestei părți a cererii se dovedește a fi tardivă și că aceasta trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 1 din convenție (a se vedea Özel menționat anterior, § 33-34, și Özdemir menționat anterior, §§ 36.20. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul de încălcări prevăzute și reprimate de Codul Penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că Curtea de Securitate a statului se va lăsa îndrumată în mod nejustificat de considerente străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că au fost justificate în mod obiectiv îndoielile pe care le-a avut reclamantul cu privire la independența și imparțialitatea acestei instanțe (Calc. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec. 1998 IV, § 72 in fine 21. Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, Curtea de Securitate a statului Ankara nu era o instanță independentă și imparțială în sensul art. 6 alin. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune materiale și morale 23. Reclamantul susține că a suferit prejudicii materiale și morale pe care le evaluează la 104 375 EUR (EUR) și respectiv 50 000 EUR. 24. Guvernul contestă aceste pretenții. 25. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a statului ar fi dus dacă încălcarea Convenției nu ar fi avut loc. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o compensație în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, punctul 85. 26. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele cazului, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi mai sus, punctul 49). În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel menționat anterior, punctul 27). Cu toate acestea, fără a-și măsura cererea și fără a aduce dovezi, reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 29. Guvernul nu se pronunță. 30. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea, hotărând în echitate, acordă reclamantului 1 500 EUR în acest sens. PE CES MOTIVE, CURTEA, CĂTRE UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe lipsa independenței și a nepartilității Curții de Securitate a statului Ankara și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție din cauza lipsei de independență și imparțialitate a Curții de Securitate a statului Ankara Dit faptul că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 1 500 EUR (mii de cinci sute de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte cheltuieli fiscale exigibile în momentul plății, care trebuie convertită în lire turcești la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 29 ianuarie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte
TROISIÈME SECTION
HALIL DOĞAN c. TURQUIE
(Requête n
o
49503/99)
ARRÊT
29 janvier 2004
14/06/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Halil Doğan c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
L.
Caflisch
,
P.
Kūris
,
R.
Türmen
,
B.
Zupančič
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 janvier 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
49503/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, Halil Doğan («
le requérant
»), a saisi la Cour le 28 mai 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
A.B. Çağlar, avocat à Ankara. Le
gouvernement turc («
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 28 novembre 2000, la Cour (première section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.
4.
Par une lettre du 29 juillet 2002, la Cour a informé les parties qu'elle se prononcerait, en application de l'article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.
I.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
5.
Le requérant, Halil Doğan, est un ressortissant turc né en 1981. Lors de l'introduction de la requête, il était détenu à la prison d'Ankara.
6.
Le 12 juillet 1996, le requérant fut arrêté et placé en garde à vue par des policiers de la section anti-terrorisme de la Direction de sûreté d'Ankara.
7.
Le 23 juillet 1996, il fut interrogé par la police. Il ressort du dossier qu'il ne répondit à aucune question et s'abstint de signer le procès-verbal établi en conséquence.
8.
Le 25 juillet 1996, après avoir été entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara («
le procureur
» – «
la cour de sûreté de l'Etat
»), le requérant fut traduit devant le juge assesseur de cette juridiction, lequel ordonna sa mise en détention provisoire.
9.
Par un acte d'accusation du 12 août 1996, le procureur inculpa le requérant pour appartenance à une bande armée, le TIKB (Union des communistes révolutionnaires de Turquie). Il requit à son encontre l'application des articles 168 § 2
du code pénal et 5 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme.
10.
Par un arrêt du 10 mars 1998, la cour de sûreté de l'Etat, composée de trois magistrats de carrière dont l'un relevant de la magistrature militaire, déclara le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés. Elle le condamna à une peine d'emprisonnement de quatorze ans, cinq mois et dix jours.
11.
Le 28 décembre 1998, la Cour de cassation confirma l'arrêt attaqué.
II.
12.
Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts
Özel c. Turquie
(n
o
42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et
Gençel c.
Turquie
(n
o
53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
13.
Le requérant allègue que la cour de sûreté de l'Etat qui l'a jugé et condamné ne constitue pas un «
tribunal indépendant et impartial
» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d'un juge militaire en son sein.
Par ailleurs, dans ses observations écrites du 16 septembre 2002, le requérant se plaint de n'avoir pas pu interroger un témoin à charge.
Il y voit une violation de l'article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
(...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
(...)
d)
interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l'interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à
charge
;
(...)
»
A.
Sur la recevabilité
1.
Sur l'indépendance et l'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat
14.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter, pour non-respect du délai de six mois prévu à l'article 35 de la Convention, le grief relatif au manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat. Il fait valoir que la décision interne définitive, concernant ce grief, est celle rendue par la cour de sûreté de l'Etat. A cet égard, il soutient que la Cour de cassation n'était nullement habilitée à se prononcer sur celui-ci, et, de ce fait le pourvoi ne constituait pas un recours interne efficace pour remédier à la situation dénoncée. Il en conclut que le requérant aurait dû introduire sa requête dans les six mois à partir de la date à laquelle l'arrêt de la cour de sûreté de l'Etat a été rendu, à savoir le 10 mars 1998. Or, il souligne que la requête a été introduite le
28 mai 1999. Il fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,
Bayram
et
Yıldırım c. Turquie
(déc), n
o
38587/97, 29 janvier 2002, et
Irfan Kalan c. Turquie
(déc), n
o
73561/01, 2
octobre
2001).
15.
La Cour rappelle qu'elle a rejeté une exception semblable dans l'affaire
Özdemir c. Turquie
(n
o
59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n'aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc l'exception du Gouvernement.
16.
La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment
Çıraklar c. Turquie
, arrêt du 28
octobre
1998,
Recueil
1998
‑
VII) et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond. Elle constate en outre que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
2.
Sur la non-interrogation d'un témoin à charge
17.
La Cour relève, comme le souligne le Gouvernement, que le grief invoqué par le requérant ne lui a pas été soumis pour examen lors de l'introduction de la requête le 28 mai 1999. Il
s'agit d'un nouveau grief formulé, en tant que tel, pour la première fois par le requérant dans ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête en date du 16
septembre 2002. Or, la Cour rappelle que la décision interne définitive, dans le cas d'espèce, est celle rendue par la Cour de cassation le 28
décembre 1998.
18.
Il s'ensuit que la présentation de cette partie de la requête s'avère tardive et que celle-ci doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
B.
Sur le fond
19.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6
§
1 de la Convention (voir
Özel
précité, §§ 33-34, et
Özdemir
précité, §§
35
‑
36).
20.
La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n'a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu'il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l'Etat d'infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l'Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu'étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l'indépendance et à l'impartialité de cette juridiction (
Incal c. Turquie
, arrêt du 9 juin 1998,
Recueil
1998
‑
in fine
).
21.
La Cour conclut que, lorsqu'elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l'Etat d' Ankara n'était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
22.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage matériel et moral
23.
Le requérant allègue avoir subi des préjudices matériel et moral qu'il évalue, respectivement, à 104 375 euros (EUR) et 50
24.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
25.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l'Etat aurait abouti si l'infraction à la Convention n'avait pas eu lieu. Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre
(
Findlay c.
Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
26.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l'espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (Ç
ıraklar
précité, § 49).
27.
Lorsque la Cour conclut que la condamnation d'un requérant a été prononcée par un tribunal qui n'était pas indépendant et impartial au sens de l'article 6 § 1, elle estime qu'en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (
Gençel
précité, § 27).
B.
Frais et dépens
28.
Le requérant, sans toutefois chiffrer sa demande ni apporter de justificatifs, sollicite le remboursement de ses frais et dépens.
29.
Le Gouvernement ne se prononce pas.
30.
Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 1
500 EUR à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré du manque d'indépendance et d'impartilaité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d'indépendance et d'impartialité de la cour de sûreté de l'Etat d'Ankara
;
3.
Dit
que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral
;
4.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 janvier 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président