Caloglu împotriva Turciei

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COLO. TURCIA (solicitarea nr. 55812/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2004 DEFINIF 29/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul în care cazul se referă la alo-lu c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič Hedigan Gyulumyan, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2004, Hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 55812/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii.

La 9 septembrie 1999, în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor la La 6 februarie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 18 și 19 ianuarie 1996, reclamanții au fost reținuți și reținuți de agenți ai Direcției de Securitate a lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului. La 29 ianuarie 1996, reclamanții au fost reținuți provizoriu. La 14 februarie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de drept al lui Izmir i-a inculpat pe reclamanții șefului unei organizații ilegale, în conformitate cu articolele 168 alineatul (2), 264 § 6 și 516 § 7 din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului.

Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe primul reclamant la nouăsprezece ani de închisoare și pe al doilea la optsprezece ani și douăzeci de zile. Prin hotărârea din 1 decembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 10. La 15 ianuarie 1999, Tribunalul de Casație a fost plătit grefei Curții de Securitate a statului. În aceeași zi, el a fost notificat autorităților competente în vederea executării pedepsei aplicate. 11. La 27 februarie 2004, guvernul a emis o copie a actului de notificare a hotărârii de Casație către procurorul Republicii care răspundea de executarea pedepselor, pe care reclamanții au semnat-o înainte de a semna mențiunea manuscrisă mai târziu, fără a mai menționa data.

II. DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNELE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALAJATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 13. Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o Instanță independentă și imparțială care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Ei văd o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate14.

Guvernul invită Curtea să respingă restul cererii de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că nici Curtea de Securitate a Uniunii Europene, nici Curtea de Casație nÕ aveau competența de a se pronunța cu privire la acest aspect, în măsura în care compunerea cursurilor de securitate ale statului în cauză a fost, la momentul faptelor, decăzută din legislația internă.

Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care aceștia și-au dat seama de eficacitatea căilor de atac interne, și anume din momentul în care Curtea de Securitate a statului, și anume la 4 noiembrie 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 9 noiembrie 1997. În sprijinul argumentației sale, guvernul face referire la jurisprudența Curții (printre altele, peek c. Turcia (dec), nr. 3970/98, 7 noiembrie 2000 și Göztok c. Turcia (dec), nr. 35830/97, 6 februarie 2001 15. Cu titlu subsidiar, guvernul subliniază faptul că a presupus că hotărârea Curții de Casație constituie decizia internă definitivă în speță, aceaceasta a fost pronunțată la data de 1 Decembrie 1998 și depus la grefa Curții de Securitate a Uniunii Europene la 15 ianuarie 1999. În aceeași zi, acesta a fost notificat procurorului Republicii care se ocupă de executarea pedepselor, precum și celor care au formulat cererea.

Astfel, cererea a fost introdusă la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă 16. În ceea ce privește primul aspect al excepției, Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza … Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge această ramură. 18. În ceea ce privește al doilea aspect al excepției, Curtea amintește că termenul de șase luni nu poate începe să curgă decât din momentul în care acesta are o cunoaștere efectivă și suficientă a deciziei interne definitive. În cazul de față, Curtea arată că, la data la care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă (Baghli c. Franța, nr. 3474/97, § 31, CEDH 1999-VIII).

19. În decembrie 1998 pronunțată de Curtea de Casație, care constituie decizia internă definitivă, nu a fost comunicată reclamanților sau apărătorilor acestora. La 15 ianuarie 1999, textul acestei hotărâri a fost vărsat în dosarul cauzei care se află la grefa Curții de Securitate a statului și notificat autorităților competente în vederea executării pedepsei. Curtea constată că actul de notificare a hotărârii de Casație este datat 15 ianuarie 1999. Reclamanții au aplicat pe acest document semnătura lor precedată de mențiunea scrisă Curtea ia notă de faptul că nu reiese din acest document sau din alte elemente ale dosarului că reclamanții, întemnițați, au luat cunoștință de hotărârea de rupere la data indicată de guvern.

21. În aceste condiții și în lipsa unor dovezi incontestabile care să demonstreze că reclamanții sau consiliul lor au luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație înainte de 25 martie 1999, Curtea consideră, în cazul de față, că reclamanții au luat cunoștință de hotărârea în cauză la data indicată (a se vedea Baghli, citată anterior, § 31). Cu privire la fondul 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34 și Özdemir , citată anterior, §§ 35-36). 23. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față.

Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care au răspuns în fața unei instanțe de securitate din statul de origine prevăzute și reprimate de Codul penal, au fost reduși să se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei puteau să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., p. 1573, § 72 in fine 24. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat reclamanții, instanța de securitate a statului membru nu a fost o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). II.

PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 26. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral pe care îl au fiecare în valoare de 12 000 EUR. 27. Guvernul contestă aceste pretenții.

28. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la Ö Õ ï ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției Õ. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi țararaklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 49). 30. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de către o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că: în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). 000 de lire turcești pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și a Curții.

Ei furnizează baremul onorariilor pentru baroul d'Izmir. 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, indiferent de costuri, și la .interese moratoriu 34. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.

că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a Țării de Jos a lui Izmir A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale care trebuie suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 29 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ÇALOĞLU c. TURQUIE (Requête n o 55812/00) ARRÊT STRASBOURG 29 juillet 2004 DÉFINITIF 29/10/2004 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Çaloğlu c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2004, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4. Les requérants sont nés respectivement en 1970 et 1972.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12. Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts Özel c. Turquie (n o 42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et Gençel c. Turquie ( n o 53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003). EN DROIT I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13. Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un « tribunal indépendant et impartial » qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Ils y voient une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » A. Sur la recevabilité

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage matériel et moral