AFFAIRE CALOGLU c. TURQUIE

AFFAIRE CALOGLU c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA COLO. TURCIA (solicitarea nr. 55812/00) HOTĂRÂREA STRASBURG 29 iulie 2004 DEFINIF 29/10/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cazul în care cazul se referă la alo-lu c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii Ress Președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič Hedigan Gyulumyan, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 8 iulie 2004, Hotărârea a fost adoptată la această dată, La originea cauzei se află o cerere (n 55812/00) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnii. La 9 septembrie 1999, în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor la La 6 februarie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. La 18 și 19 ianuarie 1996, reclamanții au fost reținuți și reținuți de agenți ai Direcției de Securitate a lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului. La 29 ianuarie 1996, reclamanții au fost reținuți provizoriu. La 14 februarie 1996, procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului de drept al lui Izmir i-a inculpat pe reclamanții șefului unei organizații ilegale, în conformitate cu articolele 168 alineatul (2), 264 § 6 și 516 § 7 din Codul penal și cu art. 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. Printr-o hotărâre din 4 noiembrie 1997, Curtea de Securitate a Uniunii Europene l-a condamnat pe primul reclamant la nouăsprezece ani de închisoare și pe al doilea la optsprezece ani și douăzeci de zile. Prin hotărârea din 1 decembrie 1998, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. 10. La 15 ianuarie 1999, Tribunalul de Casație a fost plătit grefei Curții de Securitate a statului. În aceeași zi, el a fost notificat autorităților competente în vederea executării pedepsei aplicate. 11. La 27 februarie 2004, guvernul a emis o copie a actului de notificare a hotărârii de Casație către procurorul Republicii care răspundea de executarea pedepselor, pe care reclamanții au semnat-o înainte de a semna mențiunea manuscrisă mai târziu, fără a mai menționa data. II. DREPTUL ȘI PRATICUL INTERNELE PERTINENTE 12. Dreptul și practica internă relevante sunt descrise în Hotărârile Özel c. Turcia 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALAJATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA 13. Reclamanții susțin că instanța de securitate a statului care i-a judecat și condamnat nu constituie o Instanță independentă și imparțială care le-a putut garanta un proces echitabil din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său. Ei văd o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va decide (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate14. Guvernul invită Curtea să respingă restul cererii de nerespectare a termenului de șase luni prevăzut în art. 35 din Convenție. Acesta susține că hotărârea internă definitivă, referitoare la cauza privind lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate a statului, este cea pronunțată de aceeași instanță. În această privință, Tribunalul susține că nici Curtea de Securitate a Uniunii Europene, nici Curtea de Casație nÕ aveau competența de a se pronunța cu privire la acest aspect, în măsura în care compunerea cursurilor de securitate ale statului în cauză a fost, la momentul faptelor, decăzută din legislația internă. Acesta concluzionează că reclamanții ar fi trebuit să-și depună cererea în termen de șase luni de la data la care aceștia și-au dat seama de eficacitatea căilor de atac interne, și anume din momentul în care Curtea de Securitate a statului, și anume la 4 noiembrie 1997. Or, el subliniază că cererea a fost introdusă la 9 noiembrie 1997. În sprijinul argumentației sale, guvernul face referire la jurisprudența Curții (printre altele, peek c. Turcia (dec), nr. 3970/98, 7 noiembrie 2000 și Göztok c. Turcia (dec), nr. 35830/97, 6 februarie 2001 15. Cu titlu subsidiar, guvernul subliniază faptul că a presupus că hotărârea Curții de Casație constituie decizia internă definitivă în speță, aceaceasta a fost pronunțată la data de 1 Decembrie 1998 și depus la grefa Curții de Securitate a Uniunii Europene la 15 ianuarie 1999. În aceeași zi, acesta a fost notificat procurorului Republicii care se ocupă de executarea pedepselor, precum și celor care au formulat cererea. Astfel, cererea a fost introdusă la mai mult de șase luni de la decizia internă definitivă 16. În ceea ce privește primul aspect al excepției, Curtea amintește că a respins o excepție similară în cauza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Özdemir c. Turcia 59659/00, § 26, 6 februarie 2003. Curtea nu percepe niciun motiv de derogare de la concluzia sa anterioară și, prin urmare, respinge această ramură. 18. În ceea ce privește al doilea aspect al excepției, Curtea amintește că termenul de șase luni nu poate începe să curgă decât din momentul în care acesta are o cunoaștere efectivă și suficientă a deciziei interne definitive. În cazul de față, Curtea arată că, la data la care reclamantul a luat cunoștință de decizia internă definitivă (Baghli c. Franța, nr. 3474/97, § 31, CEDH 1999-VIII). 19. În decembrie 1998 pronunțată de Curtea de Casație, care constituie decizia internă definitivă, nu a fost comunicată reclamanților sau apărătorilor acestora. La 15 ianuarie 1999, textul acestei hotărâri a fost vărsat în dosarul cauzei care se află la grefa Curții de Securitate a statului și notificat autorităților competente în vederea executării pedepsei. Curtea constată că actul de notificare a hotărârii de Casație este datat 15 ianuarie 1999. Reclamanții au aplicat pe acest document semnătura lor precedată de mențiunea scrisă Curtea ia notă de faptul că nu reiese din acest document sau din alte elemente ale dosarului că reclamanții, întemnițați, au luat cunoștință de hotărârea de rupere la data indicată de guvern. 21. În aceste condiții și în lipsa unor dovezi incontestabile care să demonstreze că reclamanții sau consiliul lor au luat cunoștință de hotărârea Curții de Casație înainte de 25 martie 1999, Curtea consideră, în cazul de față, că reclamanții au luat cunoștință de hotărârea în cauză la data indicată (a se vedea Baghli, citată anterior, § 31). Cu privire la fondul 22. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34 și Özdemir , citată anterior, §§ 35-36). 23. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Comisia constată că este de înțeles că reclamanții, care au răspuns în fața unei instanțe de securitate din statul de origine prevăzute și reprimate de Codul penal, au fost reduși să se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, ei puteau să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că sunt justificate pe deplin îndoielile pe care le au reclamanții cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții (Inflal c. Turcia, Hotărârea din 9 iunie 1998, Rec., p. 1573, § 72 in fine 24. Curtea concluzionează că, atunci când a judecat și a condamnat reclamanții, instanța de securitate a statului membru nu a fost o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 25. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă materială și morală 26. Reclamanții susțin că au suferit un prejudiciu material și moral pe care îl au fiecare în valoare de 12 000 EUR. 27. Guvernul contestă aceste pretenții. 28. În ceea ce privește prejudiciul material pretins, Curtea nu ar putea specula asupra rezultatului la care procedura în fața Curții de Securitate de la Ö Õ ï ar fi dus dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenției Õ. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamanților o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, Rec., 1997-I, p. 284, punctul 85. 29. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă (cum ar fi țararaklar c. Turcia, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Rec., 1998-VII, p. 3074, § 49). 30. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de către o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1), aceasta consideră că: în principiu, cea mai adecvată redresare ar fi să fie rejudecată în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencepel, citată anterior, alineatul 27). 000 de lire turcești pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și a Curții. Ei furnizează baremul onorariilor pentru baroul d'Izmir. 32. Guvernul contestă aceste pretenții. 33. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, indiferent de costuri, și la .interese moratoriu 34. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza lipsei de independență și de imparțialitate a Curții de Siguranță a Țării de Jos a lui Izmir A declarat că prezenta hotărâre constituie prin ea însăși o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A spus că Statul pârât trebuie să plătească reclamanților în comun, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale care trebuie suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 29 iulie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ÇALOĞLU c. TURQUIE

(Requête n

o

55812/00)

ARRÊT

STRASBOURG

29 juillet 2004

DÉFINITIF

29/10/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Çaloğlu c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

G.

Ress

,

président

,

I.

Cabral Barreto

,

L.

Caflisch

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juillet 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

55812/00) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants de cet Etat, MM.

Vahit Çaloğlu et İlhan Çaloğlu («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 9

septembre 1999 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants sont représentés par M

e

T. Doğan, avocat à Izmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 6 février 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

4.

Les requérants sont nés respectivement en 1970 et 1972.

5.

Les 18 et 19 janvier 1996, les requérants furent appréhendés et placés en garde à vue par des agents de la direction de la sûreté d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme. Ils étaient soupçonnés d’appartenir au DHKP-C (Parti révolutionnaire de la liberté du peuple-Front).

6.

Le 29 janvier 1996, les requérants furent mis en détention provisoire.

7.

Le 14 février 1996, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir inculpa les requérants du chef d’appartenance à une organisation illégale, en application des articles 168 § 2, 264 § 6 et 516 §

7 du code pénal et de l’article 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

8.

Par un arrêt du 4 novembre 1997, la cour de sûreté de l’Etat condamna le premier requérant à dix-neuf ans d’emprisonnement et le deuxième à dix-huit ans et vingt jours.

9.

Par un arrêt du 1

er

décembre 1998, la Cour de cassation confirma cet arrêt.

10.

Le 15 janvier 1999, l’arrêt de cassation fut versé au greffe de la cour de sûreté de l’Etat. Le même jour, il fut notifié aux autorités compétentes en vue de l’exécution de la peine infligée.

11.

Le 27 février 2004, le Gouvernement produisit la copie de l’acte de notification de l’arrêt de cassation au procureur de la République en charge de l’exécution des peines, sur lequel les requérants ont apposé leur signature précédée de la mention manuscrite «

j’accuse réception

», sans mentionner de date.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

12.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

13.

Les requérants allèguent que la cour de sûreté de l’Etat qui les a jugés et condamnés ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu leur garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Ils y voient une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

A.

Sur la recevabilité

14.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter le restant de la requête pour non-respect du délai de six mois prévu à l’article 35 de la Convention. Il soutient que la décision interne définitive, concernant le grief relatif au manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat, est celle rendue par cette même juridiction. A cet égard, il fait valoir que ni la cour de sûreté de l’Etat ni la Cour de cassation n’étaient habilitées à se prononcer sur ce grief dans la mesure où la composition des cours de sûreté de l’Etat découlait, à l’époque des faits, de la législation interne. Il en conclut que les requérants auraient dû introduire leur requête dans les six mois suivant le moment où ils s’étaient rendus compte de l’inefficacité des recours internes, c’est-à-dire à partir de l’arrêt de la cour de sûreté de l’Etat, à savoir, le 4 novembre 1997. Or, il souligne que la requête a été introduite le 9

septembre 1999. A l’appui de son argumentation, le Gouvernement fait référence à la jurisprudence de la Cour (entre autres,

İpek c. Turquie

(déc), n

o

39706/98, 7 novembre 2000, et

Göztok c. Turquie

(déc), n

o

35830/97, 6

février 2001).

15.

A titre subsidiaire, le Gouvernement fait observer qu’à supposer que l’arrêt de la Cour de cassation constitue la décision interne définitive en l’espèce, celui-ci a été rendu le 1

er

décembre 1998 et déposé au greffe de la cour de sûreté de l’Etat le 15 janvier 1999. Le même jour, il a été notifié au procureur de la République en charge de l’exécution des peines ainsi qu’aux requérants. Ainsi, la requête a été introduite plus de six mois après la décision interne définitive.

16.

Les requérants s’opposent à la thèse du Gouvernement. Ils soutiennent qu’étant incarcérés à cette date, ils n’ont pu prendre connaissance de la décision interne définitive que le 25 mars 1999 et non le 15

janvier 1999, date figurant sur l’acte de notification.

17.

En ce qui concerne la première branche de l’exception, la Cour rappelle qu’elle a rejeté une exception semblable dans l’affaire

Özdemir c.

Turquie

(n

o

59659/00, § 26, 6 février 2003). Elle n’aperçoit aucun motif de déroger à sa précédente conclusion et rejette donc cette branche.

18.

Quant à la deuxième branche de l’exception, la Cour rappelle que le délai de six mois ne peut commencer à courir qu’à partir du moment où l’intéressé a une connaissance effective et suffisante de la décision interne définitive. C’est à l’Etat qui excipe de l’inobservation du délai de six mois qu’il appartient d’établir la date à laquelle le requérant a eu connaissance de la décision interne définitive (

Baghli c. France

, n

o

34374/97, § 31, CEDH 1999-VIII).

19.

En l’espèce, la Cour relève que l’arrêt du 1

er

décembre 1998 rendu par la Cour de cassation, qui constitue la décision interne définitive, n’a pas été signifié aux requérants ou à leur défenseur. Le 15 janvier 1999, le texte de cet arrêt a été versé au dossier de l’affaire se trouvant au greffe de la cour de sûreté de l’Etat et notifié aux autorités compétentes en vue de l’exécution de la peine infligée. La Cour observe que l’acte de notification de l’arrêt de cassation est daté du 15 janvier 1999. Les requérants ont apposé sur ce document leur signature précédée de la mention manuscrite «

j’accuse réception

», sans mentionner de date.

20.

La Cour note qu’il ne ressort pas de ce document ni des autres éléments du dossier que les requérants, incarcérés, ont pris connaissance de l’arrêt de cassation à la date indiquée par le Gouvernement.

21.

Dans ces conditions, et en l’absence de preuves irréfutables démontrant que les requérants ou leur conseil ont eu connaissance de l’arrêt de la Cour de cassation avant le 25 mars 1999, la Cour considère, dans le cas d’espèce, que les requérants ont eu connaissance de l’arrêt en question à la date indiquée (voir

Baghli

, précité, § 31). Partant, elle rejette cette branche de l’exception.

B.

Sur le fond

22.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir

, précité, §§

35-36).

23.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que les requérants, qui répondaient devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, aient redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, ils pouvaient légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par les requérants quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

Incal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

24.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné les requérants, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

25.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

26.

Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel et moral qu’ils évaluent à 12

000 euros (EUR) chacun.

27.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

28.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder aux requérants une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

29.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28 octobre 1998,

Recueil

1998-VII, p.

3074, § 49).

30.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article

6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

31.

Les requérants demandent également 4

000 livres turques pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Ils fournissent le barème des honoraires du barreau d’Izmir.

32.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

33.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR tous frais confondus et l’accorde aux requérants conjointement.

C.

Intérêts moratoires

34.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir

;

3.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser aux requérants conjointement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 juillet 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Georg

Ress

Greffier

Président