AFFAIRE WEIL c. FRANCE

La baza cauzei se află o cerere (nr. 49843/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl Robert Weil (denumit în continuare „reclamantul"), la 16 iulie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare „Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de dl Avocat Garnon, avocat în barou din Strasbourg. Guvernul Francez (denumit în continuare „Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl Ronny Abraham, Director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul s-a plâns în special de depășirea unei perioade rezonabile în procedura vamală la care a fost supus și de nerespectarea dreptului acestuia la un proces echitabil devant Curtea de Casație.

Cererea a fost atribuită Primei Secţiuni a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenției) a fost alcătuită conform articolului 26 § 1 al Regulamentului.

Prin decizie din 3 aprilie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului). FAPTE

Reclamantul era președinte director general al S.A. Grainex, o societate de comerț cu cereale. Societatea sa depozita cerealele cumpărate sau vândute în silozul „Sica Silo Portuaire" din Le Havre. Observând în siloz o cantitate importantă de cereale stocate care atingea depozitarea de noi recolte, directorul general al silozului, dl L., și reclamantul au pus în aplicare, în urma unor acorduri cu directori de cooperative sau brokeri, o fraudă privind exportul de cereale. Cantități de grâu mai mici decât cele indicate în documentele de expediere au fost livrate cu trenul la Silozul Le Havre, lipsurile fiind compensate prin prelevări sistematice de freturi artificiale efectuate pe încărcăturile de nave la export; în plus, au fost incorporate în mod fraudulos în livrările de grâu melunar cantități variabile de deșeuri de grâu sau ovăz. Aceste operații au dus la plata de către autoritățile Comunității Europene a subvențiilor sau restitutelor indebite. Au urmat mai multe proceduri. A. Procedura penală

La 28 august 1985, președintele consiliului de administrație al societății de interes colectiv agricol „silo portuaire du Havre" a depus o plângere cu constituire de parte civilă sub acuzația de escrocherie împotriva dl L.

Investigațiile ordonate de judecătorul de instrucție, sesizat printr-un dosar introductiv din 25 septembrie 1985 și un dosar completar din 20 noiembrie a aceluiași an, au permis descoperirea în special a deturnărilor efectuate din 1982, sub aparență de livrări fictive de trenuri cu cereale. O informație judiciară a fost deschisă și reclamantul a fost plasat în arest preventiv la 7 noiembrie 1985.

Prin sentință din 5 septembrie 1988, tribunalul corectional a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare cu suspendare și 80.000 de franci amendă pentru complicitate la abuz de încredere și fals și folosire de fals în înscrisuri private de comerț. Această sentință a devenit definitivă. B. Procedura vamală

La 25 iunie 1986, administrația vamală a obținut autorizare pentru sechestru conservator ca urmare a căruia ipoteci judiciare au fost înscrise pe imobilele și conturile bancare ale reclamantului.

Acesta a depus o cerere în regim de urgență în scopul ridicării sechestrului, care a fost respinsă la 25 iulie 1986. Curtea de Apel din Paris, prin sentință din 15 ianuarie 1987, a anulat ordonanța judecătorului de urgență și a constatat nulitatea sechestrelor conservatoare.

De altfel, printr-un act introductiv de instanță fiscală din 16 noiembrie 1988, și pe baza șaizeci și nouă de procese-verbale redactate între 27 decembrie 1985 și 8 octombrie 1986, administrația vamală a cerut deschiderea unei informații contra reclamantului, dl L. și optsprezece alte persoane (în temeiul articolului 458 al codului vamal). Între timp, la 1 septembrie 1986, ca urmare a diferitelor procese-verbale, reclamantul a fost convocat și apoi notificat cu toate încălcările vamale care i se impuțau. Cu această ocazie, administrația vamală a redactat un proces-verbal de constatare, semnat de reclamant.

Patru judecători de instrucție s-au succedat în cursul instrucției (desemnați în 1988, 1989, 1990 și 1993).

La 19 septembrie 1991, judecătorul de instrucție, considerând că informația lui era finalizată, a emis o ordonanță de comunicare procurorului.

Printr-o ordonanță din 5 aprilie 1994, reclamantul și cincisprezece alte persoane au fost trimise în judecată la tribunalul corectional din Le Havre. La 31 octombrie 1994, la cererea procuraturii, reclamantul a fost citat direct prin exploit prezentat personal. I se imputa următoarele: - efectuarea de declarații false privind greutatea la export cu scopul sau cu efectul de a obține un avantaj legat de export, fapte considerate exporturi fără declarație de mărfuri interzise, privind în acest caz 23.052,124 tone de cereale în valoare de 27.991.998 de franci (livrări cu trenul minorate, camioane fictive, prelevări de freturi la încărcare) care au dat naștere la ajutoare comunitare acordate în mod indebito în valoare de 9.628.597 de franci; încălcări prevăzute și sancționate prin articolele 38, 406, 407, 414, 426, 432 și 432 bis al codului vamal; - comiterea unor manevre cu scopul sau cu efectul de a obține un avantaj legat de export, fapte considerate exporturi fără declarație de mărfuri interzise, privind în acest caz 22.201 tone de cereale în valoare de 33.809.048 de franci care au dat naștere la ajutoare indebite, prin înlocuirea grâului din pândă sau de proastă calitate cu grâu de calitate melunar în cadrul executării ajutoarelor alimentare comunitare, în special către Senegal, Etiopia și Somalia. - comiterea unor manevre cu scopul sau cu efectul de a obține avantaje legate de export privind 3.355 tone de deșeuri de grâu exportate ca grâu melunar și 557 tone de ovăz exportate ca orz pentru o valoare totală de 5.192.641 de franci care au dat naștere la restitutei indebite de 3.358.688 de franci.

Prin sentință din 14 februarie 1995, reclamantul a fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare și mai multe pedepse pecuniare. Tribunalul l-a achitat de acuzația de manevră frauduloasă cu scopul de a obține un avantaj legat de export în cadrul executării ajutoarelor alimentare. De altfel, a considerat că responsabilitatea sa nu putea fi angajată pe baza „declarațiilor false privind greutatea la export", reclamantul neavând exportat cerealele în chestiune, dar ar fi fost necesar să se examine responsabilitatea sa în baza altui temei prevăzut de articolul 426-4 al codului vamal, și anume „manevrele cu scopul de a obține un avantaj la export".

Prin sentință din 19 septembrie 1996, Curtea de Apel din Rouen a confirmat sentința în toate dispozițiile sale.

Reclamantul a depus o cerere de casație. Printr-un aviz din 31 martie 1999 adresat avocatului reclamantului, greferia criminală a Curții de Casație l-a informat că ședința a fost fixată la 18 februarie 1999. Avisul preciza că consilierul referent, desemnat la 28 ianuarie 1997, a depus raportul său la 20 martie 1998 și că acesta, însoțit de proiectul de sentință urmând uzanța, a fost comunicat avocatului general la 16 decembrie 1998.

Prin sentință din 31 martie 1999, Curtea de Casație a anulat din oficiu sentința atacată în singurul său aspect privind condamnările pronunțate sub titlul amenzilor fiscale.

Prin sentință din 30 august 2000, Curtea de Apel din Paris s-a pronunțat asupra problemei amenzilor fiscale. Prin sentință din 7 noiembrie 2001, Curtea de Casație a respins cererea de casație formulată împotriva sentinței de apel. EN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI PRIVIND ECHITATEA PROCEDURII

Reclamantul s-a plâns de nerespectarea dreptului la un proces echitabil devant camera criminală a Curții de Casație. Invocă articolul 6 § 1 al Convenției în baza căruia: „Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală formulată împotriva sa."

Reclamantul consideră că procedura devant camera criminală a Curții de Casație s-a desfășurat în nerespectarea principiului egalității armelor și a procesului echitabil, în măsura în care raportul consilierului referent, care nu se limitează la reaminirea tezelor ci exprimă opinia consilierului încărcat cu dosarul și conține un proiect de sentință, nu a fost comunicat părților înainte de ședințe.

Guvernul remarcă că la data cererilor de casație, practica comunicării sensului raportului consilierului referent (inadmisibilitate, respingere sau anulare parțială) la Ordinul Avocaților în Consiliu cu opt zile înaintea ședinței era în vigoare. Cu toate acestea, nu se agea despre o „comunicare identică" cu cea făcută avocatului general. În consecință, Guvernul consideră că pe acest punct ar trebui să se apeleze la înțelepciunea Curții.

Privind lipsa comunicării reclamantului sau avocatului său, înainte de ședință, a raportului consilierului referent, în timp ce acest document fusese furnizat avocatului general, și imposibilitatea pentru el să răspundă, Curtea reamintește că a constatat și a judecat după cum urmează în cauza Reinhardt și Slimane Kaïd (sentința din 31 martie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, pp. 665-666, § 105): „Nu se contestă că mult înainte de ședință, avocatul general a primit comunicarea raportului consilierului referent și a proiectului de sentință pregătit de acesta. Guvernul însuși indică, raportul respectiv este alcătuit din două componente: prima conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casație, iar cea de-a doua, o analiză juridică a cauzei și o opinie asupra temeiniciei cererii de casație. Aceste documente nu au fost transmise reclamanților sau avocaților lor. Astăzi, o mențiune în rol difuzat Ordinului Avocaților în Consiliu o săptămână înainte de ședință informează avocații părților asupra sensului respectivei opinii (inadmisibilitate a cererii, respingere, sau anulare totală sau parțială; (...). Avocații doamnei Reinhardt și ai dl Slimane-Kaïd ar fi putut pleda cauza dacă ar fi manifestat voința; la ședință, ar fi avut cuvântul după consilierul referent, ceea ce le-ar fi permis să audă prima componentă a raportului litigios și să o comenteze. Cea de-a doua componentă a acestuia și proiectul de sentință – în mod legitim acoperite de secretul deliberării – rămâneau în orice caz confidențiale pentru ei; în cel mai bun caz, ei nu au putut cunoaște decât sensul opiniei consilierului referent câteva zile înainte de ședință. Pe de altă parte, întregul raport respectiv și proiectul de sentință au fost comunicate avocatului general. Acesta din urmă nu este membru al formației de judecată. Sarcina sa este să asigure că legea este corect aplicată atunci când este clară și corect interpretată atunci când este ambiguă. El „sfătuiește" judecătorii privind soluția de adoptat în fiecare caz și, cu autoritatea conferită de funcțiile sale, poate influența decizia lor în direcția favorabilă sau contrară tezei reclamanților (...). Având în vedere importanța raportului consilierului referent, în special a componentei sale de-a doua, rolul avocatului general și consecințele rezultatului procedurii pentru doamna Reinhardt și dl Slimane-Kaïd, dezechilibrul creat în acest fel, din cauza absenței unei comunicări identice a raportului la avocații reclamanților, nu se potrivește cu cerințele procesului echitabil".

Observând că Guvernul nu pretinde că procedura s-a desfășurat altfel în cauza de față, Curtea nu vede motiv să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Ea reamintește că raportul consilierului referent este alcătuit din două componente: prima conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casație, iar cea de-a doua, o analiză juridică a cauzei și o opinie asupra temeiniciei cererii de casație (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaïd citat mai sus, § 105). După opinia Curții, dacă cea de-a doua componentă a raportului, destinată deliberării, poate (asemeni proiectului de sentință) rămâne confidențială atât în ceea ce privește părțile cât și avocatul general, prima componentă, nu acoperită de secretul deliberării, trebuie comunicată, după caz, în aceleași condiții părților și avocatului general (Pascolini c. Franța, nr. 45019/98, § 23, 26.06.2003).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA DURATEI PROCEDURII

Invocând articolul 6 § 1 citat mai sus, reclamantul s-a plâns de durata procedurii vamale și denunță o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza judecată într-un „termen rezonabil". A. Perioada de luat în considerare

Conform reclamantului, punctul de plecare al termenului se situează în noiembrie 1985, data la care procurorul a deschis o instrucție împotriva sa și se încheie la 7 noiembrie 2001, data sentinței definitive a Curții de Casație.

Guvernul susține că procedura a începu la 25 martie 1991, data punerii în mișcare a cauzei reclamantului, și s-a încheiat la 7 noiembrie 2001. Durata totală a procedurii ar fi fost zece ani și șapte luni.

Curtea reamintește că în materie penală, perioada de luat în considerare sub aspectul „termenului rezonabil" din articolul 6 § 1 începe din momentul când o persoană este „acuzată"; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată, și anume de arestare, punere în mișcare și deschiderea anchetelor preliminare. „Acuzația", în sensul articolului 6 § 1, poate fi definită ca „notificarea oficială, emanând din autoritate competentă, a reprochului de a fi comis o infracțiune penală", idee care corespunde și noțiunii de „consecințe importante asupra situației" suspecţului (a se vedea, în special, Eckle c. Germania, sentință din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 33, § 73).

În cazul de față, Curtea observă că administrația vamală a convocat reclamantul la 1 septembrie 1986 în scopul de a-i notifica încălcările vamale care i se impuțau (paragraful 14 mai sus). Cu această ocazie, administrația a redactat un proces-verbal de constatare, semnat de reclamant. Curtea consideră deci că această dată constituie punctul de plecare al perioadei de luat în considerare și observă că aceasta se încheie la 7 noiembrie 2001, data sentinței Curții de Casație. Ea este deci de cincisprezece ani, doi luni și șase zile pentru cinci grade de instanță. B. Caracterul rezonabil al duratei procedurii

Reclamantul subliniază că termenul de instrucție a cauzei este de cinci ani și patru luni și consideră că depășește în mod evident durata rezonabilă a procedurii. El denunță succesiunea a patru judecători de instrucție care, conform spuselor sale, nu au efectuat nicio diligență obiectivă de căutare a adevărului, ci s-au limitat la acte de pură formă și la reluarea acuzațiilor vamale, în starea în care au fost consemnate de administrație în procesele-verbale sale la 1 septembrie 1986.

Reclamantul observă că niciun întârziere nu poate fi imputată apărării privind procedura devant tribunalul corectional din Le Havre, deoarece aceasta a ridicat toate excepțiile la ședință și conexate cu fondul. La fel și procedurile devant curtea de apel și Curtea de Casație. Reclamantul concluzionează că durata globală a procedurii nu răspunde cerințelor „termenului rezonabil" prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenției.

Guvernul invocă mai întâi faptul că cauza prezenta o complexitate reală, deoarece privea fapte multiple, toate constituind manevre al căror scop sau efect era obținerea unui avantaj la export, și la care au contribuit numeroase persoane, cu interese împletite.

Privind comportamentul autorităților, Guvernul remarcă că de la data punerii în mișcare a reclamantului și până la sfârșitul instrucției la 19 septembrie 1991, au fost efectuate în mod regulat acte de instrucție cum sunt audierea și comisiile rogatoare. El consideră de asemenea că termenele, atât devant tribunalul corectional cât și devant curtea de apel, sunt scurte, ținând cont de complexitatea fixării unei cauze în care au trebuit citate șaisprezece inculpați, domiciliați în departamente diferite. Termenele deliberării tribunalului și curții de apel se explică prin caracter tehnic al dosarului, numărul de inculpați și numeroasele argumente de apărare ridicate. Guvernul justifică de altfel durata de doi ani și șase luni a primei proceduri devant Curtea de Casație prin complexitatea mijloacelor de casație prezentate și prin faptul că o formație plenară a camerei criminale, compusă din cincisprezece magistrați, a trebuit să examineze caracterul inedit al anumitor probleme ridicate în tratarea cauzelor de vamă. Guvernul observă în fine că prelungirea procedurii se datorează în mare măsură comportamentului reclamantului care, la toate stadiile, a multiplicat recururile.

Guvernul recunoaște totuși că o perioadă de latență injustificată poate fi relevată în faza instrucției. El observă termenul scurs între ordonanța de comunicare a judecătorului de instrucție din 19 septembrie 1991 și rechizitoriul definitiv al parchetului din 15 februarie 1994, dar explică faptul că caracteristicile acestei cauze nu se prestau la o soluționare rapidă a litigiului.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, I.A. c. Franța, sentință din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VII, p. 2.984, § 119; Stratégie și Communications și Demoulin c. Belgia, nr. 37370/97, § 45, 15 iulie 2002).

Conform Curții, luată izolat, durata fazei procedurii ulterioare ordonanței de renvoi din 5 aprilie 1994 nu poate fi criticată cu excepția totuși a termenului luat de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra cererii de casație formulată împotriva sentinței curții de apel din 19 septembrie 1996, în speță doi ani și șase luni. Curtea constată în schimb că un termen de aproape cinci ani și jumătate s-a scurs între deschiderea instrucției și renvoi devant tribunalul corectional pe care complexitatea cauzei nu o poate explica; în realitate, una din raiunile lungimii acestei faze se găsește în succesiunea judecătorilor de instrucție care au tratat dosarul.

Ținând seama de cele de mai sus și de durata globală a procedurii, Curtea concluzionează că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un „termen rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din acest motiv.

Reclamantul cere 3.987.934,80 EUR corespunzând condamnărilor pronunțate împotriva sa prin sentința curții de apel din Paris din 30 august 2000 confirmată de Curtea de Casație la 7 noiembrie 2001.

Guvernul susține că numai prejudiciul moral pentru lentoare a procedurii poate fi luat în considerare și cifră la 7.000 EUR satisfacția echitabilă pe acest punct.

Curtea nu poate specule asupra unei desfășurări a procedurii devant Curtea de Casație conforme așteptărilor reclamantului; ea respinge deci cererea din acest motiv. Pe de altă parte, și de acord cu Guvernul, ea consideră că prelungirea procedurii dincolo de „termenul rezonabil" a cauzat reclamantului o prejudiciu morală justificând acordarea unei indemnizații. Statuând în echitate, după cum dorește articolul 41, ea acordă pe acest punct 10.000 EUR. B. Cheltuieli și dépens

Reclamantul evaluează la 91.713,32 EUR onorariile expuse devant instanțele interne.

Guvernul consideră că onorariile solicitate nu au avut ca scop expunerea devant instanțele interne a plângerilor depuse la Curte. El estimează că cheltuielile și dépens nu pot depăși suma de 3.000 EUR corespunzând suportării cheltuielilor de procedură devant singurele instanțe europene.

Privind cheltuielile solicitate pentru apărarea reclamantului devant instanțele interne, Curtea reamintește că atunci când constată o încălcare a Convenției, ea acordă reclamantului plata cheltuielilor și dépens pe care le-a expus devant instanțele naționale numai în măsura în care au fost efectuate pentru a preveni sau face corectare de către acestea a respectivei încălcări. Evident nu este cazul în cazul de față privind cheltuielile de reprezentare devant instanțele naționale. Privind cheltuielile efectuate în cadrul procedurii devant Curte, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat nicio pretenție pe acest punct. Prin urmare, ea nu acordă nicio sumă reclamantului. C. Dobânzi compensatorii

Curtea consideră oportun de a baza rata dobânzilor compensatorii pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza absenței unei comunicări identice a raportului avocatului general și avocatului prevăzutului; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției deoarece cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să-i verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când sentința va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 10.000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit pe respectiva sumă; b) că de la expirarea respectivului termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru ce supraabundant. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 februarie 2004 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 49843/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Robert Weil (« le requérant »), a saisi la Cour le 16 juillet 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Garnon, avocat à Strasbourg. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères.

Le requérant se plaignait en particulier du dépassement du délai raisonnable de la procédure douanière dont il a fait l'objet et de la méconnaissance de son droit à un procès équitable devant la Cour de cassation.

La requête a été attribuée à la première section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement. 5 Par une décision du 3 avril 2003, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT

Le requérant était président directeur général de la S.A. Grainex, société de négoce de grains. Sa société entreposait les grains achetés ou vendus dans le silo de la « Sica Silo Portuaire » du Havre. Constatant dans le silo une importante quantité de céréales stockées qui gênait l'entreposage de nouvelles récoltes, le directeur général du silo, M.L., et le requérant mirent en place, à la suite d 'accords avec des directeurs de coopératives ou des courtiers, une fraude portant sur l'exportation de céréales. Des quantités de blé inférieures à celles indiquées dans les documents d'expédition furent livrées par train au Silo du Havre, les manquants étant compensés par des prélèvements systématiques de freintes artificielles effectués sur les chargements de navires à l'exportation ; par ailleurs étaient incorporées frauduleusement aux livraisons de blé meunier des quantités variables de déchets de blé ou d'avoine. Ces opérations donnèrent lieu au versement par les autorités de la Communauté Européenne de subventions ou restitutions indues. S'ensuivirent plusieurs procédures. A. La procédure pénale

Le 28 août 1985, le président du conseil d'administration de la société d'intérêt collectif agricole « silo portuaire du Havre » déposa une plainte avec constitution de partie civile du chef d'escroquerie contre M.L.

Les investigations ordonnées par le juge d'instruction, saisi d'un réquisitoire introductif du 25 septembre 1985 et d'un réquisitoire supplétif du 20 novembre de la même année, permirent de découvrir notamment des détournements opérés depuis 1982, sous couvert de livraisons fictives de trains de céréales. Une information judiciaire fut ouverte et le requérant fut placé en garde à vue le 7 novembre 1985.

Par jugement du 5 septembre 1988, le tribunal correctionnel condamna le requérant à trois ans d'emprisonnement avec sursis et 80 000 francs d'amende pour complicité d'abus de confiance et faux et usage de faux en écritures privées de commerce. Ce jugement est devenu définitif. B. La procédure douanière

Le 25 juin 1986, l'administration des douanes obtint l'autorisation de saisies conservatoires à la suite desquelles des hypothèques judiciaires furent inscrites sur les immeubles et comptes bancaires du requérant.

Celui-ci déposa un référé aux fins de mainlevée qui fut rejeté le 25 juillet 1986. La cour d'appel de Paris, par un arrêt du 15 janvier 1987, infirma l'ordonnance du juge des référés et constata la nullité des saisies conservatoires.

Par ailleurs, par acte introductif d'instance fiscale du 16 novembre 1988, et sur la base de soixante-neuf procès-verbaux rédigés entre le 27 décembre 1985 et le 8 octobre 1986, l'administration douanière demanda l'ouverture d'une information contre le requérant, M.L. et dix-huit autres personnes (en vertu de l'article 458 du code des douanes). Entre-temps, le 1 er septembre 1986, à la suite des différents procès-verbaux, le requérant s'était vu convoquer puis notifier l'ensemble des infractions douanières qui lui étaient reprochées. A cette occasion, l'administration douanière dressa un procès-verbal de constat, visé par le requérant.

Quatre juges d'instruction se succédèrent pendant l'instruction (désignés en 1988, 1989, 1990 et 1993).

Le 19 septembre 1991, le juge d'instruction, estimant que son information était terminée, rendit une ordonnance de soit communiqué au Procureur de la République.

Par une ordonnance du 5 avril 1994, le requérant et quinze autres personnes furent renvoyés devant le tribunal correctionnel du Havre. Le 31 octobre 1994, à la requête du ministère public, le requérant fut cité directement par exploit délivré à sa personne. Il était prévenu d'avoir : - effectué de fausses déclarations de poids à l'exportation ayant pour but ou pour effet d'obtenir un avantage attaché à l'exportation, faits réputés exportations sans déclaration de marchandises prohibées, portant en l'espèce sur 23 052,124 tonnes de céréales d'une valeur de 27 991 998 francs (livraisons par trains minorées, camions fictifs, prélèvements de freintes à l'embarquement) ayant donné lieu à des aides communautaires octroyées indûment d'un montant de 9 628 597 francs ; infractions prévues et réprimées par les articles 38, 406, 407, 414, 426, 432 et 432 bis du code des douanes ; - commis des manœuvres ayant pour but ou pour effet d'obtenir un avantage attaché à l'exportation, faits réputés exportations sans déclaration de marchandises prohibées, portant en l'espèce sur 22 201 tonnes de céréales d'une valeur de 33 809 048 francs ayant donné lieu à des aides indues, en substituant du blé fourrager ou de mauvaise qualité à du blé de qualité meunière dans le cadre de l'exécution d'aides alimentaires communautaires, en particulier vers le Sénégal, l'Éthiopie et la Somalie. - commis des manœuvres ayant pour but ou pour effet d'obtenir des avantages à l'exportation portant sur 3 355 tonnes de déchets de blé exportés comme blé meunier et 557 tonnes d'avoine exportées comme orge pour une valeur totale de 5 192 641 francs ayant donné lieu à restitutions indues pour 3 358 688 francs.

Par un jugement du 14 février 1995, le requérant fut condamné à trois mois d'emprisonnement avec sursis et plusieurs peines d'amendes. Le tribunal le relaxa du chef de manœuvre frauduleuse ayant pour but d'obtenir un avantage lié à l'exportation dans le cadre de l'exécution des aides alimentaires. Il considéra par ailleurs que sa responsabilité ne pouvait être engagée sur le fondement de « fausses déclarations de poids à l'exportation », le requérant n'ayant pas exporté les céréales en question, mais qu'il convenait d'examiner sa responsabilité au regard de l'autre fondement prévu à l'article 426-4 o du code des douanes, c'est à dire « les manœuvres ayant pour but d'obtenir un avantage à l'exportation ».

Par un arrêt du 19 septembre 1996, la cour d'appel de Rouen confirma le jugement dans toutes ses dispositions.

Le requérant forma un pourvoi en cassation. Par un avis daté du 31 mars 1999 adressé à l'avocat du requérant, le greffe criminel de la Cour de cassation l'informait que l'audience avait été fixée au 18 février 1999. L'avis précisait que le conseiller rapporteur, désigné le 28 janvier 1997, avait déposé son rapport le 20 mars 1998 et que celui-ci, accompagné du projet d'arrêt suivant l'usage, avait été communiqué à l'avocat général le 16 décembre 1998.

Par un arrêt du 31 mars 1999, la Cour de cassation cassa d'office l'arrêt attaqué en ses seules dispositions concernant les condamnations prononcées au titre des amendes fiscales.

Par un arrêt du 30 août 2000, la cour d'appel de Paris statua sur la question des amendes fiscales. Par arrêt du 7 novembre 2001, la cour de cassation rejeta le pourvoi introduit contre l'arrêt d'appel. EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION AU REGARD DE L'ÉQUITE DE LA PROCÉDURE

Le requérant se plaint d'une méconnaissance de son droit à un procès équitable devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.

Le requérant estime que la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation s'est déroulée en méconnaissance du principe de l'égalité des armes et du procès équitable, dans la mesure où le rapport du conseiller rapporteur, qui ne se limite pas à rappeler les thèses mais exprime l'opinion du conseiller chargé du dossier et contient un projet d'arrêt, n'a pas été communiqué aux parties avant les audiences.

Le Gouvernement relève qu'à la date des pourvois, la pratique de la communication du sens du rapport du conseiller (irrecevabilité, rejet ou cassation partielle) à l'Ordre des avocats aux conseils huit jours avant l'audience était en vigueur. Il ne s'agit cependant pas d'une « communication identique » à celle qui est faite à l'avocat général. En conséquence, le Gouvernement estime qu'il y a lieu, sur ce point, de s'en remettre à la sagesse de la Cour.

S'agissant du défaut de communication au requérant ou à son conseil, avant l'audience, du rapport du conseiller rapporteur, alors que ce document avait été fourni à l'avocat général, et de l'impossibilité pour lui d'y répondre, la Cour rappelle qu'elle a constaté et jugé ce qui suit dans l'affaire Reinhardt et Slimane Kaïd (arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, pp. 665-666, § 105) : « Il n'est pas contesté que bien avant l'audience, l'avocat général reçut communication du rapport du conseiller rapporteur et du projet d'arrêt préparé par celui-ci. Le Gouvernement l'indique lui-même, ledit rapport se compose de deux volets : le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l'affaire et un avis sur le mérite du pourvoi. Ces documents ne furent pas transmis aux requérants ou à leurs conseils. De nos jours, une mention au rôle diffusé à l'ordre des avocats aux Conseils une semaine avant l'audience informe les avocats des parties du sens dudit avis (irrecevabilité du pourvoi, rejet, ou cassation totale ou partielle ; (...). Les avocats de M me Reinhardt et de M. Slimane-Kaïd auraient pu plaider l'affaire s'ils en avaient manifesté la volonté ; à l'audience, ils auraient eu la parole après le conseiller rapporteur, ce qui leur eût permis d'entendre le premier volet du rapport litigieux et de le commenter. Le deuxième volet de celui-ci ainsi que le projet d'arrêt – légitimement couverts par le secret du délibéré – restaient en tout état de cause confidentiels à leur égard ; dans le meilleur des cas, ils ne purent ainsi connaître que le sens de l'avis du conseiller rapporteur quelques jours avant l'audience. En revanche, c'est l'intégralité dudit rapport ainsi que le projet d'arrêt qui furent communiqués à l'avocat général. Or celui-ci n'est pas membre de la formation de jugement. Il a pour mission de veiller à ce que la loi soit correctement appliquée lorsqu'elle est claire, et correctement interprétée lorsqu'elle est ambiguë. Il « conseille » les juges quant à la solution à adopter dans chaque espèce et, avec l'autorité que lui confèrent ses fonctions, peut influencer leur décision dans un sens soit favorable, soit contraire à la thèse des demandeurs (...). Etant donné l'importance du rapport du conseiller rapporteur, principalement du second volet de celui-ci, le rôle de l'avocat général et les conséquences de l'issue de la procédure pour M me Reinhardt et M. Slimane-Kaïd, le déséquilibre ainsi créé, faute d'une communication identique du rapport aux conseils des requérants, ne s'accorde pas avec les exigences du procès équitable ».

Relevant que le Gouvernement ne prétend pas que la procédure se déroula autrement en l'espèce, la Cour ne voit pas de raison de parvenir à une conclusion différente en la présente affaire. Elle rappelle que le rapport du conseiller rapporteur se compose de deux volets : le premier contient un exposé des faits, de la procédure et des moyens de cassation, et le second, une analyse juridique de l'affaire et un avis sur le mérite du pourvoi (voir Reinhardt et Slimane-Kaïd précité, § 105). De l'avis de la Cour, si le second volet du rapport, destiné au délibéré, peut (à l'instar du projet d'arrêt) rester confidentiel tant à l'égard des parties que de l'avocat général, le premier volet, non couvert par le secret du délibéré, doit être communiqué, le cas échéant, dans les mêmes conditions aux parties et à l'avocat général ( Pascolini c. France , n o 45019/98, § 23, 26.06.2003).

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION DU FAIT DE LA DURÉE DE LA PROCÉDURE

Invoquant l'article 6 § 1 précité, le requérant se plaint de la durée de la procédure douanière et dénonce une violation de son droit à voir sa cause jugée dans un « délai raisonnable ». A. Période à considérer

Selon le requérant, le point de départ du délai se situe au mois de novembre 1985, date à laquelle le procureur de la République a ouvert une instruction contre lui et se termine le 7 novembre 2001, date de l'arrêt définitif de la Cour de cassation.

Le Gouvernement soutient que la procédure a débuté le 25 mars 1991, date de la mise en examen du requérant, et s'est achevée le 7 novembre 2001. La durée totale de la procédure s'élèverait à dix ans et sept mois.

La Cour rappelle qu'en matière pénale, la période à considérer sous l'angle du « délai raisonnable » de l'article 6 § 1 débute dès l'instant qu'une personne se trouve « accusée » ; il peut s'agir d'une date antérieure à la saisine de la juridiction de jugement, celle notamment de l'arrestation, de l'inculpation et de l'ouverture des enquêtes préliminaires. L'« accusation », au sens de l'article 6 § 1, peut se définir « comme la notification officielle, émanant de l'autorité compétente, du reproche d'avoir accompli une infraction pénale », idée qui correspond aussi à la notion de « répercussions importantes sur la situation » du suspect (voir, notamment, Eckle c. Allemagne , arrêt du 15 juillet 1982, série A n o 51, p. 33, § 73).

En l'espèce, la Cour relève que l'administration des douanes a convoqué le requérant en date du 1 er septembre 1986 en vue de lui notifier les infractions douanières qui lui étaient reprochées (paragraphe 14 ci-dessus). A cette occasion, l'administration dressa un procès-verbal de constat, visé par le requérant. La Cour considère dès lors que cette date constitue le point de départ de la période à considérer et observe que celle-ci s'achève le 7 novembre 2001, date de l'arrêt de la Cour de cassation. Elle est donc de quinze années, deux mois et six jours pour cinq degrés d'instance. B. Le caractère raisonnable de la durée de la procédure

Le requérant souligne que le délai d'instruction de l'affaire est de cinq ans et quatre mois et considère qu'il excède à l'évidence la durée raisonnable de procédure. Il dénonce la succession de quatre juges d'instruction qui n'ont, selon lui, effectué aucune diligence objective de recherche de la vérité, mais se sont bornés à des actes de pure forme et à reprendre les accusations douanières, en l'état où elles étaient consignées par l'administration dans ses procès-verbaux à la date du 1 er septembre 1986.

Le requérant relève qu'aucun retard ne peut être imputé à la défense concernant la procédure devant le tribunal correctionnel du Havre, car cette dernière a soulevé toutes les exceptions à l'audience et jointes au fond. Il en est de même des procédures devant la cour d'appel et devant la Cour de cassation. Le requérant en conclut que la durée globale de la procédure ne répond pas à l'exigence du “délai raisonnable” tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement fait tout d'abord valoir que l'affaire présentait une réelle complexité, car elle concernait des faits multiples, tous constitutifs de manoeuvres dont le but ou l'effet était d'obtenir un avantage à l'exportation, et auxquels ont contribué de nombreuses personnes, aux intérêts imbriqués.

S'agissant du comportement des autorités, le Gouvernement note qu'à compter de la date de mise en examen du requérant et jusqu'au terme de l'information le 19 septembre 1991, des actes d'instruction tels que des interrogatoires et des commissions rogatoires ont été régulièrement effectués. Il estime également que les délais, tant devant le tribunal correctionnel que devant la cour d'appel, sont brefs, compte tenu de la complexité de l'audiencement d'un dossier dans lequel il fallut citer seize prévenus, domiciliés dans des départements différents. Les délais du délibéré du tribunal et de la cour d'appel s'expliquent par la technicité du dossier, le nombre de prévenus et les nombreux arguments de défense soulevés. Le Gouvernement justifie par ailleurs la durée de deux ans et six mois de la première procédure devant la Cour de cassation par la complexité des moyens de cassation présentés et par le fait qu'une formation plénière de la chambre criminelle, composée de quinze magistrats, dut examiner le caractère inédit de certaines questions soulevées dans le traitement des affaires de douanes. Le Gouvernement relève enfin que l'allongement de la procédure est largement dû au comportement du requérant qui, à tous les stades, a multiplié les recours.

Le Gouvernement reconnaît toutefois qu'une période de latence injustifiée peut être relevée dans la phase de l'instruction. Il note le délai écoulé entre l'ordonnance de soit communiqué du juge d'instruction du 19 septembre 1991 et le réquisitoire définitif du parquet du 15 février 1994, mais explique que les caractéristiques de cette affaire ne se prêtaient pas à un règlement rapide du contentieux.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d'autres, I.A. c. France , arrêt du 23 septembre 1998, Recueil 1998-VII, p. 2 984, § 119 ; Stratégie et Communications et Demoulin c. Belgique , n o 37370/97, § 45, 15 juillet 2002).

Selon la Cour, prise isolément, la durée de la phase de la procédure postérieure à l'ordonnance de renvoi du 5 avril 1994 ne saurait être critiquée à l'exception toutefois du délai mis par la Cour de cassation pour statuer sur le pourvoi formé contre l'arrêt de la cour d'appel du 19 septembre 1996, en l'occurrence deux ans et six mois. La Cour constate en revanche qu'un délai de presque cinq ans et demi s'est écoulé entre l'ouverture de l'information et le renvoi devant le tribunal correctionnel que la complexité de l'affaire ne peut expliquer ; en réalité, une des raisons de la longueur de cette phase se trouve dans la succession de juges d'instruction qui ont traité le dossier.

Eu égard à ce qui précède et à la durée globale de la procédure, la Cour conclut que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention de ce chef. III.

Le requérant réclame 3 987 934,80 euros (EUR) correspondant aux condamnations prononcées à son encontre par l'arrêt de la cour d'appel de Paris en date du 30 août 2000 confirmé par la Cour de cassation le 7 novembre 2001.

Le Gouvernement soutient que seul le dommage moral pour lenteur de la procédure peut être pris en considération et chiffre à 7000 EUR la satisfaction équitable à ce titre.

La Cour ne saurait spéculer sur un déroulement de la procédure devant la Cour de cassation conforme aux attentes du requérant ; elle écarte donc la demande de ce chef. En revanche, et avec le Gouvernement, elle considère que le prolongement de la procédure au-delà du « délai raisonnable » a causé au requérant un préjudice moral justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité, comme le veut l'article 41, elle alloue à ce titre 10 000 EUR. B. Frais et dépens

Le requérant évalue à 91 713, 32 EUR les honoraires exposés devant les juridictions internes.

Le Gouvernement considère que les honoraires réclamés n'ont pas eu pour objet d'exposer devant les juridictions internes les griefs soumis à la Cour. Il estime que les frais et dépens ne peuvent dépasser une somme de 3000 EUR correspondant à la prise en charge des frais de procédure devant les seules instances européennes.

S'agissant des frais réclamés pour la défense du requérant devant les juridictions internes, la Cour rappelle que lorsqu'elle constate une violation de la Convention, elle n'accorde au requérant le paiement des frais et dépens qu'il a exposés devant les juridictions nationales que dans la mesure où ils ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation. Tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais de représentation devant les juridictions nationales. En ce qui concerne les frais engagés dans le cadre de la procédure devant la Cour, la Cour relève que le requérant n'a présenté aucune prétention à ce titre. Partant, elle n'alloue aucune somme au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention faute d'une communication identique du rapport à l'avocat général et au conseil du prévenu ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un délai raisonnable ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 5 février 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président