AFFAIRE WEIL c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1 en ce qui concerne l'équité de la procédure;Violation de l'art. 6-1 en ce qui concerne la durée de la procédure;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure nationale) - demande rejetée
AFFAIRE WEIL c. FRANCE (CtEDO, 2004)
PRIMA SECŢIUNE
CAUZA
WEIL c. FRANȚA
(Cererea nr. 49843/99)
SENTINȚĂ
STRASBOURG
5 februarie 2004
DEFINITIVĂ
05/05/2004
Această sentință va deveni definitivă în condițiile prevăzute de articolul 44 § 2 al Convenției. Este susceptibilă de corectări de formă.
În cauza Weil c. Franța,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secţiune), alcătuită din:
Dl C.L. Rozakis, președinte,
P. Lorenzen,
J.-P. Costa,
G. Bonello,
Dna F. Tulkens,
N. Vajić,
Dl E. Levits, judecători,
și Dl S. Nielsen, grefier adjunct al secţiunii,
După deliberare în camera de consiliu la 3 aprilie 2003 și 15 ianuarie 2004,
Pronunță următoarea sentință, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURĂ
La baza cauzei se află o cerere (nr. 49843/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl Robert Weil (denumit în continuare „reclamantul"), la 16 iulie 1999 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (denumită în continuare „Convenția").
Reclamantul a fost reprezentat de dl Avocat Garnon, avocat în barou din Strasbourg. Guvernul Francez (denumit în continuare „Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl Ronny Abraham, Director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.
Reclamantul s-a plâns în special de depășirea unei perioade rezonabile în procedura vamală la care a fost supus și de nerespectarea dreptului acestuia la un proces echitabil devant Curtea de Casație.
Cererea a fost atribuită Primei Secţiuni a Curții (articolul 52 § 1 al Regulamentului). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al Convenției) a fost alcătuită conform articolului 26 § 1 al Regulamentului.
Prin decizie din 3 aprilie 2003, camera a declarat cererea parțial admisibilă.
Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (articolul 59 § 1 al Regulamentului).
FAPTE
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1922 și locuiește în Paris.
Reclamantul era președinte director general al S.A. Grainex, o societate de comerț cu cereale. Societatea sa depozita cerealele cumpărate sau vândute în silozul „Sica Silo Portuaire" din Le Havre. Observând în siloz o cantitate importantă de cereale stocate care atingea depozitarea de noi recolte, directorul general al silozului, dl L., și reclamantul au pus în aplicare, în urma unor acorduri cu directori de cooperative sau brokeri, o fraudă privind exportul de cereale. Cantități de grâu mai mici decât cele indicate în documentele de expediere au fost livrate cu trenul la Silozul Le Havre, lipsurile fiind compensate prin prelevări sistematice de freturi artificiale efectuate pe încărcăturile de nave la export; în plus, au fost incorporate în mod fraudulos în livrările de grâu melunar cantități variabile de deșeuri de grâu sau ovăz. Aceste operații au dus la plata de către autoritățile Comunității Europene a subvențiilor sau restitutelor indebite. Au urmat mai multe proceduri.
A. Procedura penală
La 28 august 1985, președintele consiliului de administrație al societății de interes colectiv agricol „silo portuaire du Havre" a depus o plângere cu constituire de parte civilă sub acuzația de escrocherie împotriva dl L.
Investigațiile ordonate de judecătorul de instrucție, sesizat printr-un dosar introductiv din 25 septembrie 1985 și un dosar completar din 20 noiembrie a aceluiași an, au permis descoperirea în special a deturnărilor efectuate din 1982, sub aparență de livrări fictive de trenuri cu cereale. O informație judiciară a fost deschisă și reclamantul a fost plasat în arest preventiv la 7 noiembrie 1985.
Prin sentință din 5 septembrie 1988, tribunalul corectional a condamnat reclamantul la trei ani de închisoare cu suspendare și 80.000 de franci amendă pentru complicitate la abuz de încredere și fals și folosire de fals în înscrisuri private de comerț. Această sentință a devenit definitivă.
B. Procedura vamală
La 25 iunie 1986, administrația vamală a obținut autorizare pentru sechestru conservator ca urmare a căruia ipoteci judiciare au fost înscrise pe imobilele și conturile bancare ale reclamantului.
Acesta a depus o cerere în regim de urgență în scopul ridicării sechestrului, care a fost respinsă la 25 iulie 1986. Curtea de Apel din Paris, prin sentință din 15 ianuarie 1987, a anulat ordonanța judecătorului de urgență și a constatat nulitatea sechestrelor conservatoare.
De altfel, printr-un act introductiv de instanță fiscală din 16 noiembrie 1988, și pe baza șaizeci și nouă de procese-verbale redactate între 27 decembrie 1985 și 8 octombrie 1986, administrația vamală a cerut deschiderea unei informații contra reclamantului, dl L. și optsprezece alte persoane (în temeiul articolului 458 al codului vamal). Între timp, la 1 septembrie 1986, ca urmare a diferitelor procese-verbale, reclamantul a fost convocat și apoi notificat cu toate încălcările vamale care i se impuțau. Cu această ocazie, administrația vamală a redactat un proces-verbal de constatare, semnat de reclamant.
Patru judecători de instrucție s-au succedat în cursul instrucției (desemnați în 1988, 1989, 1990 și 1993).
La 19 septembrie 1991, judecătorul de instrucție, considerând că informația lui era finalizată, a emis o ordonanță de comunicare procurorului.
Printr-o ordonanță din 5 aprilie 1994, reclamantul și cincisprezece alte persoane au fost trimise în judecată la tribunalul corectional din Le Havre. La 31 octombrie 1994, la cererea procuraturii, reclamantul a fost citat direct prin exploit prezentat personal. I se imputa următoarele:
- efectuarea de declarații false privind greutatea la export cu scopul sau cu efectul de a obține un avantaj legat de export, fapte considerate exporturi fără declarație de mărfuri interzise, privind în acest caz 23.052,124 tone de cereale în valoare de 27.991.998 de franci (livrări cu trenul minorate, camioane fictive, prelevări de freturi la încărcare) care au dat naștere la ajutoare comunitare acordate în mod indebito în valoare de 9.628.597 de franci; încălcări prevăzute și sancționate prin articolele 38, 406, 407, 414, 426, 432 și 432 bis al codului vamal;
- comiterea unor manevre cu scopul sau cu efectul de a obține un avantaj legat de export, fapte considerate exporturi fără declarație de mărfuri interzise, privind în acest caz 22.201 tone de cereale în valoare de 33.809.048 de franci care au dat naștere la ajutoare indebite, prin înlocuirea grâului din pândă sau de proastă calitate cu grâu de calitate melunar în cadrul executării ajutoarelor alimentare comunitare, în special către Senegal, Etiopia și Somalia.
- comiterea unor manevre cu scopul sau cu efectul de a obține avantaje legate de export privind 3.355 tone de deșeuri de grâu exportate ca grâu melunar și 557 tone de ovăz exportate ca orz pentru o valoare totală de 5.192.641 de franci care au dat naștere la restitutei indebite de 3.358.688 de franci.
Prin sentință din 14 februarie 1995, reclamantul a fost condamnat la trei luni de închisoare cu suspendare și mai multe pedepse pecuniare. Tribunalul l-a achitat de acuzația de manevră frauduloasă cu scopul de a obține un avantaj legat de export în cadrul executării ajutoarelor alimentare. De altfel, a considerat că responsabilitatea sa nu putea fi angajată pe baza „declarațiilor false privind greutatea la export", reclamantul neavând exportat cerealele în chestiune, dar ar fi fost necesar să se examine responsabilitatea sa în baza altui temei prevăzut de articolul 426-4 al codului vamal, și anume „manevrele cu scopul de a obține un avantaj la export".
Prin sentință din 19 septembrie 1996, Curtea de Apel din Rouen a confirmat sentința în toate dispozițiile sale.
Reclamantul a depus o cerere de casație. Printr-un aviz din 31 martie 1999 adresat avocatului reclamantului, greferia criminală a Curții de Casație l-a informat că ședința a fost fixată la 18 februarie 1999. Avisul preciza că consilierul referent, desemnat la 28 ianuarie 1997, a depus raportul său la 20 martie 1998 și că acesta, însoțit de proiectul de sentință urmând uzanța, a fost comunicat avocatului general la 16 decembrie 1998.
Prin sentință din 31 martie 1999, Curtea de Casație a anulat din oficiu sentința atacată în singurul său aspect privind condamnările pronunțate sub titlul amenzilor fiscale.
Prin sentință din 30 august 2000, Curtea de Apel din Paris s-a pronunțat asupra problemei amenzilor fiscale. Prin sentință din 7 noiembrie 2001, Curtea de Casație a respins cererea de casație formulată împotriva sentinței de apel.
EN DREPT
I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI PRIVIND ECHITATEA PROCEDURII
Reclamantul s-a plâns de nerespectarea dreptului la un proces echitabil devant camera criminală a Curții de Casație. Invocă articolul 6 § 1 al Convenției în baza căruia:
„Toată persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, stabilită de lege, care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală formulată împotriva sa."
Reclamantul consideră că procedura devant camera criminală a Curții de Casație s-a desfășurat în nerespectarea principiului egalității armelor și a procesului echitabil, în măsura în care raportul consilierului referent, care nu se limitează la reaminirea tezelor ci exprimă opinia consilierului încărcat cu dosarul și conține un proiect de sentință, nu a fost comunicat părților înainte de ședințe.
Guvernul remarcă că la data cererilor de casație, practica comunicării sensului raportului consilierului referent (inadmisibilitate, respingere sau anulare parțială) la Ordinul Avocaților în Consiliu cu opt zile înaintea ședinței era în vigoare. Cu toate acestea, nu se agea despre o „comunicare identică" cu cea făcută avocatului general. În consecință, Guvernul consideră că pe acest punct ar trebui să se apeleze la înțelepciunea Curții.
Privind lipsa comunicării reclamantului sau avocatului său, înainte de ședință, a raportului consilierului referent, în timp ce acest document fusese furnizat avocatului general, și imposibilitatea pentru el să răspundă, Curtea reamintește că a constatat și a judecat după cum urmează în cauza Reinhardt și Slimane Kaïd (sentința din 31 martie 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, pp. 665-666, § 105):
„Nu se contestă că mult înainte de ședință, avocatul general a primit comunicarea raportului consilierului referent și a proiectului de sentință pregătit de acesta. Guvernul însuși indică, raportul respectiv este alcătuit din două componente: prima conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casație, iar cea de-a doua, o analiză juridică a cauzei și o opinie asupra temeiniciei cererii de casație.
Aceste documente nu au fost transmise reclamanților sau avocaților lor. Astăzi, o mențiune în rol difuzat Ordinului Avocaților în Consiliu o săptămână înainte de ședință informează avocații părților asupra sensului respectivei opinii (inadmisibilitate a cererii, respingere, sau anulare totală sau parțială; (...).
Avocații doamnei Reinhardt și ai dl Slimane-Kaïd ar fi putut pleda cauza dacă ar fi manifestat voința; la ședință, ar fi avut cuvântul după consilierul referent, ceea ce le-ar fi permis să audă prima componentă a raportului litigios și să o comenteze. Cea de-a doua componentă a acestuia și proiectul de sentință – în mod legitim acoperite de secretul deliberării – rămâneau în orice caz confidențiale pentru ei; în cel mai bun caz, ei nu au putut cunoaște decât sensul opiniei consilierului referent câteva zile înainte de ședință.
Pe de altă parte, întregul raport respectiv și proiectul de sentință au fost comunicate avocatului general. Acesta din urmă nu este membru al formației de judecată. Sarcina sa este să asigure că legea este corect aplicată atunci când este clară și corect interpretată atunci când este ambiguă. El „sfătuiește" judecătorii privind soluția de adoptat în fiecare caz și, cu autoritatea conferită de funcțiile sale, poate influența decizia lor în direcția favorabilă sau contrară tezei reclamanților (...).
Având în vedere importanța raportului consilierului referent, în special a componentei sale de-a doua, rolul avocatului general și consecințele rezultatului procedurii pentru doamna Reinhardt și dl Slimane-Kaïd, dezechilibrul creat în acest fel, din cauza absenței unei comunicări identice a raportului la avocații reclamanților, nu se potrivește cu cerințele procesului echitabil".
Observând că Guvernul nu pretinde că procedura s-a desfășurat altfel în cauza de față, Curtea nu vede motiv să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Ea reamintește că raportul consilierului referent este alcătuit din două componente: prima conține o expunere a faptelor, a procedurii și a mijloacelor de casație, iar cea de-a doua, o analiză juridică a cauzei și o opinie asupra temeiniciei cererii de casație (a se vedea Reinhardt și Slimane-Kaïd citat mai sus, § 105). După opinia Curții, dacă cea de-a doua componentă a raportului, destinată deliberării, poate (asemeni proiectului de sentință) rămâne confidențială atât în ceea ce privește părțile cât și avocatul general, prima componentă, nu acoperită de secretul deliberării, trebuie comunicată, după caz, în aceleași condiții părților și avocatului general (Pascolini c. Franța, nr. 45019/98, § 23, 26.06.2003).
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.
II. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI DIN CAUZA DURATEI PROCEDURII
Invocând articolul 6 § 1 citat mai sus, reclamantul s-a plâns de durata procedurii vamale și denunță o încălcare a dreptului său de a-și vedea cauza judecată într-un „termen rezonabil".
A. Perioada de luat în considerare
Conform reclamantului, punctul de plecare al termenului se situează în noiembrie 1985, data la care procurorul a deschis o instrucție împotriva sa și se încheie la 7 noiembrie 2001, data sentinței definitive a Curții de Casație.
Guvernul susține că procedura a începu la 25 martie 1991, data punerii în mișcare a cauzei reclamantului, și s-a încheiat la 7 noiembrie 2001. Durata totală a procedurii ar fi fost zece ani și șapte luni.
Curtea reamintește că în materie penală, perioada de luat în considerare sub aspectul „termenului rezonabil" din articolul 6 § 1 începe din momentul când o persoană este „acuzată"; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanței de judecată, și anume de arestare, punere în mișcare și deschiderea anchetelor preliminare. „Acuzația", în sensul articolului 6 § 1, poate fi definită ca „notificarea oficială, emanând din autoritate competentă, a reprochului de a fi comis o infracțiune penală", idee care corespunde și noțiunii de „consecințe importante asupra situației" suspecţului (a se vedea, în special, Eckle c. Germania, sentință din 15 iulie 1982, seria A nr. 51, p. 33, § 73).
În cazul de față, Curtea observă că administrația vamală a convocat reclamantul la 1 septembrie 1986 în scopul de a-i notifica încălcările vamale care i se impuțau (paragraful 14 mai sus). Cu această ocazie, administrația a redactat un proces-verbal de constatare, semnat de reclamant. Curtea consideră deci că această dată constituie punctul de plecare al perioadei de luat în considerare și observă că aceasta se încheie la 7 noiembrie 2001, data sentinței Curții de Casație. Ea este deci de cincisprezece ani, doi luni și șase zile pentru cinci grade de instanță.
B. Caracterul rezonabil al duratei procedurii
Reclamantul subliniază că termenul de instrucție a cauzei este de cinci ani și patru luni și consideră că depășește în mod evident durata rezonabilă a procedurii. El denunță succesiunea a patru judecători de instrucție care, conform spuselor sale, nu au efectuat nicio diligență obiectivă de căutare a adevărului, ci s-au limitat la acte de pură formă și la reluarea acuzațiilor vamale, în starea în care au fost consemnate de administrație în procesele-verbale sale la 1 septembrie 1986.
Reclamantul observă că niciun întârziere nu poate fi imputată apărării privind procedura devant tribunalul corectional din Le Havre, deoarece aceasta a ridicat toate excepțiile la ședință și conexate cu fondul. La fel și procedurile devant curtea de apel și Curtea de Casație. Reclamantul concluzionează că durata globală a procedurii nu răspunde cerințelor „termenului rezonabil" prevăzut de articolul 6 § 1 al Convenției.
Guvernul invocă mai întâi faptul că cauza prezenta o complexitate reală, deoarece privea fapte multiple, toate constituind manevre al căror scop sau efect era obținerea unui avantaj la export, și la care au contribuit numeroase persoane, cu interese împletite.
Privind comportamentul autorităților, Guvernul remarcă că de la data punerii în mișcare a reclamantului și până la sfârșitul instrucției la 19 septembrie 1991, au fost efectuate în mod regulat acte de instrucție cum sunt audierea și comisiile rogatoare. El consideră de asemenea că termenele, atât devant tribunalul corectional cât și devant curtea de apel, sunt scurte, ținând cont de complexitatea fixării unei cauze în care au trebuit citate șaisprezece inculpați, domiciliați în departamente diferite. Termenele deliberării tribunalului și curții de apel se explică prin caracter tehnic al dosarului, numărul de inculpați și numeroasele argumente de apărare ridicate. Guvernul justifică de altfel durata de doi ani și șase luni a primei proceduri devant Curtea de Casație prin complexitatea mijloacelor de casație prezentate și prin faptul că o formație plenară a camerei criminale, compusă din cincisprezece magistrați, a trebuit să examineze caracterul inedit al anumitor probleme ridicate în tratarea cauzelor de vamă. Guvernul observă în fine că prelungirea procedurii se datorează în mare măsură comportamentului reclamantului care, la toate stadiile, a multiplicat recururile.
Guvernul recunoaște totuși că o perioadă de latență injustificată poate fi relevată în faza instrucției. El observă termenul scurs între ordonanța de comunicare a judecătorului de instrucție din 19 septembrie 1991 și rechizitoriul definitiv al parchetului din 15 februarie 1994, dar explică faptul că caracteristicile acestei cauze nu se prestau la o soluționare rapidă a litigiului.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, I.A. c. Franța, sentință din 23 septembrie 1998, Recueil 1998-VII, p. 2.984, § 119; Stratégie și Communications și Demoulin c. Belgia, nr. 37370/97, § 45, 15 iulie 2002).
Conform Curții, luată izolat, durata fazei procedurii ulterioare ordonanței de renvoi din 5 aprilie 1994 nu poate fi criticată cu excepția totuși a termenului luat de Curtea de Casație pentru a se pronunța asupra cererii de casație formulată împotriva sentinței curții de apel din 19 septembrie 1996, în speță doi ani și șase luni. Curtea constată în schimb că un termen de aproape cinci ani și jumătate s-a scurs între deschiderea instrucției și renvoi devant tribunalul corectional pe care complexitatea cauzei nu o poate explica; în realitate, una din raiunile lungimii acestei faze se găsește în succesiunea judecătorilor de instrucție care au tratat dosarul.
Ținând seama de cele de mai sus și de durata globală a procedurii, Curtea concluzionează că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un „termen rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din acest motiv.
III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI
Conform articolului 41 al Convenției, „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Părții Contractante nu permite să repareze decât în mod incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă, dacă este cazul, părții lezate o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciul
Reclamantul cere 3.987.934,80 EUR corespunzând condamnărilor pronunțate împotriva sa prin sentința curții de apel din Paris din 30 august 2000 confirmată de Curtea de Casație la 7 noiembrie 2001.
Guvernul susține că numai prejudiciul moral pentru lentoare a procedurii poate fi luat în considerare și cifră la 7.000 EUR satisfacția echitabilă pe acest punct.
Curtea nu poate specule asupra unei desfășurări a procedurii devant Curtea de Casație conforme așteptărilor reclamantului; ea respinge deci cererea din acest motiv. Pe de altă parte, și de acord cu Guvernul, ea consideră că prelungirea procedurii dincolo de „termenul rezonabil" a cauzat reclamantului o prejudiciu morală justificând acordarea unei indemnizații. Statuând în echitate, după cum dorește articolul 41, ea acordă pe acest punct 10.000 EUR.
B. Cheltuieli și dépens
Reclamantul evaluează la 91.713,32 EUR onorariile expuse devant instanțele interne.
Guvernul consideră că onorariile solicitate nu au avut ca scop expunerea devant instanțele interne a plângerilor depuse la Curte. El estimează că cheltuielile și dépens nu pot depăși suma de 3.000 EUR corespunzând suportării cheltuielilor de procedură devant singurele instanțe europene.
Privind cheltuielile solicitate pentru apărarea reclamantului devant instanțele interne, Curtea reamintește că atunci când constată o încălcare a Convenției, ea acordă reclamantului plata cheltuielilor și dépens pe care le-a expus devant instanțele naționale numai în măsura în care au fost efectuate pentru a preveni sau face corectare de către acestea a respectivei încălcări. Evident nu este cazul în cazul de față privind cheltuielile de reprezentare devant instanțele naționale. Privind cheltuielile efectuate în cadrul procedurii devant Curte, Curtea observă că reclamantul nu a prezentat nicio pretenție pe acest punct. Prin urmare, ea nu acordă nicio sumă reclamantului.
C. Dobânzi compensatorii
Curtea consideră oportun de a baza rata dobânzilor compensatorii pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza absenței unei comunicări identice a raportului avocatului general și avocatului prevăzutului;
Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției deoarece cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil;
Declară
a) că Statul pârât trebuie să-i verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când sentința va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 10.000 EUR (zece mii euro) pentru prejudiciu moral plus orice sumă care ar putea fi datorată sub formă de impozit pe respectiva sumă;
b) că de la expirarea respectivului termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru ce supraabundant.
Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 5 februarie 2004 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier adjunct
Președinte