Aldemir și Ekinci împotriva Turciei

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA interogării nr. 50944/99 prezentată de Yalmaz ALDEMIR și Vedat EKINCI împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se întrunește la 10 februarie 2004 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza președinte dnii Pellonpäää, Türmen Casadevell Maruste Garlicki Fura-Sandström, judecători și Elens-Passos; graffiter adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 22 august 1999, având în vedere decizia parțială a Curții (prima secțiune) din 4 iulie 2000, având în vedere decizia de a invoca dispozițiile art. 29 alin. UNGARIA: (a) și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, având în vedere declarațiile formale ale părților din care reiese că au ajuns la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei, După ce a luat act de acest lucru, face următoarea decizie în cunoștință de cauză Reclamanții, Yalmaz Aldemir și Vedat Ekinci, sunt resortisanți turci, născuți în 1980 și, respectiv, 1979. La momentul faptelor, aceștia își aveau reședința în Diyarbak.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către M Mesut și Meral Bestaș, avocați în Diyarbakýr. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În cadrul unei anchete împotriva organizației armate ilegale, PKK, de către secțiunea antiterorism a Direcției de Securitate a Diyarbakýr ( mai puțin de o parte a orașului), dl Aldemir a fost arestat la 9 martie 1999, în jurul orei 16:40. Dl Ekinci a suferit aceeași soartă, în jurul nopții, la sfârșitul nopții, în urma unei percheziții făcute la domiciliu. Suspecți de a fi implicați într-o demonstrație ilegală, în cadrul căreia au fost lansate cocteiluri Molotov, reclamanții au fost reținuți în incinta secțiunii menționate.

La 11 martie 1999, reclamanții au fost aduceți la locul faptei, însoțiti de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului Diyarbakar ( În timpul reconstituirii faptelor, ei au trecut la mărturisire și au semnat fără rezerve procesul-verbal întocmit în consecință. Tot la 11 martie 1999, la cererea Direcției, procurorul general a autorizat prelungirea custodei de judecată până la 13 martie. Apoi, un judecător judecător la curtea de securitate a statului, care a acceptat cererea procurorului, a ordonat o a doua prelungire de șase zile. 15 martie 1999, reclamanții au făcut declarații la poliție. 17 martie 1999, în fața procurorului, ei au contestat acuzațiile aduse împotriva lor și au negat conținutul procesului verbal de refacere a faptelor, precum și al procesului-verbal, pe care l-ar fi semnat cu ochii legați de declarațiile lor.

În aceeași zi, reclamanții au fost duși în fața judecătorului judecător al Curții de Securitate a statului care a dispus arestarea lor provizorie. La 25 martie 1999, procurorul i-a acuzat pe reclamanți în fața Curții de Securitate a statului, reproșându-i că sunt membri ai PKK și că au participat la acțiuni armate în numele acestei organizații. Reclamanții se plâng că nu au fost informați cu privire la motivele arestării lor și la acuzațiile aduse acestora, cu privire la durata excesivă a custodiei lor, precum și cu privire la lipsa unei căi de atac efective pentru a asigura controlul legalității acestora din urmă. În aceste privințe, aceștia sunt informați cu privire la art. 5 alineatele (2), (3) și (4) din convenție.

La 17 septembrie 2003, Curtea a primit următoarea declarație, semnată în aceeași zi de către reprezentantul reclamanților, observ că guvernul turc este pregătit să le plătească dlui Yalmaz Aldemir și Vedat Ekinci, cu titlu gratuit, suma totală de 4 700 EUR (patru mii șapte sute de euro) pentru prejudiciile morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată în vederea unei soluționări pe cale penală a cauzei având ca origine cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. De la expirarea termenului respectiv de trei luni și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, se plătește un dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

Această propunere este acceptată și, de asemenea, renunță la orice altă pretenție împotriva Turciei cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri. Declar cauza soluționată definitiv. Această declarație se soluționează în cadrul regulamentului amiabil la care au ajuns guvernul și reclamanții. La 13 noiembrie 2003, guvernul a transmis Curții următoarea declarație, semnată la 7 noiembrie 2003, declar că, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei … suma de 4 700 EUR (patru mii șapte sute de euro) pentru prejudiciul moral, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alin. De la expirarea termenului respectiv de trei luni și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, se va plăti o dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile (art. 39 din Convenție). În lumina circumstanțelor din speță, Curtea concluzionează că litigiul a fost soluționat în sensul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din Convenție. Comisia consideră că acesta se bazează pe respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de Protocoalele sale și nu percepe niciun motiv de ordine publică care să justifice continuarea procedurii în temeiul art. 37 alin. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 29 alineatul (3) din Convenție și să se șteargă cererea de rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă restul cererii de rol.

F. elens-Passos Nicolas Bratza Modulul Președinte adjunct

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 50944/99 présentée par Yılmaz ALDEMIR et Vedat EKINCI contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le 10 février 2004 en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza , président , MM.

M. Pellonpää, R. Türmen , J. Casadevall , R. Maruste , L. Garlicki , M me E. Fura-Sandström, juges , et de M me F. Elens-Passos, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 22 août 1999, Vu la décision partielle de la Cour (première section) du 4 juillet 2000, Vu la décision de se prévaloir des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention afin d’examiner en même temps la recevabilité et le fond du restant de la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur (« le Gouvernement ») et celles présentées en réponse par les requérants, Vu les déclarations formelles des parties dont il ressort qu’elles sont parvenues à un règlement amiable de l’affaire, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Yılmaz Aldemir et Vedat Ekinci, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1980 et 1979. A l’époque des faits, ils résidaient à Diyarbakır.

Ils sont représentés devant la Cour par M es Mesut et Meral Beștaș, avocats à Diyarbakır. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Dans le cadre d’une enquête menée contre l’organisation armée illégale, PKK, par la section anti-terrorisme de la Direction de la sûreté de Diyarbakır (« la Direction »), M. Aldemir fut arrêté le 9 mars 1999, vers 16 h 40. M. Ekinci subit le même sort, autour de minuit, à l’issue d’une perquisition faite à son domicile. Suspectés d’être mêlés à une manifestation illégale, lors de laquelle des cocktails Molotov avaient été lancés, les requérants furent placés en garde à vue dans les locaux de ladite section.

Le 11 mars 1999, les requérants furent amenés sur les lieux du délit, accompagnés du procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat »). Lors de la reconstitution des faits, ils passèrent aux aveux et signèrent sans réserve le procès-verbal dressé en conséquence. Toujours le 11 mars 1999, à la demande de la Direction, le procureur autorisa la prolongation de la garde à vue des requérants jusqu’au 13 mars. Puis un juge assesseur de la cour de sûreté de l’État, accédant à la demande du procureur, ordonna une seconde prolongation de six jours. Le 15 mars 1999, les requérants firent des déclarations à la police. Le 17 mars 1999, devant le procureur, ils contestèrent les accusations portées contre eux et dénièrent le contenu du procès-verbal de reconstitution des faits ainsi que celui des procès-verbaux, qu’ils auraient signés les yeux bandés, de leurs déclarations.

Le même jour, les requérants furent traduits devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’État lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Le 25 mars 1999, le procureur mit les requérants en accusation devant la cour de sûreté de l’Etat, leur reprochant d’être membres du PKK et d’avoir participé à des actions armées au nom de cette organisation. Il requit à leur encontre l’application de l’article 125 du code pénal. GRIEFS Les requérants se plaignent du fait qu’ils n’ont pas été informés des raisons de leur arrestation et des accusations portées à leur encontre, de la durée excessive de leur garde à vue ainsi que de l’absence de recours effectif afin de faire contrôler la légalité de ces dernières.

A ces égards, ils invoquent l’article 5 §§§ 2, 3 et 4 de la Convention. EN DROIT Le 17 septembre 2003, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée le même jour par le représentant des requérants : « Je note que le gouvernement turc est prêt à verser à MM. Yılmaz Aldemir et Vedat Ekinci, à titre gracieux, au total la somme de 4 700 EUR (quatre mille sept cents euros) au titre du préjudice moral ainsi que pour frais et dépens en vue d’un règlement amiable de l’affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l’Homme. Cette somme sera payée dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme.

A compter de l’expiration dudit délai de trois mois et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, il sera payé un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. J’accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l’encontre de la Turquie à propos des faits à l’origine de ladite requête. Je déclare l’affaire définitivement réglée. La présente déclaration s’inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et les requérants sont parvenus. » Le 13 novembre 2003, le Gouvernement a fait parvenir à la Cour la déclaration suivante, signée le 7 novembre 2003 : « Je déclare qu’en vue d’un règlement amiable de l’affaire susmentionnée, le gouvernement turc offre de verser à MM.

Yılmaz Aldemir et Vedat Ekinci, à titre gracieux, au total la somme de 4 700 EUR (quatre mille sept cents euros) au titre du préjudice moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. A compter de l’expiration dudit délai de trois mois et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, il sera payé un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Le versement vaudra règlement définitif de l’affaire. » La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention).

A la lumière des circonstances de l’espèce, elle conclut que le litige a été résolu au sens de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Elle estime que celui-ci s’inspire du respect des droits de l’homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles et n’aperçoit par ailleurs aucun motif d’ordre public justifiant de poursuivre l’examen de la requête en vertu de l’article 37 § 1 in fine de la Convention. Partant, il convient de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention et de rayer la requête du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de rayer le restant de la requête du rôle. F. elens-Passos Nicolas Bratza Greffière adjointe Président