SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45454/99 prezentate de Selman YEȘlGÖZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 12 februarie 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președinte Cabral Barreto Caflisch Kūris Türmen Traja Gyulumyan, judecători și dl Villiger, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 iunie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Selman Yeșilgöz, este un resortisant turc [Note1] , născut în 1962 și rezident la Istanbul.
Acesta este reprezentat în fața Curții de către M K Potrivit reclamantului, în cadrul activităților sale, Asociația a decis să organizeze o călătorie de zece zile pentru a vizita regiunea Tunceli și pentru a întâlni populația locală, pentru a-și da seama de problemele care ar putea exista în această regiune. De asemenea, s-a convenit că această călătorie ar trebui să constituie o vacanță pentru participanți. În iulie 1998, un grup de treizeci de persoane, printre care și reclamantul, au luat drumul spre Tunceli. Cu toate acestea, la punctul de control situat la intrarea în estul orașului Elaz În ciuda cererilor în acest sens ale reclamantului, ei nu au putut obține nici o notificare oficială.
Reprezentanții grupului au încercat în zadar să ridice interdicția de care au făcut obiectul prin telefonarea prefectului și a conducerii securității regiunii Tunceli. Potrivit reclamantului, în aceeași zi, grupul a încercat să se mute de la Elazia la Tunceli, dar a fost arestat din nou la intrarea în Tunceli de către militari. El a fost încă informat în mod verbal că a făcut obiectul unei interdicții de a intra în Tunceli în perioada 10-30 iulie 1998. Fără a aduce atingere reclamațiilor sale adresate autorităților militare care intenționau să obțină o notificare oficială a interdicției, reclamantul s-a confruntat cu un refuz, iar participanții la călătorie au fost obligați să se întoarcă. Prin intermediul unei scrisori nedatate din partea prefectului, reclamantul a fost informat că a fost interzis să intre în Tunceli până la 30 iulie 1998, în conformitate cu prevederile articolului 11/k din Legea nr. 2935 privind regiunea aflată în stare de urgență.
Legislația relevantă privind regiunea aflată în situație de urgență la momentul faptei poate fi consultată în hotărârea națională și în alte cazuri c. Turcia 40153/98 și 4016/98, ê§ 28-32, CEDH 2003-III). 2935 din 25 octombrie 1983 privind situația de urgență, în vigoare la data faptelor, dispunea că oricărei persoane sau oricărui grup i s-ar putea interzice intrarea într-o parte sau în întregime a regiunii în care situația de urgență era în vigoare sau să fie expulzat. GRIFS Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul declară că interdicția pe care a fost lovită îi aduce atingere dreptului său la libertate și securitate. Invocând art. 6 alin. (1), (2) și (3) lit. (a), (b) și (c) și 13 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei acțiuni în fața unei instanțe independente în fața căreia își poate apăra cauza.
În acest sens, el reamintește că art. 7 din Legea nr. 2935 prevede că hotărârile luate de prefectul regiunii aflate în situație de urgență nu sunt eligibile pentru recurs. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul afirmă că interdicția din care a făcut obiectul are caracterul unei sancțiuni fără temei juridic. În acest sens, el reamintește că organizația unei vizite în regiunea în care s-a născut nu poate fi în nici un caz vorba despre o încălcare a dreptului comunitar. Reclamantul susține că măsura administrativă adoptată împotriva sa aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale private și, în acest sens, invocă art. 8 din convenție. Invocând art. 10 din Convenție, reclamantul declară că interdicția de care a făcut obiectul îi subminează libertatea de exprimare, menționând că vizita programată a vizat în special întâlnirea populației locale și raportarea publicului cu privire la problemele care pot exista în regiunea în cauză.
Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul consideră că măsura (d) interdicția de care a făcut obiectul este discriminatorie, în măsura în care aceasta s-ar baza pe originea sa kurdă. Invocând articolele 17 și 18 din convenție, reclamantul consideră că statul pârât a abuzat de drepturile care îi erau conferite prin convenție și consideră că interdicția de care a făcut obiectul depășește cadrul restricțiilor privind drepturile prevăzute de convenție. În cele din urmă, reclamantul susține că interdicția în cauză aduce atingere libertății sale de circulație în sensul articolului 2 alineatul (1) din Protocolul nr. 10 din Convenție. De asemenea, se plânge de absența unei acțiuni directe împotriva . În acest sens, el invocă art. 6 și 13 din Convenție.
În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestor obiecțiuni și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a articolelor 5, 7, 8, 14, 17 și 18 din convenție, precum și a articolului 2 alineatul (1) din Protocolul nr. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 2 alineatul (1) din Protocolul nr. 4, Curtea arată că Turcia nu a aderat la acest protocol și că, în consecință, dispozițiile sale nu se aplică în cazul de față. Prin urmare, acest aspect este incompatibil cu acesta și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție.
În ceea ce privește celelalte obiecțiuni, Curtea arată că reclamantul nu face nicio precizare și că argumentația sa apare în acest sens pe deplin fundamentată. Astfel, rezultă că aceste obiecțiuni sunt în mod vădit nefondate și trebuie să fie respinse în temeiul articolului 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea obiecțiunilor reclamantului trase [Note2] (Notă) A se indica obiecțiile, fără a se menționa neapărat articolele din convenție invocate.
de la requête n o 45454/99 présentée par Selman YEȘİLGÖZ contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 12 février 2004 en une chambre composée de : MM. G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , P. Kūris , R. Türmen , K. Traja , M me A. Gyulumyan, juges , et de M. M. Villiger, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 29 juin 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Selman Yeșilgöz, est un ressortissant turc [Note1] , né en 1962 et résidant à Istanbul.
Il est représenté devant la Cour par M es Ö. Kılıç et M.A. Kırdök, avocats à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est président de l’Association culturelle et d’entraide de Tunceli ( Tunceli Kültür ve Dayanıșma Derneği , ci-après « l’Association »), dont le siège est à Istanbul. Selon le requérant, dans le cadre de ses activités, l’Association décida d’organiser un voyage de dix jours dans le but de visiter la région de Tunceli et de rencontrer la population locale, afin de se rendre compte des problèmes pouvant exister dans cette région. Il était également convenu que ce voyage devait constituer des vacances pour les participants.
Le 15 juillet 1998, un groupe de trente personnes, dont le requérant, prit ainsi la route en direction de Tunceli. Toutefois, au point de contrôle situé à l’entrée d’Elazığ, département limitrophe à celui de Tunceli, le groupe s’en vit interdire l’entrée. Les participants furent ainsi verbalement informés qu’un arrêté préfectoral portant interdiction d’entrer à Tunceli avait été pris à leur encontre. Malgré les demandes en ce sens du requérant, ils ne purent obtenir aucune notification officielle. Les représentants du groupe tentèrent vainement de lever l’interdiction dont ils faisaient l’objet en téléphonant au préfet et à la direction de la sûreté de la région de Tunceli. Toujours selon le requérant, le même jour, le groupe tenta de se rendre d’Elaziğ à Tunceli mais fut à nouveau arrêté à l’entrée de Tunceli par des militaires.
Il fut encore verbalement informé qu’il faisait l’objet d’une interdiction d’entrer à Tunceli du 10 au 30 juillet 1998. Nonobstant ses réclamations auprès des autorités militaires tendant à obtenir une notification officielle de l’interdiction, le requérant se heurta à un refus. Les participants au voyage furent ainsi contraints de faire demi-tour. Par un courrier non daté émanant du préfet, le requérant fut informé qu’il lui était fait interdiction d’entrer à Tunceli jusqu’au 30 juillet 1998, en vertu des prescriptions de l’article 11/k de la loi n o 2935 relative à la région soumise à l’état d’urgence. B. Le droit interne pertinent La législation pertinente relative à la région soumise à l’état d’urgence à l’époque des faits peut être consultée dans l’arrêt Çetin et autres c. Turquie (n os 40153/98 et 40160/98, §§ 28-32, CEDH 2003-III).
L’article 11/k de la loi n o 2935 du 25 octobre 1983 sur l’état d’urgence, en vigueur à l’époque des faits, disposait que toute personne ou tout groupement pouvait se voir interdire d’entrer sur une partie ou la totalité de la région où l’état d’urgence était en vigueur, ou en être expulsé. GRIEFS
1.Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant allègue que l’interdiction dont il fut frappé porte atteinte à son droit à la liberté et à la sûreté.
2.Invoquant les articles 6 §§ 1, 2 et 3 a), b) et c) ainsi que 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de recours devant un tribunal indépendant devant lequel il pourrait défendre sa cause. Il rappelle en ce sens que l’article 7 de la loi n o 2935 dispose que les arrêtés pris par le préfet de la région soumise à l’état d’urgence sont insusceptibles de recours.
3.Invoquant l’article 7 de la Convention, le requérant affirme que l’interdiction dont il fit l’objet revêt le caractère d’une sanction dépourvue de base légale. Il rappelle en ce sens que l’organisation d’une visite dans la région où il est né ne saurait aucunement être constitutive d’une infraction.
4.Le requérant allègue que la mesure administrative prise à son encontre porte atteinte à son droit au respect de sa vie privée. Il invoque en ce sens l’article 8 de la Convention.
5.Invoquant l’article 10 de la Convention, le requérant allègue que l’interdiction dont il fit l’objet porte atteinte à sa liberté d’expression. Il précise que la visite programmée visait notamment à rencontrer la population locale et rendre compte au public des problèmes pouvant exister dans la région en question.
6.Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant estime que la mesure d’interdiction dont il fit l’objet revêt un caractère discriminatoire dans la mesure où elle serait fondée sur ses origines kurdes.
7.Invoquant les articles 17 et 18 de la Convention, le requérant considère que l’Etat défendeur a abusé des droits qui lui étaient conférés par la Convention et estime que l’interdiction dont il fit l’objet dépasse le cadre des restrictions aux droits prévus par la Convention.
8.Enfin, le requérant soutient que l’interdiction litigieuse porte atteinte à sa liberté de circulation au sens de l’article 2 § 1 du Protocole n o 4. EN DROIT 1. Le requérant prétend que l’interdiction qui lui fut imposée par le préfet de la région soumise à l’état d’urgence constitue une violation de l’article 10 de la Convention. Il se plaint également de l’absence d’un recours effectif contre l’arrêté préfectoral en cause. Il invoque à cet égard les articles 6 et 13 de la Convention. En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Le requérant allègue également une violation des articles 5, 7, 8, 14, 17 et 18 de la Convention, ainsi que de l’article 2 § 1 du Protocole n o 4. En ce qui concerne le grief tiré de l’article 2 § 1 du Protocole n o 4, la Cour relève que la Turquie n’a pas adhéré à ce Protocole et qu’en conséquence, ses dispositions ne s’appliquent pas au cas d’espèce. Dès lors, ce grief est incompatible ratione personae avec celles-ci et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant aux autres griefs, la Cour relève que le requérant n’apporte aucune précision et que son argumentation apparaît en ce sens nullement étayée. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs du requérant tirés [Note2] d’une atteinte à la liberté d’expression et au droit à un recours effectif ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Mark Vıllıger Georg Ress Greffier adjoint Président [Note1] A vérifier. [Note2] Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.