SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA RĂSPUNSURILOR nr. 58459/00 și 62224/00 prezentate de Selman YEȘ Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 10 și 14 iunie 2000, având în vedere decizia parțială din 10 aprilie 2003, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dl Selman Yeșilgöz (solicitarea nr. 58459/00) și dl Ali Firik (solicitarea nr. 62224/00) sunt cetățeni turci. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Ö. K Ali Firik (A.F.) a fost membru al consiliului său director la 17 noiembrie La 18 noiembrie 1996, polițiștii însărcinați cu supravegherea acestei ședințe au întocmit un raport, care a fost predat conducerii Biroului Asociațiilor. Din cauza pasivității noastre, bandele, prin intermediul gărzilor de sat, s-au infiltrat în administrația statului (...) contra-vindecătorii se află în interiorul uimeșterii, poliția, mafia și statul sunt una lângă alta. În mod organizat, trebuie să distrugem visele celor din urmă și să creăm o societate transparentă (...) în Dersim [fostul nume Tunceli], trăim cu mari suferințe (...) din 1994, satele noastre sunt incendiate, țara noastră este în flăcări. Pentru a stinge acest incendiu avem nevoie de patrioți revoluționari (...) Trebuie să atragem atenția asupra embargoului alimentar. În această țară, cei asupriți sunt majoritari și trebuie să creăm o țară modernă care să respecte drepturile omului (...) A.F.: În Dersim există morți, să spunem că suntem ființe umane, luptăm împotriva kurdei. În regiunea noastră, crime împotriva umanității sunt comise. L continuă să asuprească poporul vulnerabil. Acesta este un război murdar în țara noastră. Atât soldații, cât și gherilă, oamenii din țară au fost separați de satele lor (...) H.A.: Este greu de dus o luptă pentru drepturile sale în această țară. Trebuie să vedem ce se întâmplă în Derisim. I ați văzut pe 12 septembrie la Dersim. (...) În Dersim, nu este prezent. Dacă statul acceptă dreptul de război, locuitorii din Derisim vor acționa în funcție de aceasta (...) La 23 decembrie 1996, procurorul districtual al Republicii Fatih a afirmat că, în cursul acestei reuniuni, au fost încântați să-și exprime opinia cu privire la evenimente atât internaționale, cât și naționale, ceea ce, în opinia lor, nu ar putea constitui o încălcare. La 26 decembrie 1996, procurorul Republicii a emis un act de acuzare împotriva a cinci persoane care au luat cuvântul la 17 decembrie 1996. noiembrie 1996. Într-adevăr, el considera că declarațiile prin care declarau existența pe teritoriul teritoriului de minorități etnice, culturale, sociale și religioase și criticau în esență politica de asimilare a populației de kurdă desfășurată de către □ erau contrare cerințelor prevăzute la art. 5 alin. (6) și 76 din Legea nr. 2908 privind asociațiile. La 21 aprilie 1998, procurorul Republicii a adoptat un act de acuză suplimentară împotriva a opt membri ai consiliului director pentru că au făcut sau au permis să facă declarații politice al căror conținut era contrar obiectului social al asociației. El a solicitat astfel, pe lângă condamnarea reclamanților în temeiul art. 5 alin. (6) și 76 din Legea nr. 2908, dizolvarea asocierii în cauză. În memoriile lor în apărare, reclamanții au susținut că alegerea unui birou de conducere al asociației a pus capăt funcțiilor comitetului director și, prin urmare, membrii acestui comitet nu au putut fi în niciun caz considerați responsabili pentru declarațiile făcute în cursul reuniunii în litigiu. Prin hotărârea pronunțată la 18 noiembrie 1998, în temeiul Legii nr. 2908, tribunalul corecțional din Fati a condamnat pe unii inculpați, inclusiv pe reclamanți, la un an de închisoare și la o amendă de 1 890 000 de lire turcești. El concluzionează că astfel de declarații conținând un apel politic și invitându-i pe oameni să ducă o luptă politică nu erau compatibile cu scopul social al asociației definit în statutul său. În plus, s-a considerat că inculpații, membri ai comitetului director, trebuiau să fie considerați responsabili penal pentru aceste activități ilegale. Această pedeapsă a fost însoțită de o suspendare a execuției pentru toți inculpații, cu excepția reclamanților, instanța care a considerat că nu are certitudinea că aceștia din urmă nu ar încălca din nou legea dacă ar avea o astfel de suspendare. Instanța corecțională a considerat că declarațiile pronunțate la întrunirea de cinci persoane aveau un caracter ilicit în temeiul dispozițiilor Legii nr. 2908. În sprijinul încheierii sale, el a citat un pasaj din declarații, care se poate citi după cum urmează în Dersim, există război, statul trebuie să accepte dreptul războiului, trebuie să se organizeze pentru a pregăti lupta. Prin aceeași hotărâre, tribunalul corecțional i-a relaxat pe ceilalți inculpați, inclusiv H 2908 sunt președintele și membrii comitetului director al asociației. Nu poate fi vorba despre răspunderea penală a celor care nu erau încă aleși ca atare (...) Tribunalul corecțional pronunțat în plus dizolvarea asociației. Această dizolvare a avut loc de facto. interdicția pentru solicitanți de a înființa sau de a deveni membri ai unei asociații timp de cinci ani în temeiul articolului 4 alineatul (2) litera (d) din Legea nr. 2908. La 14 decembrie 1998, condamnații, inclusiv reclamanții, au formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. În memoriul lor amplificativ, ei au invocat nerespectarea de către instanța corecțională a legii și a normelor procedurale. La 14 februarie 2000, având în vedere avizul procurorului general care nu fusese notificat reclamanților, Curtea de Casație a considerat că circumstanțele din speță nu justificau desfășurarea unei ședințe de judecată și i-a exonerat pe reclamanți de recursul lor. În schimb, Curtea a acceptat cererea celorlalți inculpați. Considerând că nici un element de probă nu permite stabilirea cu certitudine a vinovăției acestora din urmă, aceasta le-a rupt judecata Tribunalului Corecțional. În urma acestei hotărâri, la 10 martie 2000, s-a efectuat dizolvarea asocierii. La 28 aprilie 2000, în urma trimiterii Curții de Casație, tribunalul corecțional a pronunțat acuzații, cu excepția reclamanților, pentru lipsa dovezii cu privire la faptele care le-au fost reproșate. La 18 decembrie 2000, primul reclamant a fost arestat și plasat la casa de judecată în scopul de a-și ispăși pedeapsa. Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 4616 privind eliberarea condiționată, amânarea procesului și executarea pedepselor pentru infracțiunile comise înainte de 23 aprilie 1999, sentința sa a fost amânată și a fost eliberată la 25 decembrie 2000. La 4 ianuarie 2001, al doilea reclamant a beneficiat și el de această lege și pedeapsa sa a fost amânată de instanța corecțională. 2908 privind asociațiile cu interdicție de a înființa o asociație al cărei scop ar fi valorificarea existenței minorităților etnice, sociale, religioase sau culturale; apărarea, dezvoltarea sau difuzarea unei limbi sau a unei culturi diferite de limba turcă și de cultura turcă în scopul creării unei minorități ; privilegiază sau asigură dominarea unei regiuni, a unei etnii, a unei clase sociale sau a unei religii asupra oricărei alte regiuni. Vor fi pedepsiți între unu și trei ani de închisoare și cu treizeci și o sută de milioane de lire turcești, cu excepția celor care se bazează pe asociații a căror creație este interzisă prin art. 5 din această lege, și a președinților de asociație care acționează contrar art. 37 alin. ; în toate cazurile va fi pronunțată dizolvarea asociației. În conformitate cu art. 4 alin. (2) lit. (d) din Legea nr. 2908, cei care au fondat sau conduc asociații a căror înființare este interzisă, precum și cei care conduc asociații a căror dizolvare judiciară este pronunțată pentru că au desfășurat activități ilegale nu pot fi asociați pe o perioadă de cinci ani de la notificarea hotărârii judecătorești definitive. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții susțin că dreptul lor la un proces echitabil a fost ignorat în fața Curții de Casație și se plâng în special că nu au avut posibilitatea de a răspunde la avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanții susțin că declarațiile făcute în cursul unei reuniuni n Reclamanții se plâng că dreptul lor la un proces echitabil a fost ignorat în măsura în care avizul procurorului general din apropierea Curții de Casație nu le-a fost notificat. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul explică faptul că trebuie să se facă distincție între avizul procurorului general (ebli Acesta reamintește că avizul este un scurt document elaborat de suplinitorii procurorului general, prin care Camera Curții de Casație este invitată să infirme sau să confirme hotărârea instanței de primă instanță. În prezenta cauză, procurorul general a recomandat camerei să confirme decizia Tribunalului de Primă Instanță cu privire la reclamanți și să rupă pentru ceilalți inculpați. În plus, guvernul reamintește că camera chemată să examineze recursul în casare nu este în nici un caz obligată de avizul procurorului. Acesta subliniază, de asemenea, că orice persoană are posibilitatea de a consulta sau de a solicita conținutul avizului procurorului general și că reprezentantul reclamanților știa foarte bine că acesta era un act care nu face obiectul notificării, până la 20 ianuarie 2003, data revizuirii legislative. 35, CEDH 2002-V), guvernul susține că: în speță, reclamanții au avut posibilitatea de a discuta orice înscris sau observație prezentată în cursul mai multor ședințe în fața tribunalului corecțional. Referindu-se la conținutul recursurilor în casație din 19 și 23 noiembrie 1998, acesta susține că reclamanții au afirmat că vor prezenta în detaliu o memorie suplimentară în urma notificării Tribunalului corecțional din 18 noiembrie 1998 și nu ca urmare a notificării avizului procurorului general. Referindu-se la jurisprudența Curții, guvernul susține că principiul egalității armelor este respectat în prezenta cauză. 1996-II, p. 108), reamintește, în sfârșit, că declarația reclamanților cu privire la încălcarea art. 6 alin. (1) nu mai este de interes juridic, având în vedere revizuirea legislativă din 20 ianuarie 2003. Legea nr. 4778 a modificat art. 316 din Codul de procedură penală cu următoarele condiții: Reclamanții contestă argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile și subliniază că revizuirea legislativă din 20 ianuarie 2003 nu face decât să își consolideze teza. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu a fost ridicat niciun alt motiv pentru care nu s-a făcut nici o declarație. Reclamanții susțin că declarațiile în litigiu nu au depășit cadrul libertății de exprimare, așa cum este definit în Convenție. În această privință, ele Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a ține seama de graniță (...) exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii publice și prevenirii infracțiunilor, protecției sănătății sau moralității, protecției reputației sau a drepturilor de proprietate intelectuală, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea autorității judiciare. Guvernul susține că reclamanții au fost condamnați de tribunalul corecțional din cauza declarațiilor făcute în cadrul adunării generale a Consiliului de asociere culturală și de asociere reciprocă din Tunceli. El adaugă că ingerința era prevăzută de Constituție și de articolele 5 și 37 din Legea nr. 2908. Acesta susține că ingerința urmărește un scop legitim, și anume protecția securității naționale și a securității publice, precum și conservarea integrității teritoriale și prevenirea criminalității. 39), guvernul susține că intervenția era necesară într-o societate democratică, în măsura în care declarațiile rostite în cadrul reuniunii îi chemau pe cetățenii revoluționari la luptă. În opinia sa, aceste declarații sunt de natură să determine populația să comită infracțiuni împotriva statului. Reclamanții contestă argumentele guvernului și își reiterează afirmațiile. Ei subliniază că au fost condamnați din cauza discursurilor ținute în cadrul adunării generale a asociației în fața unui număr limitat de persoane. Ei susțin că vorbitorii au făcut acest lucru în a-și exprima opiniile și au formulat critici cu privire la problemele țării și regiunii. Potrivit acestora, guvernul citează doar o parte din declarațiile pe care trebuie să le ia în considerare în totalitate. În cele din urmă, ei susțin că, pe baza legii nr. 2908, condamnarea a avut ca scop dizolvarea asociației, deoarece altfel condamnarea trebuia să se bazeze fie pe dispozițiile Codului Penal, fie pe cele ale Legii nr. 3713 privind combaterea terorismului. Curtea constată că prezenta cauză diferă de multe cauze împotriva Turciei referitoare la libertatea de exprimare și de care a trebuit să se bucure, într-adevăr, dnii. Yeșilgöz și Firik au fost condamnați pentru cuvinte ale căror autori nu erau ei înșiși autorii, ci pentru care au fost considerați responsabili în calitate de lideri ai asociației culturale, în timp ce autorii acestor cuvinte nu au fost responsabili. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că această cauză ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ;în consecință, se poate declara în mod vădit nefondat, în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Nu s-a ridicat niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererilor admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Module Președinte
des requêtes n
os
58459/00 et 62224/00
présentées par Selman YEȘİLGÖZ et Ali FİRİK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 17 juin 2004 en une chambre composée de
:
MM.
G.
Ress
,
président
,
I.
Cabral Barreto
,
R.
Türmen
,
J.
Hedigan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
H.S.
Greve
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Vu les requêtes susmentionnées respectivement introduites les 10 et 14
juin 2000,
Vu la décision partielle du 10 avril 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants, M. Selman Yeșilgöz (requête n
o
58459/00) et M.
Ali Firik (requête n
o
62224/00) sont des ressortissants turcs. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Ö. Kılıç, avocat à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Selman Yeșilgöz (S.Y.) était président de l’Association culturelle et d’entraide de Tunceli (
Tunceli Kültür ve Dayanıșma Derneği
), dont le siège se trouvait à Istanbul. Ali Firik (A.F.) était membre de son comité directeur.
Le 17 novembre 1996, l’association se réunit en assemblée générale.
Le 18 novembre 1996, les policiers en charge de la surveillance de cette réunion établirent un rapport, qui fut remis à la direction du Bureau des associations. D’après ce rapport, cinq personnes, dont Hıdır Ateș (H.A.), membre de l’association, et
les requérants prirent la parole en ces termes
:
S.Y.
: «
Beaucoup de choses se passent dans ce pays. A cause de notre passivité, des bandes, par l’intermédiaire des gardes de village, se sont infiltrées dans l’administration de l’Etat (...) Les contre-guérilleros se trouvent au sein de l’Etat, la police, la mafia et l’Etat sont côte à côte. De manière organisée, il faut briser les rêves de ces derniers et créer une société transparente (...) A Dersim [ancien nom de Tunceli], nous vivons de grandes souffrances (...) Depuis 1994, nos villages sont incendiés, notre pays est en feu. Pour éteindre cet incendie nous avons besoin de patriotes révolutionnaires (...) Nous devons attirer l’attention sur l’embargo alimentaire. Il faut que la lutte prenne une plus grande ampleur. Dans ce pays, les opprimés sont majoritaires. Nous devons créer un pays moderne respectant les droits de l’homme (...)
»
A.F.
: «
Les gouvernants appliquent un double standard
: en Bosnie, en Palestine, en Tchétchénie, il y a eu des exils. Nous nous opposons à cela aussi. Toutefois, nous nous opposons [également] à ce qui se passe dans notre pays. A Dersim, il y a des morts, disons que nous sommes des êtres humains, luttons contre l’oppression. Dans notre région, des crimes contre l’humanité sont commis. L’Etat opprime son peuple. Le peuple turc n’a pas de problème avec le peuple kurde, ils sont frères. Luttons contre la politique d’assimilation appliquée aux Kurdes. L’impérialisme
continue à opprimer le peuple vulnérable. Il s’agit d’une sale guerre dans notre pays. Tant les soldats que les guérilleros, les gens du pays se sont vus séparés de leurs villages (...)
»
H.A.
: «
(...) Il est difficile de mener une lutte pour [ses] droits dans ce pays. Il faut voir ce qui se passe à Dersim. J’ai vu le 12 septembre à Dersim. (...) A Dersim, l’Etat n’est pas présent. Si l’Etat accepte le droit de la guerre, les habitants de Dersim agiront en fonction de cela (...)
»
Le 23 décembre 1996, entendus par le procureur de la République de Fatih, les requérants firent valoir qu’au cours de cette réunion, ils s’étaient contentés d’exprimer leur opinion sur des événements tant internationaux que nationaux, ce qui, selon eux, ne saurait aucunement constituer une infraction.
Le 26 décembre 1996, le procureur de la République déposa un acte d’accusation à l’encontre de cinq personnes qui avaient pris la parole le 17
novembre 1996. Il considérait en effet que les déclarations par lesquelles ils affirmaient l’existence sur le territoire de l’Etat de minorités ethniques, culturelles, sociales et religieuses, et critiquaient en substance la politique d’assimilation menée par l’Etat à l’égard de la population kurde étaient contraires aux prescriptions énoncées aux articles 5 § 6 et 76 de la loi n
o
2908 sur les associations.
Le 21 avril 1998, le procureur de la République adopta un acte d’accusation supplémentaire à l’encontre de huit membres du comité directeur pour avoir fait ou permis de faire des déclarations politiques dont la teneur était contraire à l’objet social de l’association. Il requit ainsi, outre la condamnation des requérants en vertu des articles 5 § 6 et 76 de la loi n
o
2908, la dissolution de l’association en question.
Dans leurs mémoires en défense, les requérants firent valoir que l’élection d’un bureau à la tête de l’association avait mis fin aux fonctions du comité directeur. Dès lors, les membres de ce comité ne pouvaient aucunement être tenus pour responsables des déclarations faites au cours de la réunion litigieuse. Ils nièrent en outre avoir eu un comportement pouvant être constitutif d’une infraction.
Par un jugement rendu le 18 novembre 1998, sur le fondement de la loi n
o
2908, le tribunal correctionnel de Fatih («
le tribunal correctionnel
») condamna certains accusés, dont les requérants, à un an d’emprisonnement et à une amende de 1
890
000 livres turques. Il conclut que de telles déclarations contenant un appel politique et invitant les gens à mener une lutte politique n’étaient pas compatibles avec le but social de l’association défini dans son statut. En outre, il estima que les accusés, membres du comité directeur, devaient être tenus pour pénalement responsables de ces activités illicites. Cette peine fut assortie d’un sursis à exécution pour l’ensemble des accusés, à l’exception des requérants, le tribunal estimant ne pas avoir l’assurance que ces derniers n’enfreindraient pas à nouveau la loi s’ils bénéficiaient d’un tel sursis.
Le tribunal correctionnel considéra que les déclarations prononcées lors de la réunion par cinq personnes revêtaient un caractère illicite au regard des dispositions de la loi n
o
2908.A l’appui de sa conclusion, il cita un passage des déclarations, lequel peut se lire comme suit
:
«
A Dersim, il y a la guerre, l’Etat doit accepter le droit de la guerre, il faut s’organiser pour préparer la lutte.
»
Par le même jugement, le tribunal correctionnel relaxa les autres accusés, dont Hıdır Ateș, auteur de certaines déclarations constituant la base de la condamnation. Selon le tribunal
:
«
Les responsables du délit au sens de l’article 76 de la loi n
o
2908 sont le président et les membres du comité directeur de l’association. Il ne peut pas être question de la responsabilité pénale de ceux qui n’étaient pas encore élus comme tels (...)
»
Le tribunal correctionnel prononça par ailleurs la dissolution de l’association. Cette dissolution emporta
de facto
interdiction pour les requérants de fonder ou de devenir membres d’une association pendant cinq ans en vertu de l’article 4 § 2 d) de la loi n
o
2908.
Le 14 décembre 1998, les condamnés, dont les requérants, formèrent un pourvoi en cassation contre ce jugement. Dans leur mémoire ampliatif, ils invoquèrent le non-respect par le tribunal correctionnel de la loi et des règles procédurales. Ils demandèrent en outre la tenue d’une audience.
Le 14 février 2000, au vu de l’avis du procureur général qui n’avait pas été notifié aux requérants, la Cour de cassation estima que les circonstances d’espèce ne justifiaient pas la tenue d’une audience et débouta les requérants de leur pourvoi. En revanche, elle fit droit à la demande des autres accusés. Estimant qu’aucun élément de preuve ne permettait d’établir avec certitude la culpabilité de ces derniers, elle cassa à leur égard le jugement du tribunal correctionnel.
A la suite de cet arrêt, le 10 mars 2000, il fut procédé à la dissolution de l’association.
Le 28 avril 2000, sur renvoi de la Cour de cassation, le tribunal correctionnel prononça l’acquittement des accusés, à l’exception des requérants, pour absence de preuve quant aux faits qui leur étaient reprochés.
Le 18 décembre 2000, le premier requérant fut arrêté et placé à la maison d’arrêt aux fins de purger sa peine. A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n
o
4616 relative à la libération conditionnelle, à l’ajournement des procès et à l’exécution des peines pour les infractions commises avant le 23
avril 1999, sa peine fut ajournée et il fut libéré le 25 décembre 2000.
Le 4 janvier 2001, le second requérant bénéficia également de cette loi et sa peine fut ajournée par le tribunal correctionnel.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 5 § 6 de la loi n
o
2908 sur les associations emporte interdiction de fonder une association dont l’objet serait de
:
«
valoriser l’existence de minorités ethniques, sociales, religieuses ou culturelles
; défendre, développer ou diffuser une langue ou une culture différente de la langue et de la culture turques aux fins de créer une minorité
; privilégier ou assurer la domination d’une région, d’une ethnie, d’une classe sociale ou d’une religion sur toute autre.
»
L’article 76 de la loi n
o
2908 dispose
:
«
Seront punis d’un à trois ans d’emprisonnement et de trente à cent millions de livres turques d’amende ceux qui fondent des associations dont la création est interdite par l’article 5 de cette loi, et les présidents d’association qui agissent contrairement à l’article
37 § 1alinéa 2, dès lors que leur comportement n’appellent pas de sanction plus lourde
; dans tous les cas sera prononcée la dissolution de l’association.
»
En vertu de l’article 4 § 2 d) de la loi n
o
2908, ceux qui fondent ou dirigent des associations dont la création est interdite, de même que ceux qui dirigent des associations dont la dissolution judiciaire est prononcée pour avoir mené des activités illégales ne peuvent fonder d’association pendant une durée de cinq ans à compter de la notification de la décision judiciaire définitive.
1.
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants soutiennent que leur droit à un procès équitable a été méconnu devant la Cour de cassation. Ils se plaignent en particulier de ne pas avoir eu la possibilité de répondre à l’avis du procureur général près la Cour de cassation.
2.
Invoquant l’article 10 de la Convention, les requérants soutiennent que les déclarations faites au cours d’une réunion n’étaient que le reflet d’opinions personnelles n’engageant aucunement l’association dont ils étaient membres. Ils prétendent également que ces déclarations ne dépassaient aucunement le cadre de la liberté d’expression.
1.
Les requérants se plaignent que leur droit à un procès équitable a été méconnu dans la mesure où l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié. Ils allèguent que le défaut de notification a emporté violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont le passage pertinent se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement explique qu’il faut distinguer l’avis du procureur général (
tebliğname
) de l’acte d’accusation (
iddianame
) et de la notification (
tebligat
). Il rappelle que l’avis est un bref document élaboré par les substituts du procureur général, par lequel la chambre de la Cour de cassation est invitée à infirmer ou à confirmer le jugement de la juridiction de première instance. Dans la présente affaire, le procureur général a recommandé à la chambre de confirmer la décision du tribunal de première instance quant aux requérants et casser pour les autres accusés.
Le Gouvernement rappelle en outre que la chambre appelée à examiner le pourvoi en cassation n’est en aucun cas liée par l’avis du procureur. Il souligne également que toute personne a la possibilité de consulter ou demander le contenu de l’avis du procureur général et que le représentant des requérants savait parfaitement que celui-ci était un acte qui ne faisait pas l’objet de notification, jusqu’au 20 janvier 2003, date de la révision législative.
Parfaitement conscient de l’affaire
Göç c. Turquie
([GC], n
o
36590/97, §
35, CEDH 2002-V), le Gouvernement fait valoir qu’en l’espèce les requérants ont eu la possibilité de discuter toute pièce ou observation présentée lors de l’audience devant le tribunal correctionnel. Se référant au contenu des pourvois en cassation des 19 et 23 novembre 1998, il soutient que les requérants avaient affirmé qu’ils présenteraient plus en détail un mémoire complémentaire suite à la notification du tribunal correctionnel du 18
novembre 1998 et non suite à la notification de l’avis du procureur général.
Se référant à la jurisprudence de la Cour, le Gouvernement fait valoir que le principe de l’égalité des armes est respecté dans la présente affaire.
Se référant à l’opinion dissidente du juge Matscher dans l’affaire
Bulut c.
Autriche
(
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 108), il rappelle enfin que l’argument des requérants quant à la violation de l’article 6 § 1 n’a plus d’intérêt juridique étant donné la révision législative du 20 janvier 2003. La loi n
o
4778 a modifié l’article 316 du code de procédure pénale dans les termes suivants
: «
L’avis établi par le procureur général de la Cour de cassation est notifié aux parties par la chambre compétente
».
Les requérants contestent les arguments du Gouvernement et réitèrent leurs allégations. Ils soulignent que la révision législative du 20
janvier 2003 ne fait que fortifier leur thèse.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
2.
Les requérants soutiennent que les déclarations litigieuses n’ont pas dépassé le cadre de la liberté d’expression, tel que défini par la Convention. A cet égard, ils invoquent l’article 10 de la Convention ainsi libellé
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...)
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
Le Gouvernement fait valoir que les requérants ont été condamnés par le tribunal correctionnel en raison des déclarations faites lors de l’assemblée générale de l’Association culturelle et d’entraide de Tunceli. Il ajoute que l’ingérence était prévue par la Constitution et les articles 5 et 37 de la loi n
o
2908.Il soutient que l’ingérence poursuivait un but légitime, à savoir la protection de la sécurité nationale et de la sûreté publique, ainsi que la préservation de l’intégrité territoriale et la prévention du crime. Se référant à l’affaire
Lingens c. Autriche
(arrêt du 8 juillet 1986, série A n
o
103, p.
25, §
39), le Gouvernement argue que l’ingérence était nécessaire dans une société démocratique dans la mesure où les déclarations prononcées lors de la réunion appelaient «
les citoyens révolutionnaires à la lutte
». Selon lui, ces déclarations sont de nature à inciter la population à commettre des infractions contre l’Etat.
Les requérants contestent les arguments du Gouvernement et réitèrent leurs allégations. Ils soulignent qu’ils ont été condamnés en raison des discours prononcés lors de l’assemblée générale de l’association devant un nombre limité de personnes. Ils soutiennent que les orateurs n’ont fait qu’exprimer leurs opinions et émis des critiques concernant les problèmes du pays et de la région. Selon eux, le Gouvernement cite seulement une partie des déclarations alors qu’elles doivent être considérées dans leur totalité. Ils arguent enfin qu’en s’appuyant sur la loi n
o
2908, la condamnation a eu pour but de dissoudre l’association, car autrement la condamnation devait se baser soit sur les disposition du code pénal, soit sur celles de la loi n
o
3713 sur la lutte contre le terrorisme.
La Cour constate que la présente affaire diffère de nombreuses affaires contre la Turquie relatives à la liberté d’expression et dont elle a eu à connaître. En effet, MM. Yeșilgöz et Firik ont été condamnés pour des propos dont ils n’étaient pas eux-mêmes les auteurs, mais dont ils ont été tenus pour responsables en leur qualité de dirigeants de l’association culturelle, alors que les auteurs des propos en question ne l’ont pas été.
La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant des requêtes recevable, tous moyens de fond réservés.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président