CAUZA YEȘILGÖZ ȘI FİRİK c. TURCIA (Cereri nr. 58459/00 și 62224/00) HOTĂRÂRE STRASBOURG 27 iunie 2006 DEFINITIVĂ 27/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 § 2 din Convenție. Ea poate suferi modificări de formă. În cauza Yeșilgöz și Firik c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patru secțiune), sesizând într-o cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza, președinte, Dl. J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, M. Pellonpää, K. Traja, J. Šikuta, judecători, și dl. T.L. Early, grefier de secțiune, După deliberare în camera de consiliu la 8 iunie 2006, Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată: PROCEDURA
1.La originea cauzei se află două cereri (nr. 58459/00 și 62224/00) îndreptate împotriva Republicii Turcia și prin care șapte cetățeni ai acestui stat, dl. Selman Yeșilgöz (nr. 58459/00) și dl. Ali Firik, Hüseyin Ayrılmaz, Hasan San, Cemal Taș, Fakir Yeșil și Mustafa Yerlitaș (nr. 62224/00), mai jos „reclamanții", au sesizat Curtea la 10 și 14 iunie 2000 respectiv în virtutea articolului 34 din Convenția de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").
2.Reclamanții sunt reprezentați de d-na Ö. Kılıç, avocat la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") nu designase un agent în scopuri de procedură înaintea Curții.
3.Reclamanții invocau în special violare ale articolelor 6 § 1 și 10 din Convenție.
4.Cererile au fost repartizate a treia secțiune a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.
5.La 10 aprilie 2003, camera a decis să unească cererile (art. 42 § 1 din regulament), să transmită Guvernului pârât grievele reclamanților Yeșilgöz și Firik privind nenotificarea avizului procurorului general din Curtea de Casație și o lezare a libertății expresiei lor, și declara cererile inadmisibile pentru restul privind Hüseyin Ayrılmaz, Hasan San, Cemal Taș, Fakir Yeșil și Mustafa Yerlitaș.
6.Prin decizie din 17 iunie 2004, camera a declarat restul cererilor admisibile.
7.Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament).
8.La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezentele cereri au fost repartizate a patru secțiune astfel restructurată (art. 52 § 1). ÎN FAPT I.
9. Reclamanții, Selman Yeșilgöz și Ali Firik, s-au născut respectiv în 1962 și 1970, și locuiesc la Istanbul.
10.Selman Yeșilgöz (S.Y.) era președintele Asociației culturale și de solidaritate din Tunceli (Tunceli Kültür ve Dayanıșma Derneği), a cărei sediu se găsea la Istanbul. Ali Firik (A.F.) era membru al comitetului director.
11.La 17 noiembrie 1996, asociația se întrunise în adunare generală.
12.La 18 noiembrie 1996, polițiștii responsabili cu supravegherea acestei ședințe întocmiră un raport, care fu remis direcției Biroului asociațiilor. Potrivit acestui raport, cinci persoane, inclusiv Hıdır Ateș (H.A.), membru al asociației, și cei doi reclamanți, luară cuvântul după cum urmează: S.Y.: „Multe lucruri se întâmplă în această țară. Din cauza pasivității noastre, bande, prin intermediul gardienilor de sat, s-au infiltrat în administrația statului (...) Contraguerilistii se găsesc în cadrul statului, poliția, mafia și statul sunt cap la cap. În mod organizat, trebuie să sfărâmăm visele acestora și să creez o societate transparentă (...) La Dersim [fostul nume al Tunceliei], trăim mari suferințe (...) De la 1994, satele noastre sunt incendiate, țara noastră este în flăcări. Pentru a stinge acest incendiu avem nevoie de patrioți revoluționari (...) Trebuie să atragem atenția asupra embargoului alimentar. Trebuie ca lupta să capete o amploare mai mare. În această țară, cei oprimați sunt în majoritate. Trebuie să creez o țară modernă respectând drepturile omului (...)" A.F.: „Guvernanții aplică o dublă măsură: în Bosnia, în Palestina, în Cecenia au fost exilări. Și noi ne opunem asta. Cu toate acestea, ne opunem [de asemenea] ceea ce se întâmplă în țara noastră. La Dersim, sunt morți, să spunem că suntem oameni, lupta împotriva opresiunii. În regiunea noastră se comit crime împotriva umanității. Statul oprimă poporul. Poporul turc nu are problemă cu poporul kurd, sunt frați. Lupta împotriva politicii de asimilare aplicată Curdilor. Imperialismul continuă să oprimă poporul vulnerabil. Aceasta este o guerre murdar în țara noastră. Atât soldații cât și guerilierii, oamenii țării au fost separați de satele lor (...)" H.A.: „(...) Este dificil de a duce o luptă pentru [drepturile tale] în această țară. Trebuie să vezi ce se întâmplă la Dersim. Am văzut pe 12 septembrie la Dersim. (...) La Dersim, statul nu este prezent. Dacă statul acceptă dreptul la război, locuitorii Dersimu vor acționa în funcție de asta (...)"
13.La 23 decembrie 1996, auziți de procurorul Republicii din Fatih, reclamanții susținuți că pe parcursul acestei ședințe, se rezumasei la exprimarea opiniei lor privind evenimente atât internaționale cât și naționale, ceea ce, potrivit lor, nu ar putea în niciun caz constitui o infracțiune.
14.La 26 decembrie 1996, procurorul Republicii depuse o acuzație formală împotriva a cinci persoane care luaserăcuvântul pe 17 noiembrie 1996. El considera că declarații prin care se afirmă existența pe teritoriul statului a minorităților etnice, culturale, sociale și religioase, și criticau în substanță politica de asimilare dusă de stat asupra populației kurde erau contrare prescripțiilor articolelor 5 § 6 și 76 din legea nr. 2908 privind asociațiile.
15.La 21 aprilie 1998, procurorul Republicii adoptă o acuzație formală suplimentară împotriva opt membri ai comitetului director pentru că au făcut sau permis să se facă declarații politice a căror conținut era contrare scopului social al asociației. El cereasei, deci, pe lângă condamnarea reclamanților în virtutea articolelor 5 § 6 și 76 din legea nr. 2908, dizolvarea asociației în cauză.
16.În memoriile lor de apărare, reclamanții susținuți că alegerea unui birou la conducerea asociației puse capăt funcțiilor comitetului director. De aceea, membrii acestui comitet nu puteau în niciun caz fi ținuți responsabili de declarațiile făcute pe parcursul ședinței litigioase. Ei negă de asemenea că au avut un comportament putând constitui o infracțiune.
17.Printr-o hotărâre pronunțată la 18 noiembrie 1998, pe baza legii nr. 2908, tribunalul penal al Fatihului („tribunalul penal") condamnă anumiti acuzați, inclusiv reclamanții, la un an de închisoare și la o amendă de 1.890.000 lire turce. El concluzionează că asemenea declarații conținând un apel politic și invitând oamenii să duca o luptă politică nu erau compatibile cu scopul social al asociației definit în statutul sa. De asemenea, consideră că acuzații, membri ai comitetului director, trebuiau să fie ținuți penal responsabili de aceste activități ilegale. Această pedeapsă fu asortită unei suspensiuni pentru execuție pentru ansamblul acuzaților, cu excepția reclamanților, tribunalul estimând că nu avea asigurarea că aceștia nu vor încălca din nou legea dacă beneficiază de o asemenea suspensiune.
18.Tribunalul penal consideră că declarațiile rostite la ședință de cinci persoane revendicau un caracter ilicit privind dispozițiile legii nr. 2908. Pentru susținerea concluziei sale, cita la modul lui o pasaj din declarația H.A., și anume: „La Dersim, este război, statul trebuie să accepte dreptul la război, trebuie să se organizeze pentru a pregăti lupta."
19.Prin aceeași hotărâre, tribunalul penal eliberează ceilalți acuzați, inclusiv H.A., autorul anumitor declarații constituind baza condamnării. Potrivit tribunalului: „Responsabilii infracțiunii în sensul articolului 76 din legea nr. 2908 sunt președintele și membrii comitetului director al asociației. Nu poate fi vorba de responsabilitate penală a celor care nu fuseseră încă aleși ca atare (...)"
20.Tribunalul penal pronunță de asemenea dizolvarea asociației. Această dizolvare a dus de facto la interdicție pentru reclamanți de a fonda sau deveni membri ai unei asociații pentru cinci ani în virtutea articolului 4 § 2 d) din legea nr. 2908.
21.La 14 decembrie 1998, condamnații, inclusiv reclamanții, formează un recurs în casație împotriva acestei hotărâri. În memoriul lor pe caz, invocă nerespectarea de către tribunalul penal a legii și a regulilor procedurale. Ei cer de asemenea ținerea unei ședințe.
22.La 14 februarie 2000, ținând seama de avizul procurorului general care nu fu notificat reclamanților, Curtea de Casație estimă că circumstanțele cauzei nu justifică ținerea unei ședințe și respinge recursul reclamanților. Pe de altă parte, face dreptate cererii celorlalți acuzați. Estimând că niciun element de dovadă nu permite stabilirea cu certitudine a vinovăției acestora, caseaza hotărârea tribunalului penal în privința lor.
23.Ca urmare a acestei hotărâri, la 10 martie 2000, se procedează la dizolvarea asociației.
24.La 28 aprilie 2000, pe trimitere din Curtea de Casație, tribunalul penal pronunță achitarea acuzaților, cu excepția reclamanților, pentru lipsa de dovadă privind faptele care li se reprochau.
25.La 18 decembrie 2000, primul reclamant fu arestat și plasat în penitenciar în scopuri de ispășire a pedepsei sale. Ca urmare a intrării în vigoare a legii nr. 4616 privind eliberarea condiționată, amânarea proceselor și executarea pedepselor pentru infracțiunile comise înainte de 23 aprilie 1999, pedeapsa sa fu amânată și fu eliberat la 25 decembrie 2000.
26.La 4 ianuarie 2001, al doilea reclamant beneficiază de asemenea de această lege și pedeapsa sa fu amânată de tribunalul penal. II.
27. art. 5 § 6 din legea nr. 2908 privind asociațiile duce la interdicție de a fonda o asociație al cărei obiect ar fi: „valorifica existența minorităților etnice, sociale, religioase sau culturale; apara, dezvolta sau răspândi o limbă sau o cultură diferită de limba și cultura turcă în scopuri de creării unei minorități; privileguza sau asigura dominația unei regiuni, unei etnici, unei clase sociale sau unei religii asupra oricărei alte." art. 76 din legea nr. 2908 prevede: „Vor fi pedepsiți cu unu la trei ani de închisoare și cu treizeci la o sută de milioane de lire turce amendă cei care fondează asociații a căror înființare este interzisă de art. 5 al acestei legi, și președinții de asociații care acționează contrare articolului 37 § 1 paragraf 2, atât timp cât comportamentul lor nu cere o pedeapsă mai grea; în orice caz va fi pronunțată dizolvarea asociației." În virtutea articolului 4 § 2 d) din legea nr. 2908, cei care fondează sau conduc asociații a căror înființare este interzisă, precum și cei care conduc asociații a căror dizolvare judiciară este pronunțată pentru conducerea de activități ilegale nu pot fonda o asociație pentru o perioadă de cinci ani de la notificarea deciziei judiciare definitive.
Legea nr. 2908 fusese abrogată de legea nr. 5231 din 17 iulie 2004 privind asociațiile. Aceasta din urmă nu mai conține dispozițiile menționate mai sus. Pe de altă parte, potrivit articolului 30 a), asociațiile nu pot duce decât activități al căror scop este definit în statuturile lor, și activitățile indicate pentru atingerea scopului. Potrivit alineei b) din același articol, asociațiile nu pot fi înființate pentru realizarea de scopuri interzise în mod explicit de Constituție și legi, și acte al căror obiect constituie o infracțiune.
Potrivit articolului 32 o), vor fi condamnați la amendă de la cinci sute milioane la unu miliard de lire turce cei care acționează contra articolului 30 a). Potrivit alineei p) a articolului, vor fi pedepsiți cu unu la trei ani de închisoare și cu cinci sute milioane de lire turce amendă cei care fondează asociații a căror înființare este interzisă de art. 30 b), și conducători de asociații care acționează contrare acestei alinei, atât timp cât comportamentele lor nu cer pedepse mai grele; în orice caz, dizolvarea asociației va fi pronunțată. ÎN DREPT I.
28. Reclamanții susțin că declarațiile litigioase nu au depășit cadrul libertății expresiei, așa cum este definit de Convenție. În acest sens, invocă art. 10 din Convenție redactat după cum urmează în partea sa relevantă: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea expresiei.
Acest drept cuprinde libertatea opiniei și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără ingerință a autorităților publice și fără considerare de frontiere (...) 2. Exercitarea acestor libertăți comportând datorii și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, la securitatea națională, la integritatea teritorială sau la siguranța publică, la apărarea ordinii și la prevenirea crimei, la protecția sănătății sau moralei, la protecția reputației sau drepturilor altora, pentru a preveni divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare."
29.Reclamanții subliniază că au fost condamnați din cauza discursurilor rostite la adunarea generală a asociației înaintea unui număr limitat de persoane. Susțin că vorbitorii nu au făcut decât să exprime opiniile lor și au emis critici privind problemele țării și regiunii. Potrivit lor, declarațiile trebuie considerate în totalitate. Argumentează în sfârșit că bazîndu-se pe legea nr. 2908, condamnarea avusese scopul dizolvării asociației, deoarece altfel condamnarea s-ar baza pe dispozițiile codului penal, fie pe acelea din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.
30.Guvernul susține că reclamanții au fost condamnați de tribunalul penal din cauza declarațiilor făcute la adunarea generală a asociației în cauză. El adaugă că ingerința era prevăzută de Constituție precum și de articolele 5 și 37 din legea nr. 2908.
31.Curtea observă că nu este în discuție între $apți că condamnarea litigioasă constituia o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea expresiei, protejat de art. 10 § 1. Nu este de asemenea contestat că ingerința era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim, și anume protecția integrității teritoriale, în sensul articolului 10 § 2 (a se vedea Yağmurdereli c. Turcia, nr. 29590/96, § 40, 4 iunie 2002). Curtea subscrie acestei aprecieri. În acest caz, diferendul se referă la chestiunea dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică".
32.Discursurile litigioase constau într-o critică a politicii autorităților competente privind problemele din regiunea Tunceliei, din care membri ai asociației în cauză sunt originari (§12 mai sus).
33.Curtea observă că tribunalul a estimat că discursurile conținând un apel politic și invitând oamenii să duca o luptă politică nu erau compatibile cu scopul social al asociației definit în statutul sa. De asemenea, a considerat că asemenea discursuri, rostite de cinci persoane la adunarea generală, revendicau un caracter ilicit privind dispozițiile legii nr. 2908. În acest sens, a citat următorul pasaj (§18 mai sus): „La Dersim, este război, statul trebuie să accepte dreptul la război, trebuie să se organizeze pentru a pregăti lupta."
34.Curtea examinase motivele figurând în deciziile jurisdicțiilor interne care nu ar putea fi considerate în sine ca suficiente pentru a justifica ingerința în dreptul reclamanților la libertatea expresiei (a se vedea, mutatis mutandis, Sürek c. Turcia (nr. 4) [Marea Cameră], nr. 24762/94, § 58, 8 iulie 1999). Sigur, redactarea sintagmelor „la Dersim, statul nu este prezent. Dacă statul acceptă dreptul la război, locuitorii Dersimului vor acționa în funcție de asta", „contraguerilistii se găsesc în cadrul statului, poliția, mafia și statul sunt cap la cap" sau „trebuie ca lupta să capete o amploare mai mare" conferă o anumită virulență observațiilor autorilor discursurilor.
35.Curtea constată că termenul „lupta" (mücadele) folosit în observații nu desemnează lupta armată. Examinat în context, se referă mai mult la ansamblul acțiunilor cu scopul găsirii de soluții la problemele regiunii. Luate în ansamblu, observațiile exprimate la adunarea generală a asociației nu ar putea trece pentru o încitare la folosirea violenței, la ostilitate sau la ură între cetățeni. Ele nu cer răzbunare sângerosă; nu vizează atragerea urii și violenței (a se vedea Abdullah Aydın c. Turcia (nr. 2), nr. 63739/00, § 25, 10 noiembrie 2005, și, a contrario, Sürek c. Turcia (nr. 1) [Marea Cameră], nr. 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV, și Gerger c. Turcia [Marea Cameră], nr. 24919/94, § 50, 8 iulie 1999).
36.Curtea observă de asemenea că, în deosebire de multe cazuri, Dl. Yeșilgöz și Firik nu au fost condamnați pentru observații provenite din ei, ci pentru observații din care nu erau nici ei autori, dar pentru care au fost ținuți responsabili în calitate de conducători ai asociației culturale (§17 mai sus). În acest sens, este important să amintim că autorii reali ai discursurilor litigioase au fost achitați la sfârșitul procedurii duse în comun cu reclamanții și că nu au fost duse alte urmăriri împotriva lor (§24 mai sus). Pentru Curte, aceasta este un element de luat în considerare, ținând cont de ceea ce era în joc pentru reclamanți în procedura privind-i (a se vedea, mutatis mutandis, Öztürk c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22479/93, § 67, CEDH 1999-VI.
37.De altfel, Curtea reamintește avea deja tratat cauze ridicând întrebări similare celor din cazul de față și constatat violare a articolului 10 din Convenție (a se vedea, în special, Abdullah Aydın c. Turcia, nr. 42435/98, § 36, 9 martie 2004). Ea examinase prezenta cauză la lumina jurisprudenței sale și consideră că Guvernul nu furnizase nici un fapt nici argument convingător putând duce la o concluzie diferită în cazul de față, neobstante dificultăți legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy c. Turcia, nr. 28635/95, 30171/96 și 34535/97, § 60, 10 octombrie 2000, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-IV, p. 1568, § 58).
38.Curtea observă că natura și gravitatea pedepselor infligite sunt de asemenea elemente de luat în considerare când se măsoară proporționalitatea ingerinței.
39.În cauza de față, condamnarea reclamanților se dovedește disproporționată scopurilor vizate și, prin urmare, nu „necesară într-o societate democratică". Prin urmare, a existat violare a articolului 10 din Convenție. II.
40. Reclamanții se plâng că dreptul lor la un proces echitabil fost nerespectate în măsura în care avizul procurorului general din Curtea de Casație nu le fu notificat. Ei invocă că defectul de notificare duse violare a articolului 6 § 1 din Convenție, al cărui pasaj relevant se citește după cum urmează: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil, public (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de ordin civil (...)"
41.Curtea reamintește examinase o grievă identică cu cea prezentată de reclamanți și concluzionase violare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza non-comunicării avizului procurorului general, ținând seama de natura observațiilor acestuia și imposibilitatea pentru un justițiabil să răspundă în scris (a se vedea Göç c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36590/97, § 55, CEDH 2002-V, și Abdullah Aydın (nr. 2), precitat, § 30).
42.Curtea examinase prezenta cauză și consideră că Guvernul nu furnizase nici un fapt nici argument convingător putând duce la o concluzie diferită în cazul de față.
43.De aceea, art. 6 § 1 din Convenție fu violat în cazul de față. III.
44. Potrivit articolului 41 din Convenție: „Dacă Curtea declară că a existat violare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă legea internă a Unei Părți contractante superioare nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei violări, Curtea acordă părții vătămate, dacă e cazul, o satisfacție echitabilă." A. Dauna
45.Reclamanții invocă că au suferit o daună materială pe care o evaluează la 7.500 euro (EUR) fiecare. Ei reclam de asemenea repararea unei daune morale pe care d-l Yesilgöz evaluează la 10.000 EUR și d-l Firik la 7.500 EUR.
46.Guvernul contestă acestei pretenții.
47.Curtea nu vede o legătură de cauzalitate între violare constatată și dauna materială invocată, și respinge această cerere. Pe de altă parte, consideră că trebuie acordat d-lui Yeșilgöz 7.500 EUR și d-lui Firik 6.500 EUR cu titlu de prejudiciu moral B. Cheltuieli și costuri
48.Reclamanții cer 6.420 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate înaintea jurisdicțiilor interne și înaintea Curții. Ei afirmă că prezentarea cauzei a necesitat o muncă de 68 ore, la 90 EUR ora. Ei cer de asemenea 300 EUR pentru cheltuieli generale, cum ar fi telefon, fax, poștă, papeterie și traducere.
49.Guvernul contestă acestei pretenții.
50.Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimă rezonabilă suma de 2.000 EUR, toate cheltuieli confundate, și o acordă reclamanților în comun. C. Dobânzi de întârziere
51.Curtea juidcă oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Spune că a existat violare a articolului 10 din Convenție; 2. Spune că a existat violare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza non-comunicării reclamanților a avizului procurorului general din Curtea de Casație; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în noi lire turce la curs la data plății: i. pentru daună morală, 7.500 EUR (șapte mii cinci sute euro) pentru Selman Yeșilgöz și 6.500 EUR (șase mii cinci sute euro) pentru Ali Firik; ii. 2.000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și costuri reclamanților în comun; iii. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 iunie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. T.L. Early Nicolas Bratza Grefier Președinte
AFFAIRE YEȘİLGÖZ ET FİRİK c. TURQUIE (Requêtes n os 58459/00 et 62224/00) ARRÊT STRASBOURG 27 juin 2006 DÉFINITIF 27/09/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Yeșilgöz et Firik c. Turquie, La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de : Sir Nicolas Bratza, président, MM. J. Casadevall, G. Bonello, R. Türmen, M. Pellonpää, K. Traja, J. Šikuta, juges, et de M. T.L. Early, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 8 juin 2006, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (n os 58459/00 et 62224/00) dirigées contre la République de Turquie et dont sept ressortissants de cet Etat, M. Selman Yeșilgöz (n o 58459/00) et MM. Ali Firik, Hüseyin Ayrılmaz, Hasan San, Cemal Taș, Fakir Yeșil et Mustafa Yerlitaș (n o 62224/00) ci-après « les requérants », ont saisi la Cour les 10 et 14 juin 2000 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).
2.Les requérants sont représentés par M e Ö. Kılıç, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.
3.Les requérants alléguaient notamment la violation des articles 6 § 1 et 10 de la Convention.
4.Les requêtes ont été attribuées à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
5.Le 10 avril 2003, la chambre a décidé de joindre les requêtes (article 42 § 1 du règlement), de communiquer au gouvernement défendeur les griefs des requérants Yeșilgöz et Firik tirés de l’absence de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation et d’une atteinte à leur liberté d’expression, et de déclarer les requêtes irrecevables pour le surplus en ce qui concerne Hüseyin Ayrılmaz, Hasan San, Cemal Taș, Fakir Yeșil et Mustafa Yerlitaș.
6.Par une décision du 17 juin 2004, la chambre a déclaré le restant des requêtes recevables.
7.Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement).
8.Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). Les présentes requêtes ont été attribuées à la quatrième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.
9. Les requérants, Selman Yeșilgöz et Ali Firik, sont nés respectivement en 1962 et 1970, et résident à Istanbul.
10.Selman Yeșilgöz (S.Y.) était président de l’Association culturelle et d’entraide de Tunceli ( Tunceli Kültür ve Dayanıșma Derneği ), dont le siège se trouvait à Istanbul. Ali Firik (A.F.) était membre de son comité directeur.
11.Le 17 novembre 1996, l’association se réunit en assemblée générale.
12.Le 18 novembre 1996, les policiers en charge de la surveillance de cette réunion établirent un rapport, qui fut remis à la direction du Bureau des associations. D’après ce rapport, cinq personnes, dont Hıdır Ateș (H.A.), membre de l’association, et les deux requérants prirent la parole en ces termes : S.Y. : « Beaucoup de choses se passent dans ce pays. A cause de notre passivité, des bandes, par l’intermédiaire des gardes de village, se sont infiltrées dans l’administration de l’Etat (...) Les contre-guérilleros se trouvent au sein de l’Etat, la police, la mafia et l’Etat sont côte à côte. De manière organisée, il faut briser les rêves de ces derniers et créer une société transparente (...) A Dersim [ancien nom de Tunceli], nous vivons de grandes souffrances (...) Depuis 1994, nos villages sont incendiés, notre pays est en feu. Pour éteindre cet incendie nous avons besoin de patriotes révolutionnaires (...) Nous devons attirer l’attention sur l’embargo alimentaire. Il faut que la lutte prenne une plus grande ampleur. Dans ce pays, les opprimés sont majoritaires. Nous devons créer un pays moderne respectant les droits de l’homme (...) » A.F. : « Les gouvernants appliquent un double standard : en Bosnie, en Palestine, en Tchétchénie, il y a eu des exils. Nous nous opposons à cela aussi. Toutefois, nous nous opposons [également] à ce qui se passe dans notre pays. A Dersim, il y a des morts, disons que nous sommes des êtres humains, luttons contre l’oppression. Dans notre région, des crimes contre l’humanité sont commis. L’Etat opprime son peuple. Le peuple turc n’a pas de problème avec le peuple kurde, ils sont frères. Luttons contre la politique d’assimilation appliquée aux Kurdes. L’impérialisme continue à opprimer le peuple vulnérable. Il s’agit d’une sale guerre dans notre pays. Tant les soldats que les guérilleros, les gens du pays se sont vus séparés de leurs villages (...) » H.A. : « (...) Il est difficile de mener une lutte pour [ses] droits dans ce pays. Il faut voir ce qui se passe à Dersim. J’ai vu le 12 septembre à Dersim. (...) A Dersim, l’Etat n’est pas présent. Si l’Etat accepte le droit de la guerre, les habitants de Dersim agiront en fonction de cela (...) »
13.Le 23 décembre 1996, entendus par le procureur de la République de Fatih, les requérants firent valoir qu’au cours de cette réunion, ils s’étaient contentés d’exprimer leur opinion sur des événements tant internationaux que nationaux, ce qui, selon eux, ne saurait aucunement constituer une infraction.
14.Le 26 décembre 1996, le procureur de la République déposa un acte d’accusation à l’encontre de cinq personnes qui avaient pris la parole le 17 novembre 1996. Il considérait en effet que les déclarations par lesquelles ils affirmaient l’existence sur le territoire de l’Etat de minorités ethniques, culturelles, sociales et religieuses, et critiquaient en substance la politique d’assimilation menée par l’Etat à l’égard de la population kurde étaient contraires aux prescriptions énoncées aux articles 5 § 6 et 76 de la loi n o 2908 sur les associations.
15.Le 21 avril 1998, le procureur de la République adopta un acte d’accusation supplémentaire à l’encontre de huit membres du comité directeur pour avoir fait ou permis de faire des déclarations politiques dont la teneur était contraire à l’objet social de l’association. Il requit ainsi, outre la condamnation des requérants en vertu des articles 5 § 6 et 76 de la loi n o 2908, la dissolution de l’association en question.
16.Dans leurs mémoires en défense, les requérants firent valoir que l’élection d’un bureau à la tête de l’association avait mis fin aux fonctions du comité directeur. Dès lors, les membres de ce comité ne pouvaient aucunement être tenus pour responsables des déclarations faites au cours de la réunion litigieuse. Ils nièrent en outre avoir eu un comportement pouvant être constitutif d’une infraction.
17.Par un jugement rendu le 18 novembre 1998, sur le fondement de la loi n o 2908, le tribunal correctionnel de Fatih (« le tribunal correctionnel ») condamna certains accusés, dont les requérants, à un an d’emprisonnement et à une amende de 1 890 000 livres turques. Il conclut que de telles déclarations contenant un appel politique et invitant les gens à mener une lutte politique n’étaient pas compatibles avec le but social de l’association défini dans son statut. En outre, il estima que les accusés, membres du comité directeur, devaient être tenus pour pénalement responsables de ces activités illicites. Cette peine fut assortie d’un sursis à exécution pour l’ensemble des accusés, à l’exception des requérants, le tribunal estimant ne pas avoir l’assurance que ces derniers n’enfreindraient pas à nouveau la loi s’ils bénéficiaient d’un tel sursis.
18.Le tribunal correctionnel considéra que les déclarations prononcées lors de la réunion par cinq personnes revêtaient un caractère illicite au regard des dispositions de la loi n o 2908. A l’appui de sa conclusion, il cita à sa manière un passage de la déclaration de H.A., à savoir : « A Dersim, il y a la guerre, l’Etat doit accepter le droit de la guerre, il faut s’organiser pour préparer la lutte. »
19.Par le même jugement, le tribunal correctionnel relaxa les autres accusés, dont H.A., auteur de certaines déclarations constituant la base de la condamnation. Selon le tribunal : « Les responsables du délit au sens de l’article 76 de la loi n o 2908 sont le président et les membres du comité directeur de l’association. Il ne peut pas être question de la responsabilité pénale de ceux qui n’étaient pas encore élus comme tels (...) »
20.Le tribunal correctionnel prononça par ailleurs la dissolution de l’association. Cette dissolution emporta de facto interdiction pour les requérants de fonder ou de devenir membres d’une association pendant cinq ans en vertu de l’article 4 § 2 d) de la loi n o 2908.
21.Le 14 décembre 1998, les condamnés, dont les requérants, formèrent un pourvoi en cassation contre ce jugement. Dans leur mémoire ampliatif, ils invoquèrent le non-respect par le tribunal correctionnel de la loi et des règles procédurales. Ils demandèrent en outre la tenue d’une audience.
22.Le 14 février 2000, au vu de l’avis du procureur général qui n’avait pas été notifié aux requérants, la Cour de cassation estima que les circonstances d’espèce ne justifiaient pas la tenue d’une audience et débouta les requérants de leur pourvoi. En revanche, elle fit droit à la demande des autres accusés. Estimant qu’aucun élément de preuve ne permettait d’établir avec certitude la culpabilité de ces derniers, elle cassa à leur égard le jugement du tribunal correctionnel.
23.A la suite de cet arrêt, le 10 mars 2000, il fut procédé à la dissolution de l’association.
24.Le 28 avril 2000, sur renvoi de la Cour de cassation, le tribunal correctionnel prononça l’acquittement des accusés, à l’exception des requérants, pour absence de preuve quant aux faits qui leur étaient reprochés.
25.Le 18 décembre 2000, le premier requérant fut arrêté et placé à la maison d’arrêt aux fins de purger sa peine. A la suite de l’entrée en vigueur de la loi n o 4616 relative à la libération conditionnelle, à l’ajournement des procès et à l’exécution des peines pour les infractions commises avant le 23 avril 1999, sa peine fut ajournée et il fut libéré le 25 décembre 2000.
26.Le 4 janvier 2001, le second requérant bénéficia également de cette loi et sa peine fut ajournée par le tribunal correctionnel. II.
27. L’article 5 § 6 de la loi n o 2908 sur les associations emporte interdiction de fonder une association dont l’objet serait de : « valoriser l’existence de minorités ethniques, sociales, religieuses ou culturelles ; défendre, développer ou diffuser une langue ou une culture différente de la langue et de la culture turques aux fins de créer une minorité ; privilégier ou assurer la domination d’une région, d’une ethnie, d’une classe sociale ou d’une religion sur toute autre. » L’article 76 de la loi n o 2908 dispose : « Seront punis d’un à trois ans d’emprisonnement et de trente à cent millions de livres turques d’amende ceux qui fondent des associations dont la création est interdite par l’article 5 de cette loi, et les présidents d’association qui agissent contrairement à l’article 37 § 1alinéa 2, dès lors que leur comportement n’appellent pas de sanction plus lourde ; dans tous les cas sera prononcée la dissolution de l’association.
» En vertu de l’article 4 § 2 d) de la loi n o 2908, ceux qui fondent ou dirigent des associations dont la création est interdite, de même que ceux qui dirigent des associations dont la dissolution judiciaire est prononcée pour avoir mené des activités illégales ne peuvent fonder d’association pendant une durée de cinq ans à compter de la notification de la décision judiciaire définitive. La loi n o 2908 a été abrogée par la loi n o 5231 du 17 juillet 2004 sur les associations. Cette dernière ne contient plus les dispositions susmentionnées. Par contre, selon son article 30 a), les associations ne peuvent mener que des activités dont le but est défini dans leurs statuts, et les activités indiquées pour atteindre ledit but.
Selon l’alinéa b) du même article, les associations ne peuvent pas être fondées pour la réalisation de buts interdits explicitement par la Constitution et les lois, et d’actes dont l’objet constitue un délit. Selon l’article 32 o), seront condamnés à une amende allant de cinq cents millions à un milliard de livres turques ceux qui agissent à l’encontre de l’article 30 a). Selon l’alinéa p) de cet article, seront punis d’un à trois ans d’emprisonnement et de cinq cents millions de livres turques d’amende ceux qui fondent des associations dont la création est interdite par l’article 30 b), et les dirigeants d’association qui agissent contrairement à cet alinéa, dès lors que leurs comportements n’appellent pas de sanctions plus lourdes ; dans tous les cas, la dissolution de l’association sera prononcée.
EN DROIT I.
28. Les requérants soutiennent que les déclarations litigieuses n’ont pas dépassé le cadre de la liberté d’expression, tel que défini par la Convention. A cet égard, ils invoquent l’article 10 de la Convention ainsi libellé dans sa partie pertinente : « 1. Toute personne a droit à la liberté d’expression.
Ce droit comprend la liberté d’opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu’il puisse y avoir ingérence d’autorités publiques et sans considération de frontière (...) 2. L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l’intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l’ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, pour empêcher la divulgation d’informations confidentielles ou pour garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.
»
29.Les requérants soulignent qu’ils ont été condamnés en raison des discours prononcés lors de l’assemblée générale de l’association devant un nombre limité de personnes. Ils soutiennent que les orateurs n’ont fait qu’exprimer leurs opinions et émis des critiques concernant les problèmes du pays et de la région. Selon eux, les déclarations doivent être considérées dans leur totalité. Ils arguent enfin qu’en s’appuyant sur la loi n o 2908, la condamnation a eu pour but de dissoudre l’association, car autrement la condamnation se baserait soit sur les dispositions du code pénal, soit sur celles de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme.
30.Le Gouvernement fait valoir que les requérants ont été condamnés par le tribunal correctionnel en raison des déclarations faites lors de l’assemblée générale de l’association en cause. Il ajoute que l’ingérence était prévue par la Constitution ainsi que par les articles 5 et 37 de la loi n o 2908.
31.La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation litigieuse constituait une ingérence dans le droit des requérants à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par la loi et poursuivait un but légitime, à savoir la protection de l’intégrité territoriale, au sens de l’article 10 § 2 (voir Yağmurdereli c. Turquie , n o 29590/96, § 40, 4 juin 2002). La Cour souscrit à cette appréciation. En l’occurrence, le différend porte sur la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».
32.Les discours litigieux consistaient en une critique de la politique de des autorités compétentes concernant les problèmes dans la région de Tunceli, dont les membres de l’association en question sont originaires (paragraphe 12 ci-dessus).
33.La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat a estimé que les discours contenant un appel politique et invitant les gens à mener une lutte politique n’étaient pas compatibles avec le but social de l’association défini dans son statut. En outre, elle a considéré que lesdits discours, prononcés par cinq personnes lors de l’assemblée générale, revêtaient un caractère illicite au regard des dispositions de la loi n o 2908. A cet égard, elle a cité le passage suivant (paragraphe 18 ci-dessus) : « A Dersim, il y a la guerre, l’Etat doit accepter le droit de la guerre, il faut s’organiser pour préparer la lutte. »
34.La Cour a examiné les motifs figurant dans les décisions des juridictions internes qui ne sauraient être considérés en eux-mêmes comme suffisants pour justifier l’ingérence dans le droit des requérants à la liberté d’expression (voir, mutatis mutandis , Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 58, 8 juillet 1999). Certes, le libellé des phrases « à Dersim, l’Etat n’est pas présent. Si l’Etat accepte le droit de la guerre, les habitants de Dersim agiront en fonction de cela », « les contre-guérilleros se trouvent au sein de l’Etat, la police, la mafia et l’Etat sont côte à côte » ou « il faut que la lutte prenne une plus grande ampleur » confère une certaine virulence aux propos des auteurs des discours.
35.La Cour constate que le terme « lutte » ( mücadele ) utilisé dans les propos ne désigne pas la lutte armée. Examiné dans son contexte, il fait plutôt référence à l’ensemble des actions en vue de trouver des solutions aux problèmes de la région. Pris dans leur ensemble, les propos exprimés lors de l’assemblée générale de l’association ne sauraient passer pour une incitation à l’usage de la violence, à l’hostilité ou à la haine entre citoyens. Ils n’appellent pas à une vengeance sanglante ; ils ne visent pas à attirer la haine et la violence (voir Abdullah Ayd ın c. Turquie (n o 2) , n o 63739/00, § 25, 10 novembre 2005, et, a contrario , Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999 ‑ IV, et Gerger c. Turquie [GC], n o 24919/94, § 50, 8 juillet 1999).
36.La Cour note en outre qu’à la différence de nombreuses affaires, MM. Yeșilgöz et Firik n’ont pas été condamnés pour les propos qu’ils ont tenus mais pour des propos dont ils n’étaient pas eux-mêmes les auteurs, mais dont ils ont été tenus pour responsables en leur qualité de dirigeants de l’association culturelle (paragraphe 17 ci-dessus). A cet égard, il importe de rappeler que les véritables auteurs des discours litigieux ont été acquittés à l’issue de la procédure engagée conjointement avec les requérants et qu’aucune autre poursuite n’a été engagée contre eux (paragraphe 24 ci-dessus). Pour la Cour, cela est un élément à prendre en considération, compte tenu de ce qu’était l’enjeu pour les requérants de la procédure les concernant (voir, mutatis mutandis , Öztürk c. Turquie [GC], n o 22479/93, § 67, CEDH 1999 ‑ VI.
37.Par ailleurs, la Cour rappelle avoir déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et constaté la violation de l’article 10 de la Convention (voir, notamment, Abdullah Aydın c. Turquie , n o 42435 /98, § 36, 9 mars 2004). Elle a examiné la présente affaire à la lumière de sa jurisprudence et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent, nonobstant des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy c. Turquie , n os 28635/95, 30171/96 et 34535/97, § 60, 10 octobre 2000, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ IV, p. 1568, § 58).
38.La Cour relève que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence.
39.En l’espèce, la condamnation des requérants s’avère disproportionnée aux buts visés et, dès lors, non « nécessaire dans une société démocratique ». Il y a donc eu violation de l’article 10 de la Convention. II.
40. Les requérants se plaignent que leur droit à un procès équitable a été méconnu dans la mesure où l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne leur a pas été notifié. Ils allèguent que le défaut de notification a emporté violation de l’article 6 § 1 de la Convention, dont le passage pertinent se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »
41.La Cour rappelle avoir examiné un grief identique à celui présenté par les requérants et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication de l’avis du procureur général, compte tenu de la nature des observations de celui-ci et de l’impossibilité pour un justiciable d’y répondre par écrit (voir Göç c. Turquie [GC], n o 36590/97, § 55, CEDH 2002 ‑ V, et Abdullah Aydın (n o 2) , précité, § 30).
42.La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.
43.Partant, l’article 6 § 1 de la Convention a été violé en l’espèce. III.
44. Aux termes de l ’ article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
45.Les requérants allèguent avoir subi un préjudice matériel qu’ils évaluent à 7 500 euros (EUR) chacun. Ils réclament en outre la réparation d’un dommage moral que M. Yesilgöz évalue à 10 000 EUR et M. Firik à 7 500 EUR.
46.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
47.La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué, et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à M. Yeșilgöz 7 500 EUR et à M. Firik 6 500 EUR au titre du préjudice moral B. Frais et dépens
48.Les requérants demandent 6 420 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et devant la Cour. Ils affirment que la présentation de leur cause a nécessité un travail de 68 heures, à raison de 90 EUR l’heure. Ils demandent également 300 EUR pour les frais généraux, tels que téléphone, fax, courrier, papeterie et traduction.
49.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
50.Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR, tous frais confondus, et l’accorde aux requérants conjointement. C. Intérêts moratoires
51.La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication aux requérants de l’avis du procureur général près la Cour de cassation ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du paiement : i. pour dommage moral, 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros) à Selman Yeșilgöz et 6 500 EUR (six mille cinq cents euros) à Ali Firik ; ii. 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens aux requérants conjointement ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 juin 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. T.L. Early Nicolas Bratza Greffier Président