SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 47347/99 prezentată de Marin Stefanov STANKOV împotriva Bulgariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care are loc la 12 februarie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte Bonello, mei Tulkens Vajić Levits Botousarova dnii Kovler, judecători și dnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 23 iunie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Marin Stefanov Stankov, este resortisant bulgar, născut în 1961 și rezident la Plovdiv. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost tratat pentru afecțiuni psihice din 1986 și de mai multe ori spitalizat. Din 1995, a urmat studii universitare în Franța. El a revenit la Plovdiv la 24 aprilie 1996 pentru o scurtă ședere. La 8 mai 1996, a fost arestat la domiciliu de doi polițiști și dus la centrul psihiatric din Plovdiv, executând o ordonanță a procurorului districtual. După o scurtă discuție cu un medic psihiatric, a fost transferat la spitalul psihiatric din Plovdiv. Din documente reiese că părinții reclamantului au solicitat un tratament psihiatric obligatoriu în temeiul articolului 36 din Legea privind sănătatea publică, din cauza comportamentului său agresiv. Printr-o ordonanță din 20 iunie 1996, procurorul districtual a refuzat să introducă o procedură în fața instanței în vederea unui tratament psihiatric forțat, considerând că tratamentul aplicat reclamantului producea efecte, că era mai puțin agresiv și dorea să fie tratat. Reclamantul a fost tratat la spital până la 27 iulie 1997. Potrivit spuselor sale, nu i s-ar fi permis niciun contact extern, în special cu un avocat. La 22 decembrie 1997, a depus o plângere la procuror împotriva deciziei prin care a dispus spitalizarea forțată. Prin scrisoarea din 26 mai 1998, procurorul regional a confirmat ordinul de internare al reclamantului în vederea unei examinări psihiatrice și ordonanța din 20 iunie 1996 prin care a refuzat să introducă o procedură de tratament forțat. La 4 mai 1998, poliția a reținut pașaportul reclamantului când a trecut granița și-a eliberat un nou pașaport la 28 mai 1998. La 8 octombrie 1999, reclamantul a fost arestat din nou, în timp ce se ducea la un oficiu poștal din Plovdiv. A fost dus la secția de poliție, apoi la centrul de psihiatrie regional, unde a avut un interviu cu un medic psihiatric, apoi a fost transferat la spitalul psihiatric din Plovdiv, unde a fost internat până la 26 octombrie 1999. În urma plângerii depuse la Ministerul de Interne, directorul regional al poliției i-a indicat, printr-o scrisoare din 4 aprilie 2000, că polițiștii au acționat în conformitate cu legea și nu au depășit competențele lor. În temeiul articolului 36 alineatele (3) - (6), coroborat cu articolele 59-62 din Legea privind sănătatea publică, o persoană care suferă de tulburări psihice poate fi supusă unui tratament psihiatric forțat în temeiul unei decizii a unui tribunal de district. Această procedură judiciară este inițiată la propunerea procurorului districtual care este obligat să efectueze în prealabil o anchetă pentru a evalua necesitatea unei astfel de proceduri. Astfel, procurorul îi solicită, în principiu, părții interesate să se supună unei examinări psihiatrice în cadrul acestei anchete. Legea privind sănătatea publică, în vigoare la data primei detenții a reclamantului în 1996, nu conținea nici o dispoziție care să permită în mod expres procurorului general să se asigure că o persoană este condusă și reținută cu forța într-un spital în scopul unei examinări psihiatrice. Ca urmare a unei modificări a articolului 61 din lege în februarie 1997, procurorul poate ordona acum ca persoana care refuză să se supună în mod voluntar unei examinări în cadrul anchetei respective să fie spitalizată cu forță pentru a permite efectuarea examinării. Durata maximă a acestei spitalizări este de 30 de zile, care poate fi prelungită până la trei luni în cazuri excepționale. Legea nu prevede obligația de a obține un aviz medical înainte de a lua o astfel de măsură. Pe de altă parte, art. 185 din Codul de procedură penală prevede că procurorul este obligat să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica penetrarea unei infracțiuni care poate fi presupusă de comisie. Acest temei juridic a fost adesea utilizat, în special în cazul detenției reclamantului la data de 8 mai 1996, pentru o internare în vederea unei examinări psihiatrice în cadrul unei anchete a procurorului. Ordonanțele pronunțate de un procuror sunt susceptibile de recurs la procurorul superior (art. 181 din Codul de procedură penală). Dreptul aplicabil, atât înainte, cât și după modificările adoptate în februarie 1997, nu prevede pentru persoanele deținute în vederea unei examinări în cadrul unei anchete a procurorului posibilitatea de a introduce o cale de atac în fața unei instanțe judecătorești. Retragere, privată de libertate în mod ilegal și arbitrar. Invocând aproape toate articolele Convenției, el se plânge și că a fost supus unor tratamente inumane de către polițiști și medici în timpul detenției sale și în general de către autoritățile bulgare, de confiscarea pașaportului său, precum și de repetate ori la respectarea dreptului său la corespondență. Recurentul se plânge că a fost arestat în mod neregulamentar și reținut într-un spital psihiatric, prin necunoașterea art. 5 alin. (1) din Convenție. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. (b) din Regulamentul său de procedură. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni ale reclamantului, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție sau de protocoalele sale. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea iar [Note1] presupusa neregulamentară a detenției reclamantului într-un spital psihiatric din 8 mai până în 27 iulie 1996, apoi din 8 până în 26 octombrie 1999 Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Peer Lorenzen Modululer Președintele [Note1] A se indica obiecțiunile fără a cita neapărat articolele din convenție invocate.
de la requête n
o
47347/99
présentée par Marin Stefanov STANKOV
contre la Bulgarie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 12 février 2004 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
MM.
A.
Kovler,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 juin 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Marin Stefanov Stankov, est un ressortissant bulgare, né en 1961 et résidant à Plovdiv.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était traité pour des troubles psychiatriques depuis 1986 et plusieurs fois hospitalisé. Depuis 1995, il suivait des études universitaires en France. Il retourna à Plovdiv le 24 avril 1996 pour un court séjour.
Le 8 mai 1996, il fut arrêté à son domicile par deux policiers et conduit au centre psychiatrique de Plovdiv, en exécution d’une ordonnance du procureur de district. Après un bref entretien avec un médecin psychiatre, il fut transféré à l’hôpital psychiatrique de Plovdiv.
Il ressort des documents au dossier que les parents du requérants avaient demandé son internement en vue d’un traitement psychiatrique obligatoire en application de l’article 36 de la loi sur la santé publique, en raison de son comportement agressif.
Par une ordonnance en date du 20 juin 1996, le procureur de district refusa d’introduire une procédure devant le tribunal en vue d’un traitement psychiatrique forcé, considérant que le traitement appliqué au requérant avait produit des effets, qu’il était moins agressif et désirait se faire traiter.
Le requérant fut soigné à l’hôpital jusqu’au 27 juillet 1997. Selon ses dires, aucun contact extérieur ne lui aurait été autorisé, notamment avec un avocat.
Le 22 décembre 1997, il adressa une plainte au procureur
contre la décision ayant ordonné son hospitalisation forcée.
Par une lettre en date du 26 mai 1998, le procureur régional confirma l’ordonnance d’internement du requérant en vue d’un examen psychiatrique et l’ordonnance du 20 juin 1996 refusant d’introduire une procédure de traitement forcé. Il indiqua au requérant que son internement était régulier et se basait sur une enquête révélant qu’il souffrait de troubles psychiatriques s’étant aggravés à l’époque pertinente.
Le 4 mai 1998, le passeport du requérant fut retenu par la police lors de son passage à la frontière. Il se fit délivrer un nouveau passeport le 28 mai 1998.
Le 8 octobre 1999, le requérant fut de nouveau arrêté alors qu’il se rendait à un bureau de poste à Plovdiv. Il fut conduit au commissariat de police, puis au centre psychiatrique régional, où il eut un entretien avec un médecin psychiatre. Il fut ensuite transféré à l’hôpital psychiatrique de Plovdiv, où il demeura hospitalisé jusqu’au 26 octobre 1999.
Les recours qu’il adressa au parquet, au ministère de la Santé et au tribunal seraient restés sans aucune suite. Suite à la plainte introduite auprès du ministère de l’Intérieur, le directeur régional de la police lui indiqua, par une lettre du 4 avril 2000, que les policiers avaient agi conformément à la loi et n’avaient pas outrepassé leurs pouvoirs.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En vertu de l’article 36 alinéas 3 à 6, combiné avec les articles 59 à 62 de la loi sur la santé publique, une personne souffrant de troubles mentaux peut être soumise à un traitement psychiatrique forcé en vertu d’une décision d’un tribunal de district.
Cette procédure judiciaire est engagée sur proposition du procureur de district qui est tenu d’effectuer au préalable une enquête destinée à évaluer la nécessité d’une telle procédure. Ainsi, le procureur invite en principe l’intéressé à se soumettre à un examen psychiatrique dans le cadre de cette enquête.
La loi sur la santé publique, telle qu’en vigueur au moment de la première détention du requérant en 1996, ne contenait aucune disposition autorisant expressément le procureur à ordonner qu’une personne soit conduite et retenue de force dans un hôpital aux fins d’un examen psychiatrique.
Suite à une modification de l’article 61 de la loi en février 1997, le procureur peut désormais ordonner que la personne qui refuse de se soumettre volontairement à un examen dans le cadre de l’enquête susmentionnée soit hospitalisée de force pour permettre la réalisation de l’examen. La durée maximale de cette hospitalisation est de trente jours, qui peut être augmentée jusqu’à trois mois dans des cas exceptionnels. La loi ne prévoit pas l’obligation d’obtenir un avis médical avant d’ordonner une telle mesure.
Par ailleurs, l’article 185 du Code de procédure pénale dispose que le procureur est tenu d’entreprendre toutes les mesures nécessaires à empêcher la perpétration d’une infraction pénale dont on peut supposer la commission. Cette base légale a été souvent utilisée, notamment dans le cas de la détention du requérant en date du 8 mai 1996, pour un internement en vue d’un examen psychiatrique dans le cadre d’une enquête du procureur.
Les ordonnances rendues par un procureur sont susceptibles d’un recours auprès du procureur supérieur (article 181 du Code de procédure pénale).
Le droit applicable, que ce soit avant ou après les modifications adoptées en février 1997, ne prévoit pas pour les personnes détenues en vue d’un examen dans le cadre d’une enquête du procureur la possibilité d’introduire un recours auprès d’un tribunal.
Au regard de l’article 5 § 1, le requérant se plaint d’avoir été, à deux
reprises, privé de sa liberté de manière irrégulière et arbitraire.
Invoquant presque tous les articles de la Convention, il se plaint également d’avoir été soumis à des traitements inhumains par les policiers et les médecins lors de sa détention et de manière générale par les autorités bulgares, de la confiscation de son passeport, ainsi que d’atteintes répétées au droit au respect de sa correspondance.
1.
Le requérant se plaint d’avoir été irrégulièrement arrêté et détenu en hôpital psychiatrique, en méconnaissance de l’article 5 § 1 de la Convention.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Concernant les autres griefs du requérant, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief tiré
[Note1]
du caractère prétendument irrégulier de la détention du requérant en hôpital psychiatrique du 8 mai au 27 juillet 1996, puis du 8 au 26 octobre 1999
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Peer
Lorenzen
Greffier
Président
[Note1]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.