BAUCHER contre la FRANCE

BAUCHER contre la FRANCE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

requetei nr. 53640/00

prezentată de Gilles BAUCHER

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), întrunită pe

19 februarie 2004 într-o cameră compusă din:

dnd. I. Cabral Barreto, președinte,

J.P. Costa

L. Caflisch,

P. Kūris,

J. Hedigan,

dnele M. Tsatsa-Nikolovska,

H.S. Greve,

judecători,

și dl M. Villiger,

grefier adjoint de secțiune,

Ținând seama de requeta sus-menționată introdusă pe 20 octombrie 1999,

Ținând seama de observațiile depuse de guvernul pârât și de cele prezentate ca răspuns de reclamant,

După deliberare, pronunță următoarea decizie:

CONSIDERENTE DE FAPT

Reclamantul, Gilles Baucher, este cetățean francez, născut în 1963 și domiciliat la Paris. Este reprezentat în fața Curții de dna Grégoire Triet, avocat la Paris.

A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul exercită profesia de director de marketing în cadrul societății France Quick, o societate de restaurație rapidă având sediul social la Bagnolet.

Pe 10 noiembrie 1995, două inspectoare din Hotărârea Generală a Concurenței, Consumatorului și Reprimării Fraudelor (DGCCRF) au constatat într-un restaurant Quick situat la Besançon: "pe de o parte prezența de afișe publicitare al căror grafism reprezenta un produs numit «swiss'n toast» fabricat cu două felii de emmental, textul acestor anunțuri și tariful precizând că era vorba de un produs fabricat cu emmental topit; pe de altă parte vânzarea de produse numite «quick'n toast» și «swiss'n swiss», pentru care tabelul de afișare indica că erau preparate cu emmental topit". Aceste constatări au fost înregistrate într-un proces-verbal de infracțiune din 12 iunie 1997.

Pe 26 noiembrie 1998, reclamantul a fost chemat la ședința din 20 ianuarie 1999 a tribunalului corectional din Besançon, pentru a răspunde infracțiunilor de publicitate mincinoasă și înșelăciune privitoare calitatea unei mărfuri. I se reprșa că efectuase o publicitate susceptibilă să-l inducă pe cumpărător în eroare privind utilizarea brânzei emmental elvețiene în compoziția produselor numite «swiss'n toast», «quick'n toast» și «swiss'n swiss».

Cauza a fost amânată la ședința din 24 martie 1999, la care societatea France Quick a fost chemată ca civilmente responsabilă de reclamant.

În concluziile sale scrise în fața tribunalului corectional, reclamantul a invocat prescripția acțiunii penale, a cerut tribunalului să declare infracțiunile neconstituționale și respingerea părților civile - două asociații de consumatori - în acțiunile lor.

La încheierea dezbaterilor din ședința publică din 24 martie 1999, la care reclamantul a participat asemnat de avocatul seu, tribunalul corectional a informat părțile că sentința va fi pronunțată pe 23 aprilie 1999, în conformitate cu dispozițiile articolului 462 din codul de procedură penală.

Pe 23 aprilie 1999, președintele tribunalului a citit doar în ședință publică dispozitivul sentinței, redactat după cum urmează:

"Declară inadmisibile excepțiile ridicate privind acțiunea penală dezvoltate în concluziile scrise;

1) Privind acțiunea penală

Declară pe dl Baucher Gilles vinovat de faptele care i se imputau;

Condamnă pe Baucher Gilles la pedeapsa amendei în valoare de 20.000 franci [adică 3050,18 euro];

Dispune că va fi suspendată pedeapsa amendei care tocmai s-a pronunțat împotriva sa.

(...) declară France Quick civilmente responsabilă de dl Baucher Gilles;

2) Privind acțiunea civilă [aceiași termeni și sume fiind repreluați pentru ambele părți civile]

Admite Asociația (...) în constituirea sa de parte civilă;

Declară pe Baucher Gilles și France Quick responsabili de prejudiciul suferit de Asociație (...);

Condamnă solidar pe Baucher Gilles și France Quick să plătească Asociației (...) suma de 3.000 franci [adică 457,53 euro] ca daune-interese;

Și să verseze suma de 1.500 franci [adică 228,76 euro] conform articolului 475-1 din codul de procedură penală."

Termenul de zece zile în care reclamantul ar putea face apel a început să curgă în aceeași zi și a expirat pe 3 mai următor.

În ziua în care sentința a fost pronunțată, adică pe 23 aprilie 1999, avocatul reclamantului, al cărui birou este la Paris (în timp ce tribunalul este la Besançon, dar dispunea de un confrere coresponcent pe loc), a adresat o scrisoare cancelariei pentru a obține copie a sentinței pentru a-i cunoaște motivele.

Pe 30 aprilie 1999, adică câteva zile înainte de expirarea termenului de apel, avocatul reclamantului a scris o a doua scrisoare în aceleași scopuri, adresată de data aceasta vicepreședintelui tribunalului de mare instanță din Besançon care a prezidat ședința din 24 martie 1999. În această scrisoare, avocatul povestea o conversație telefonică cu o grefieră a tribunalului, care i-ar fi indicat că sentința pronunțată pe 23 aprilie 1999 nu era redactată, nici dactilografiată, și că "dacă ar fi apeluri, acestea (sentințele) ar fi uneori motivate".

Avocatul și-a reîterat cererea de copie a sentinței și a indicat că va transmite copie a scrisorii acesteia prim-președintelui curții de apel din Besançon.

Pe 3 mai 1999, termenul de apel a expirat, fără ca un apel să fie formulat.

Pe 7 mai 1999, tribunalul a expediat copie a sentinței avocatului, care a primit-o pe 11 mai următor. Condamnarea reclamantului a fost motivată după cum urmează:

"Ținând seama de faptul că fotografiile-clișeu stabilite de inspectoare corroborează constatările [înregistrate în procesul-verbal din 12 iunie 1997] și arată că patru afișe diferite reprezentau produsul «Swiss'n Toast» incorporând două felii de emmental; că textul a două din aceste afișe menționa că este vorba de emmental topit;

Ținând seama de faptul că rezultă din verificările DGCCRF și din explicațiile date de societatea QUICK că «emmental topit» era o preparație fabricată în Germania și care conținea doar 50% la 55% emmental topit;

Ținând seama de faptul că art. 7 al convenției de Stresa autorizează utilizarea denumirii de emmental topit pentru brânzeturile topite care conțin cel puțin 75% emmental; că, pe de altă parte, art. 4 și anexa B a aceluiași text rezervă denumirea de emmental, fără indicația țării de origine, doar pentru brânzurile fabricate în Elveția;

Ținând seama de faptul că prin prezentarea, pe afișe și pe tarif, ca fiind emmental topit a unui produs care nu putea fi comercializat nici sub denumirea de emmental, nici sub aceea de emmental topit, conducătorii societății QUICK FRANCE au săvârșit infracțiunea de publicitate mincinoasă;

Că ipoteza, care nu este dovedită în cazul de față, potrivit căreia preparația importată din Germania ar fi confecționată cu emmental provenind din Elveția nu îndepărtează caracterul mincinos al publicității și nu autorizează utilizarea termenilor «emmental topit»;

Ținând seama de faptul că, având în vedere vechimea convenției de Stresa și specificitatea produselor preparate de societatea QUICK, responsabilul acestei publicități nu putea ignora prescripțiile relative la utilizarea denumirii «emmental topit»;

Că prin utilizarea ei în mod eronat, conectată la denumirile «Swiss'n Toast» și «Swiss'n Swiss» destinate să consolideze ideea că produsul era de origine elvețiană, acelasi responsabil a săvârșit infracțiunea de înșelăciune privind natura, originea, compoziția sau identitatea produsului;

Ținând seama de faptul că pe 29 mai 1998, BAUCHER a precizat ofițerilor de poliție că recunoștea că lansase publicitatea corespunzătoare afișelor care i-au fost prezentate și a confirmat conținutul corespondenței societății QUICK precisând că era responsabilul sau unul din responsabilii infracțiunilor în domeniul comunicării;

Că în consecință, responsabilitatea faptelor care fac obiectul urmăririi penale îi este imputabilă (...)"

Tribunalul respingea, de asemenea, excepția de prescripție a acțiunii penale ridicată de reclamant ca fiind tardivă.

Pe 11 mai 1999, prim-președintele curții de apel din Besançon a răspuns scrisorii avocatului reclamantului din 30 aprilie 1999, reamintindu-i că "formalitățile articolului 486 din codul de procedură penală [nu erau] prescrise sub pedeapsa nulității ca principiu".

B. Dreptul intern relevant și practica

art. 462

"Sentința este pronunțată fie în ședința în care au avut loc dezbaterile, fie la o dată ulterioară. În ultimul caz, președintele informează părțile prezente cu privire la ziua în care va fi pronunțată sentința."

art. 498

"(...) apelul este formulat în termenul de zece zile de la pronunțarea sentinței contradictorii (...)"

art. 485

"Orice sentință trebuie să conțină motivi și dispozitiv. Motivele constituie baza deciziei. Dispozitivul enunță infracțiunile pentru care persoanele citate sunt găsite vinovate sau responsabile, precum și pedeapsa, textele de lege aplicate și condamnările civile. Sentința este citită de președinte sau de unul din judecători; această citire poate fi limitată la dispozitiv (...)"

art. 486

"(...) După ce a fost semnată de președinte și grefier, minuta este depusă la cancelaria tribunalului în cel mult trei zile de la pronunțarea sentinței (...)"

art. 500

"În cazul apelului uneia din părți în termenii de mai sus, celelalte părți au un termen suplimentar de cinci zile pentru a formula apel."

art. 500-1

(rezultat din legea nr. 2000-516 din 15 iunie 2000, aplicabilă de la 1 ianuarie 2001)

"Atunci când intervine în termen de o lună de la apel, retragerea apelului de către inculpat sau parte civilă din apelul principal duce la caducitatea apelurilor incidente, inclusiv cel al ministerului public. Constituie un apel incident apelul formulat, ca urmare a unui apel anterior, în termenul prevăzut de art. 500, precum și apelul formulat, ca urmare a unui apel anterior, în termenii prevăzuți de articolele 498 sau 505, atunci când apelantul precizează că este vorba de un apel incident. În orice caz, ministerul public se poate oricând retrage din apelul format după acela al inculpatului în caz de retragere al acestuia."

art. 515

"Curtea poate, la apelul ministerului public, fie să confirme sentința, fie să o infirme în totalitate sau în parte într-un sens favorabil sau nefavorabil pentru inculpat. Curtea nu poate, pe baza apelului inculpatului, al civilmente responsabilului, al părții civile sau al asigurătorului uneia din aceste persoane, agrava situația apelantului."

Potrivit jurisprudenței Curții de Casație, absența depunerii minutei, adică a unui exemplar al sentinței, nu duce la nulitatea sentinței (Cass. crim. 12 mai 1971, Dalloz 1971, rezumat, p.165; Cass. crim. 14 noiembrie 1996). De altfel, depunerea după termenul de trei zile nu duce la nulitatea sentinței, atunci când inculpatul nu a suferit din aceasta niciun prejudiciu (Cass. crim. 27 noiembrie 1984, Bulletin crim. nr. 370; Cass. crim. 21 martie 1995, Bulletin crim. nr. 115; Cass. crim. 4 februarie 1998; Cass. crim. 6 septembrie 2000; Cass. crim. 4 aprilie 2002).

NEMULȚUMIRI

CONSIDERENTE DE DREPT

Invocând articolele 6 §§ 1 și 3 b) și 2 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge că nu a avut cunoștință de motivarea sentinței care-l condamna înainte de expirarea termenului de apel. El susține că imposibilitatea care decurge din aceasta de a aprecia oportunitatea unui apel l-a privat de un dublu grad de jurisdicție.

Guvernul ridică, pe cale principală, o excepție de inadmisibilitate rezultată din neepuizarea căilor de atac interne. El constată că reclamantul nu a formulat apel al sentinței tribunalului corectional. El reamintește că atunci când este invocată în fața sa nerespectarea articolului 486 din codul de procedură penală, Curtea de Casație verifică dacă depunerea tardivă a minutei nu a cauzat prejudiciu celui care se prevale de ea și a concluzionat în special la absența prejudiciului atunci când recursul a putut fi exercitat în termenul legal în ciuda acestei neregularități (Cass. crim. 23 martie 1994, privind un recurs în casație; Cass. crim. 18 aprilie 2000, privind un apel). Guvernul susține că reclamantul ar fi putut invoca în fața curții de apel, apoi a Curții de Casație, imposibilitatea pentru el de a face apel în termenul legal din cauza neaverii cunoștinței de motivarea sentinței. În acest caz, curtea de apel ar fi putut pronunța nulitatea sentinței și apoi evoca cauza, adică să o rejudece pe fapt și drept. Guvernul adaugă că dispozitivul sentinței citit la ședința din 23 aprilie 1999 conținea informații suficiente pentru a decide unui apel și că riscul de a vedea agravată pedeapsa face parte din acelea pe care trebuie să le ia în considerare inculpatul chiar și atunci când a avut cunoștință în timp a motivării sentinței. El concluzionează că, abținandu-se în cunoștință de cauză de a exercita o cale de atac utilă pentru corecția violărilor Convenției pretinse, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne.

Reclamantul susține că lectura jurisprudenței interne arată că un inculpat care formulează apel sau face un recurs în casație invocând lipsa de cunoștință a motivării sentinței în termenul de apel este întotdeauna respins, instanțele franceze considerând că cunoașterea acestei motivări chiar și ulterior exercitării căii de atac este suficientă pentru a respinge orice nemulțumire. El consideră că făcând apel, lua riscul de a vedea pedeapsa agravată de curtea de apel ca urmare a apelului incident al ministerului public (art. 515, alineatul unu, din codul de procedură penală) și că evaluarea acestui risc necesita cunoașterea motivelor condamnării sale. El contestă posibilitatea unei corectări eficace a violării pretinse, deoarece, după cum a reamintit prim-președintele curții de apel din Besançon în cazul de față și Guvernul, formalitățile articolului 486 din codul de procedură penală nu sunt prescrise sub pedeapsa nulității. De altfel, presupunând că curtea de apel ar fi anulat sentința deferită pentru violarea articolului 486, ar fi apoi evocatoriu cauza pe fond și ar fi putut și acolo agrava pedeapsa.

Reamintind jurisprudența Curții privind art. 35 din Convenție (în special Keegan c. Irlanda, hotărâre din 26 mai 1994, seria A nr. 290; Iatridis c. Grecia [GC], nr. 31107/96, CEDO 1999-II), reclamantul consideră în concluzie că nu dispunea de un recurs efectiv capabil de a corecta violările pretinse.

Curtea consideră că problema epuizării căilor de atac ridicată de Guvern este conectată la examinarea fondului nemulțumirilor în măsura în care reclamantul se plânge tocmai că nu a putut formula apel al sentinței care-l condamna în cunoștință de cauză, din cauza neaverii cunoștinței motivelor acestei sentințe. Ea decide în consecință să unească examinarea excepției de inadmisibilitate la examinarea pe fond a requetei.

a) Nemulțumire rezultată din art. 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție

Reclamantul se plânge de absența motivării sentinței tribunalului corectional înainte de expirarea termenului de apel și de încălcarea drepturilor apărării care decurge din aceasta. Invocă art. 6 §§ 1 și 3 b) din Convenție, ale căror dispoziții relevante se citesc după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie auzită în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra fondului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)

(...) b) să dispună de timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării sale; (...)"

Din moment ce cerințele paragrafului 3 al articolului 6 se analizează în elemente particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantate de §1, Curtea va examina nemulțumirea reclamantului sub aspectul celor doi texte combinate (a se vedea, printre altele, hotărârea Vacher c. Franța din 17 decembrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-VI, p. 2147, § 22).

Citând jurisprudența Curții (Ruiz Torija c. Spania, hotărâre din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-A; Van de Hurk c. Olanda, hotărâre din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288; Jahnke și Lenoble c. Franța (decizie), nr. 40490/98, CEDO 2000-IX), Guvernul reamintește ca introducție că obligația de a motiva sentințele constituie o regulă de ordine publică în dreptul francez care se impune tuturor instanțelor. El recunoaște "că se poate întâmpla (...) ca redactarea completă a sentinței să fie stabilită după ce părțile au decis să formuleze apel", dar consideră că această practică poate fi aproppiată de aceea a sentințelor în formă abreviată ale instanțelor olandeze și examinată de Curte în hotărârea Zoon c. Olanda (nr. 29202/95, § 18, CEDO 2000-XII).

Guvernul consideră că dispozitivul sentinței, deși succint, răspundea ansamblului mijloacelor dezvoltate de reclamant în concluziile sale, informând-ul de respingerea pretențiilor sale și că motivarea dată apoi de tribunal a completat și precizat soluția adoptată. El constată importanța totuși relativă a cauzei ținând seama de pedeapsa foarte moderată infligată reclamantului și consideră că obligația de motivare care decurge din art. 6 din Convenție a fost respectată de tribunalul corectional.

Reclamantul susține că citirea dispozitivului prevăzută de art. 485 din codul de procedură penală trebuie completată cu redactarea sentinței în întregime în cel mult trei zile de la pronunțarea deciziei. El subliniază că a încercat de mai multe ori, prin intermediul avocatului seu, precum și prin intermediul unui avocat pe loc la Besançon, să obțină o copie a sentinței sau măcar a motivării acesteia înainte de expirarea termenului de apel pentru a evalua șansele de succes al unui apel și că aceste eforturi au rămas fără efect. Reclamantul constată că Guvernul însuși recunoaște că anumite instanțe franceze motivează sentințele doar atunci când o parte a decis să formuleze apel al deciziei pronunțate, în contradicție cu art. 485 precitat. El susține că motivele sentinței erau necesare pentru înțelegerea dispozitivului, acesta nespecificând în special fiecare infracțiune pentru care era urmarit.

În sfârșit, reclamantul distinge situația sa de aceea din hotărârea Zoon c. Olanda, unde reclamantul putea nu numai să obțină o copie a sentinței în termenul de apel prin simplă cerere la cancelarie, ceea ce omisese să facă, ci putea și să formuleze apel ca măsură conservatorie și apoi să se retragă pentru a pune capăt litigiului.

Curtea consideră că această nemulțumire ridică serioase probleme de fapt și drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu ar putea fi declarată evident nefondată în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, Curtea nu observă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

b) Nemulțumire rezultată din art. 2 din Protocolul nr. 7

Reclamantul se plânge că absența motivării sentinței în termenul de apel l-a împiedicat să formuleze apel în cunoștință de cauză, ceea ce l-a privat de un dublu grad de jurisdicție. Invocă art. 2 din Protocolul nr. 7, care prevede:

"1. Orice persoană găsită vinovată de o infracțiune penală de către o instanță are dreptul ca condamnarea sau declarația de vinovăție să fie examinată de o instanță superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

Guvernul reamintește că depunerea minutei sentinței la cancelaria tribunalului în trei zile de la pronunțarea acesteia (prevăzut de art. 486 din codul de procedură penală) nu este prescris sub pedeapsa nulității sentinței și că reclamantul dispunea de elementele necesare și esențiale pentru a aprecia oportunitatea unui apel după citirea dispozitivului la ședința din 23 aprilie 1999. În aceasta, situația reclamantului se distinge de aceea a unui justiciabil dorind să formeze un recurs în casație, textul integral al sentinței fiind necesar pentru formularea unor mijloace de casație (Aepi S.A. c. Grecia, nr. 48679/99, 9 aprilie 2002).

Guvernul subliniază, de altfel, că reclamantul avea posibilitatea de a se retrage din apel după ce a luat cunoștință de motivarea tribunalului corectional. El consideră că absența efectului retrageii asupra apelului incident eventual formulat de ministerul public, invocat de reclamant ca putând duce la agravarea pedepsei pronunțate, nu poate justifica în sine refuzul lui de a formula apel. Într-adevăr, pe de o parte este vorba de un risc inerent oricărui apel, și pe de altă parte, nu există nici obligație pentru ministerul public de a formula apel (Zoon precitat, §§ 39 și 45), nici obligație pentru curtea de apel de a proceda eventual la o agravare a pedepsei. Guvernul concluzionează că aceste elemente nu sunt decisive pentru a justifica absența voluntară a reclamantului de a formula apel și că acesta s-a privat de fapt propriu al beneficiului unui dublu grad de jurisdicție.

Reclamantul subliniază că la data faptelor, art. 500 din codul de procedură penală oferea un termen suplimentar ministerului public pentru a formula un apel incident fără ca retragerea lui proprie ulterior acestei acțiuni să aibă vreun efect asupra apelului incident. Nu era atunci art. 515, alineatul doi, împiedicând curtea de apel să stea "in pejus", care se aplica, ci art. 515, alineatul unu, permițând curții de apel să stea într-un sens favorabil sau nefavorabil pentru inculpat și prin urmare, să agraveze pedeapsa. El constată că astăzi, art. 500-1 din codul de procedură penală permite apelantului să se retragă din apelul principal în termen de o lună, ducând la caducitatea apelurilor incidente, inclusiv cel al ministerului public, dar că acest articol, introdus în cod prin legea din 15 iunie 2000, nu era în vigoare în 1999 și nu putea deci să beneficieze de el atunci când sentința care-l condamna a fost pronunțată. La acea perioadă, dimpotrivă, jurisprudența Curții de Casație decide că retragerea apelantului principal nu duce la inadmisibilitatea apelurilor incidente formulate în termenul articolului 500 (Cass. crim. 19 ianuarie 1994, Bulletin crim. nr. 26). Reclamantul susține că nu putea deci formula un apel conservator pentru a se retrage apoi, această retragere neducând la sfârșitul litigiului, ceea ce-l expunea riscului de agravare a pedepsei sale de către curtea de apel. Or, nu putea rezonabil lua un asemenea risc fără a cunoaște motivele condamnării sale.

Curtea consideră că această nemulțumire ridică serioase probleme de fapt și drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, nu ar putea fi declarată evident nefondată în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție. De altfel, ea nu observă niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Decide

să unească la fond excepția preliminară a Guvernului rezultată din neepuizarea căilor de atac interne;

Declară

requeta admisibilă, cu toți mijloacii de fond rezervați.

Mark Villiger

Ireneu Cabral Barreto

Grefier adjoint

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

53640/00

présentée par Gilles BAUCHER

contre la France

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le

19 février 2004 en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

J.P.

Costa

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

J.

Hedigan

,

M

mes

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

H.S.

Greve

,

juges

,

et

de

M.

M.

Villiger

,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 20 octobre 1999,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, Gilles Baucher, est un ressortissant français, né en 1963 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par

M

e

Grégoire Triet, avocat à Paris.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant exerce la profession de directeur du marketing au sein de la société France Quick, société de restauration rapide ayant son siège social à Bagnolet.

Le 10 novembre 1995, deux inspectrices de la Direction générale de la concurrence, de la consommation et de la répression des fraudes (DGCCRF) constatèrent dans un restaurant à l'enseigne Quick situé à Besançon

: «

d'une part la présence d'affiches publicitaires dont le graphisme représentait un produit dénommé «

swiss'n toast

» fabriqué avec deux

tranches d'emmental, le texte desdites annonces et le tarif précisant qu'il s'agissait d'un produit fabriqué avec de l'emmental fondu

; d'autre part la mise en vente de produits dénommés «

quick'n toast

» et «

swiss'n

swiss

», pour lesquels le tableau d'affichage indiquait qu'ils étaient préparés avec de l'emmental fondu

». Ces constatations furent consignées dans un procès

‑

verbal de délit en date du 12 juin 1997.

Le 26 novembre 1998, le requérant fut cité à l'audience du 20

janvier

1999 du tribunal correctionnel de Besançon, pour y répondre des délits de publicité mensongère et de tromperie sur la qualité d'une marchandise. Il lui était reproché d'avoir effectué une publicité de nature à induire en erreur sur l'utilisation de fromage emmental suisse dans la composition des produits dénommés «

swiss'n toast

», «

quick'n toast

» et «

swiss'n swiss

».

L'affaire fut renvoyée à l'audience du 24 mars 1999, à laquelle la société France Quick fut citée en tant que civilement responsable du requérant.

Dans ses conclusions écrites devant le tribunal correctionnel, le requérant souleva la prescription de l'action publique, demanda au tribunal de dire les infractions non constituées et de débouter les parties civiles

‑

deux

associations de consommateurs

‑

de leurs demandes.

A l'issue des débats tenus à l'audience publique du 24 mars 1999, à laquelle le requérant comparut assisté de son avocat, le tribunal correctionnel informa les parties que le jugement serait prononcé le 23

avril

1999, conformément aux dispositions de l'article 462 du code de procédure pénale.

Le 23 avril 1999, le président du tribunal ne lut en audience publique que le dispositif du jugement, ainsi rédigé

:

«

Déclare irrecevables les exceptions relevées relatives à l'action publique développées dans les conclusions écrites

;

1

o

) Sur l'action publique

Déclare M. Baucher Gilles coupable des faits qui lui sont reprochés

;

Condamne Baucher Gilles à la peine d'amende de 20

000 francs [soit 3050,18

euros];

Dit qu'il sera sursis à la peine d'amende qui vient d'être prononcée contre lui.

(...) déclare France Quick civilement responsable de M. Baucher Gilles

;

2

o

) Sur l'action civile [les mêmes termes et sommes étant repris pour les deux

parties civiles]

Reçoit l'Association (...) en sa constitution de partie civile

;

Déclare Baucher Gilles et France Quick responsables du préjudice subi par l'Association (...)

;

Condamne solidairement Baucher Gilles et France Quick à payer à l'Association (...) la somme de 3

000 francs [soit 457,53 euros] à titre de dommages et intérêts

;

Et à verser la somme de 1

500 francs [soit 228,76 euros] au titre de l'article

475-1 du code de procédure pénale.

»

Le délai de dix jours pendant lequel le requérant pouvait faire appel commença à courir le jour même et expira le 3 mai suivant.

Le jour où le jugement fut rendu, c'est-à-dire le 23 avril 1999, l'avocat du requérant, dont le cabinet est à Paris (alors que le tribunal est à Besançon, mais il disposait sur place d'un confrère correspondant), adressa une lettre au greffe afin d'obtenir copie du jugement pour connaître sa motivation.

Le 30 avril 1999, soit quelques jours avant l'expiration du délai d'appel, l'avocat du requérant écrivit une seconde lettre aux même fins, adressée cette fois au vice-président du tribunal de grande instance de Besançon qui avait présidé l'audience du 24 mars 1999. Dans cette lettre, l'avocat relatait une conversation téléphonique avec une greffière du tribunal, qui lui aurait

indiqué que le jugement prononcé le 23

avril 1999 n'était pas rédigé, ni dactylographié, et que «

s'il y [avait] des appels, ils (les jugements) [étaient] parfois motivés

».

L'avocat réitéra sa demande de copie du jugement et indiqua transmettre copie de sa lettre au premier président de la cour d'appel de Besançon.

Le 3 mai 1999, le délai d'appel expira, sans qu'appel fût interjeté.

Le 7 mai 1999, le tribunal expédia la copie du jugement à l'avocat, qui la reçut le 11 mai suivant. La condamnation du requérant était motivée ainsi

:

«

Attendu que les clichés photographiques établis par les inspectrices corroborent les constatations [consignées dans le procès-verbal du 12 juin 1997] et montrent que quatre affiches différentes représentaient le produit «

Swiss'n Toast

» incorporant deux tranches d'emmental

; que le texte de deux de ces affiches mentionne qu'il s'agit d'emmental fondu

;

Attendu qu'il ressort des vérifications de la DGCCRF et des explications données par la société QUICK que l'

«

emmental fondu

» était une préparation fabriquée en Allemagne et ne contenant que 50

% à 55

% d'emmental fondu

;

Attendu que l'article 7 de la convention de Stresa autorise l'emploi de la dénomination d'emmental fondu pour les fromages fondus contenant au moins 75%

d'emmental

; que par ailleurs l'article 4 et l'annexe B de ce même texte réservent l'appellation d'emmental, sans indication du pays d'origine, aux seuls fromages fabriqués en Suisse

;

Attendu qu'en présentant, sur les affiches et sur le tarif, comme étant de l'emmental fondu un produit qui ne pouvait être commercialisé ni sous la dénomination d'emmental, ni sous celle d'emmental fondu, les dirigeants de la société QUICK FRANCE ont commis le délit de publicité mensongère

;

Que l'hypothèse, qui n'est pas démontrée en l'espèce, selon laquelle la préparation importée d'Allemagne serait confectionnée avec de l'emmental provenant de Suisse n'enlève pas le caractère mensonger de la publicité et n'autorise pas l'emploi des termes «

emmental fondu

»

;

Attendu qu'eu égard à l'ancienneté de la convention de Stresa et à la spécificité des produits préparés par la société QUICK, le responsable de cette publicité ne pouvait ignorer les prescriptions relatives à l'emploi de la dénomination «

emmental fondu

»

;

Qu'en l'utilisant à tort, accolée aux appellations «

Swiss'n Toast

» et «

Swiss'n

Swiss

» destinées à conforter l'idée que le produit était d'origine suisse, ce même responsable a commis le délit de tromperie sur le nature, l'origine, la composition ou l'identité du produit

;

Attendu que le 29 mai 1998, BAUCHER a précisé aux policiers qu'il reconnaissait avoir lancé la publicité correspondant aux affiches qui lui étaient présentées et a confirmé la teneur de la correspondance de la société QUICK précisant qu'il était le ou l'un des responsables des infractions dans le domaine de la communication

;

Qu'en conséquence, la responsabilité des faits objet de la poursuite lui est imputable (...)

»

Le tribunal rejetait en outre l'exception de prescription de l'action publique soulevée par le requérant comme étant tardive.

Le 11 mai 1999, le premier président de la cour d'appel de Besançon répondit à la lettre de l'avocat du requérant du 30 avril 1999, lui rappelant que «

les formalités de l'article 486 du code de procédure pénale [n'étaient] pas prescrites à peine de nullité par principe

».

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Le code de procédure pénale

Article 462

«

Le jugement est rendu soit à l'audience même à laquelle ont eu lieu les débats, soit à une date ultérieure.

Dans ce dernier cas, le président informe les parties présentes du jour où le jugement sera prononcé.

»

Article 498

«

(...) l'appel est interjeté dans le délai de dix jours à compter du prononcé du jugement contradictoire (...)

»

Article 485

«

Tout jugement doit contenir des motifs et un dispositif.

Les motifs constituent la base de la décision.

Le dispositif énonce les infractions dont les personnes citées sont déclarées coupables ou responsables, ainsi que la peine, les textes de loi appliqués, et les condamnations civiles.

Il est donné lecture du jugement par le président ou par l'un des juges

; cette lecture peut être limitée au dispositif (...)

»

Article 486

«

(...) Après avoir été signée par le président et le greffier, la minute est déposée au greffe du tribunal dans les trois jours au plus tard du prononcé du jugement (...)

»

Article 500

«

En cas d'appel d'une des parties pendant les délais ci-dessus, les autres parties ont un délai supplémentaire de cinq jours pour interjeter appel.

»

Article 500-1

(issu de la loi n

o

2000-516 du 15 juin 2000, applicable à compter du 1

er

janvier

2001)

«

Lorsqu'il intervient dans un délai d'un mois à compter de l'appel, le désistement par le prévenu ou la partie civile de son appel principal entraîne la caducité des appels incidents, y compris celui du ministère public. Constitue un appel incident l'appel formé, à la suite d'un précédent appel, dans le délai prévu par l'article 500, ainsi que l'appel formé, à la suite d'un précédent appel, dans les délais prévus par les articles

498 ou 505, lorsque l'appelant précise qu'il s'agit d'un appel incident. Dans tous les cas, le ministère public peut toujours se désister de son appel formé après celui du prévenu en cas de désistement de celui-ci.

»

Article 515

«

La cour peut, sur l'appel du ministère public, soit confirmer le jugement, soit l'infirmer en tout ou en partie dans un sens favorable ou défavorable au prévenu.

La cour ne peut, sur le seul appel du prévenu, du civilement responsable, de la partie civile ou de l'assureur de l'une de ces personnes, aggraver le sort de l'appelant.

»

2.

La jurisprudence

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, l'absence de dépôt de la minute, c'est-à-dire d'un exemplaire du jugement, n'entraîne pas la nullité du jugement (Cass. crim. 12 mai 1971, Dalloz 1971, sommaire, p.165

; Cass. crim. 14 novembre 1996). De plus, le dépôt au-delà du délai de trois

jours n'entraîne pas la nullité du jugement, lorsque le prévenu n'en a subi aucun préjudice (Cass. crim. 27

novembre 1984, Bulletin crim. n

o

370

; Cass. crim. 21 mars 1995, Bulletin crim. n

o

115

; Cass. crim. 4

février

1998

; Cass. crim. 6 septembre 2000

; Cass. crim. 4 avril 2002).

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 6 §§ 1 et 3 b) de la Convention, le requérant se plaint de ce que le jugement rendu n'ait pas été motivé dans le délai imparti pour faire appel, ce qui équivaut pour lui à une absence de motivation. Il se plaint de l'atteinte aux droits de la défense en découlant.

2.

Sous l'angle de l'article 2 du Protocole n

o

7, il se plaint de ce que n'ayant pas eu connaissance de la motivation du jugement avant l'expiration du délai d'appel, il ne pouvait apprécier l'opportunité d'un appel. Il estime de ce fait avoir été privé d'un double degré de juridiction.

EN DROIT

Invoquant les articles 6

§§

1 et 3 b) et 2 du Protocole n

o

7, le requérant se plaint de n'avoir pas eu connaissance de la motivation du jugement le condamnant avant l'expiration du délai d'appel. Il soutient que l'impossibilité en découlant d'apprécier l'opportunité d'un appel l'a privé d'un double degré de juridiction.

1.

Sur l'exception préliminaire du Gouvernement

Le Gouvernement soulève à titre principal une exception d'irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il relève que le requérant n'a pas interjeté appel du jugement du tribunal correctionnel. Il rappelle que lorsqu'est invoqué devant elle le non respect de l'article 486 du code de procédure pénale, la Cour de cassation vérifie que le dépôt tardif de la minute n'a pas causé de préjudice à celui qui s'en prévaut et a notamment conclu à l'absence de préjudice lorsque le recours avait pu être exercé dans le délai légal malgré cette irrégularité (Cass. crim. 23

mars

1994, concernant un pourvoi en cassation

; Cass. crim. 18

avril

2000, concernant un appel). Le Gouvernement soutient que le requérant aurait pu se prévaloir devant la cour d'appel, puis la Cour de cassation, de l'impossibilité pour lui de faire appel dans le délai légal faute d'avoir eu connaissance de la motivation du jugement. Dans ce cas, la cour d'appel aurait pu prononcer la nullité du jugement puis évoquer l'affaire, c'est-à-dire la rejuger en fait et en droit. Le Gouvernement ajoute que le dispositif du jugement lu à l'audience du 23

avril 1999 contenait les informations suffisantes pour décider d'un appel et que le risque de voir aggraver la peine fait partie de ceux que doit prendre en compte le prévenu même lorsqu'il a eu connaissance à temps de la motivation du jugement. Il en conclut qu'en s'abstenant en connaissance de cause d'exercer une voie de recours utile au redressement des violations de la Convention alléguées, le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes.

Le requérant fait valoir que la lecture de la jurisprudence interne montre qu'un prévenu qui interjette appel ou forme un pourvoi en cassation en invoquant l'absence de connaissance de la motivation du jugement dans le délai d'appel est toujours débouté, les juridictions françaises considérant que la connaissance de cette motivation même postérieure à l'exercice de la voie de recours suffit à écarter tout grief. Il estime qu'en faisant appel, il prenait le risque de voir sa peine aggravée par la cour d'appel à la suite de l'appel incident du ministère public (article 515, premier alinéa, du code de procédure pénale) et que l'évaluation de ce risque nécessitait de connaître les raisons de sa condamnation. Il conteste la possibilité d'un redressement efficace de la violation alléguée puisque, comme l'a rappelé le président de la cour d'appel de Besançon en l'espèce ainsi que le Gouvernement, les formalités de l'article 486 du code de procédure pénale ne sont pas prescrites à peine de nullité. De plus, en supposant que la cour d'appel ait annulé le jugement déféré pour violation de l'article 486, elle aurait alors évoqué l'affaire au fond et aurait pu là aussi aggraver la peine.

Rappelant la jurisprudence de la Cour relative à l'article 35 de la Convention (notamment

Keegan c. Irlande

, arrêt du 26 mai 1994, série A n

o

290

;

Iatridis c. Grèce

[GC], n

o

31107/96, CEDH 1999-II), le requérant considère en conclusion qu'il ne disposait pas d'un recours effectif propre à redresser les violations alléguées.

La Cour considère que la question de l'épuisement des voies de recours soulevée par le Gouvernement est liée à l'examen du bien-fondé des griefs dans la mesure où le requérant se plaint précisément de ne pas avoir pu interjeter appel du jugement le condamnant en connaissance de cause, faute d'avoir eu connaissance des motifs de ce jugement. Elle décide en conséquence de joindre l'examen de l'exception d'irrecevabilité à l'examen au fond de la requête.

2.

Sur le bien-fondé des griefs

a)

Grief tiré de l'article 6

§§

1 et 3 b) de la Convention

Le requérant se plaint de l'absence de motivation du jugement du tribunal correctionnel avant l'expiration du délai d'appel et de l'atteinte aux droits de la défense en découlant. Il invoque l'article 6

§§

1 et 3 b) de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi

:

«

3.

Tout accusé a droit notamment à

: (...)

b)

disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense

; (...)

»

Dès lors que les exigences du paragraphe 3 de l'article 6 s'analysent en des éléments particuliers du droit à un procès équitable, garanti par le paragraphe 1, la Cour examinera le grief du requérant sous l'angle des deux

textes combinés (voir, parmi d'autres, l'arrêt

Vacher c. France

du 17

décembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-VI, p. 2147, § 22).

Citant la jurisprudence de la Cour (

Ruiz Torija c. Espagne

, arrêt du 9

décembre

1994, série A n

o

303-A

;

Van de Hurk c. Pays-Bas

, arrêt du 19

avril

1994, série A n

o

288

;

Jahnke et Lenoble c. France

(déc.), n

o

40490/98, CEDH 2000-IX), le Gouvernement rappelle à titre liminaire que l'obligation de motiver les jugements constitue une règle d'ordre public en droit français qui s'impose à toutes les juridictions. Il reconnaît «

qu'il peut arriver (...) que la rédaction complète du jugement soit établie après que les parties ont décidé d'interjeter appel

», mais considère que cette pratique peut être rapprochée de celle des jugements en forme abrégée des juridictions néerlandaises et examinée par la Cour dans son arrêt

Zoon

c.

Pays-Bas

(n

o

29202/95, §

18, CEDH 2000-XII).

Le Gouvernement estime que le dispositif du jugement, bien que succinct, répondait à l'ensemble des moyens développés par le requérant dans ses conclusions, en l'informant du rejet de ses prétentions et que la motivation délivrée par la suite par le tribunal a complété et précisé la solution adoptée. Il relève l'importance toute relative de l'affaire eu égard à la peine très modérée infligée au requérant et considère que l'obligation de motivation qui découle de l'article 6 de la Convention a été respectée par le tribunal correctionnel.

Le requérant fait valoir que la lecture du dispositif telle que prévue par l'article 485 du code de procédure pénale doit être complétée par la rédaction du jugement en son entier au plus tard dans les trois jours du prononcé de la décision. Il souligne qu'il a plusieurs fois par l'intermédiaire de son avocat, ainsi que par l'intermédiaire d'un avocat sur place à Besançon, tenté d'obtenir une copie du jugement ou du moins de sa motivation avant l'expiration du délai d'appel afin d'évaluer les chances de succès d'un appel et que ces efforts sont restés sans effet. Le requérant relève à cet égard que le Gouvernement reconnaît lui-même que certaines juridictions françaises ne motivent leur jugement que lorsqu'une partie a décidé d'interjeter appel de la décision rendue, en contradiction avec l'article 485 précité. Il affirme que les motifs du jugement étaient nécessaires à la compréhension du dispositif, celui-ci ne précisant notamment pas chacune des infractions pour lesquelles il était poursuivi.

Enfin, le requérant distingue sa situation de celle de l'arrêt

Zoon

c.

Pays

‑

Bas

, où le requérant pouvait non seulement obtenir une copie du jugement dans le délai d'appel par simple demande au greffe, ce qu'il avait omis de faire, mais pouvait aussi interjeter appel à titre conservatoire et se désister ensuite afin de mettre un terme à l'action.

La Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé en application de l'article 35

§

3 de la Convention. En outre, la Cour ne discerne aucun autre motif d'irrecevabilité.

b)

Grief tiré de l'article 2 du Protocole n

o

7

Le requérant se plaint de ce que l'absence de motivation du jugement dans le délai d'appel l'a empêché d'interjeter appel en connaissance de cause, ce qui l'a privé d'un double degré de juridiction. Il invoque l'article 2 du Protocole n

o

7, qui dispose

:

«

1.

Toute personne déclarée coupable d'une infraction pénale par un tribunal a le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation. L'exercice de ce droit, y compris les motifs pour lesquels il peut être exercé, sont régis par la loi.

2.

Ce droit peut faire l'objet d'exceptions pour des infractions mineures telles qu'elles sont définies par la loi ou lorsque l'intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction ou a été déclaré coupable et condamné à la suite d'un recours contre son acquittement.

»

Le Gouvernement rappelle que le dépôt de la minute du jugement au greffe du tribunal dans les trois jours de son prononcé (prévu par l'article

486 du code de procédure pénale) n'est pas prescrit sous peine de nullité du jugement et que le requérant disposait des éléments nécessaires et essentiels pour apprécier l'opportunité d'un appel après la lecture du dispositif à l'audience du 23 avril 1999. En cela, la situation du requérant se distinguait de celle d'un justiciable souhaitant former un pourvoi en cassation, le texte intégral du jugement étant nécessaire à la formulation de moyens de cassation (

Aepi S.A. c. Grèce

, n

o

48679/99, 9

avril

2002).

Le Gouvernement souligne en outre que le requérant avait la possibilité de se désister de son appel après avoir pris connaissance de la motivation du tribunal correctionnel. Il considère que l'absence d'effet du désistement sur l'appel incident éventuellement formé par le ministère public, invoquée par le requérant comme pouvant entraîner l'aggravation de la peine prononcée, ne peut justifier en soi son refus d'interjeter appel. En effet, d'une part il s'agit d'un risque inhérent à tout appel, et d'autre part, il n'existe ni obligation pour le ministère public d'interjeter appel (

Zoon

précité, §§

39 et 45), ni obligation pour la cour d'appel de procéder le cas échéant à une aggravation de la peine. Le Gouvernement en conclut que ces éléments ne sont pas déterminants pour justifier l'abstention volontaire du requérant de former appel, et que ce dernier s'est privé de son seul fait du bénéfice d'un double degré de juridiction.

Le requérant souligne qu'à la date des faits, l'article 500 du code de procédure pénale offrait un délai supplémentaire au ministère public pour interjeter un appel incident sans que son propre désistement postérieur à cette action ait aucun effet sur cet appel incident. Ce n'était pas alors l'article 515, deuxième alinéa, empêchant la cour d'appel de statuer

in

pejus

, qui trouvait à s'appliquer, mais l'article 515, premier alinéa, permettant à la cour d'appel de statuer dans un sens favorable ou défavorable au prévenu et par conséquent, d'aggraver la peine. Il relève que de nos jours, l'article 500-1 du code de procédure pénale permet à l'appelant de se désister de son appel principal dans le délai d'un mois, entraînant la caducité des appels incidents, y compris celui du ministère public, mais que cet article, inséré au code par la loi du 15

juin

2000, n'était pas en vigueur en 1999 et qu'il ne pouvait donc pas en bénéficier lorsque le jugement le condamnant a été rendu. A cette époque, au contraire, la jurisprudence de la Cour de cassation décidait que le désistement de l'appelant principal n'entraînait pas l'irrecevabilité des appels incidents formés dans le délai de l'article 500 (Cass. crim. 19

janvier

1994, Bulletin crim. n

o

26). Le requérant fait valoir qu'il ne pouvait donc pas interjeter un appel conservatoire pour se désister ensuite, ce désistement ne mettant pas un terme au litige, ce qui l'exposait au risque d'aggravation de sa peine par la cour d'appel. Or, il ne pouvait raisonnablement prendre un tel risque sans connaître la motivation de sa condamnation.

La Cour estime que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé en application de l'article 35

§

3 de la Convention. En outre, elle ne discerne aucun autre motif d'irrecevabilité.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Décide

de joindre au fond l'exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes

;

Déclare

la requête recevable, tous moyens de fond réservés.

Mark

Villiger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier adjoint

Président