cererei nr 58801/00
prezentată de Raphaelle JUSTAMENTE
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Secțiune), ședând pe 11 martie 2004 într-o cameră compusă din
Domnii
C.L.
Rozakis
,
președinte
,
J.-P. Costa,
Doamnele
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
Domnul
E.
Levits
,
Doamna
S.
Botoucharova
,
Domnul
A.
Kovler
,
judecători
,
și
de
Domnul S.
Quesada
,
grefier adjunct
,
Având în vedere petiția menționată mai sus introdusă pe 22 mai 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de statul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
După ce a deliberat, pronunță decizia următoare
:
Reclamanta, Raphaelle Justamente, este cetățean francez, născut în 1944 și rezidând la Genay. Este reprezentată în fața Curții de doamna
P.
Gros, avocat la Lyon. Guvernul pârât este reprezentat de agentul acestuia, domnul Ronny Abraham, director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Străine.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.
În 1986, reclamanta imagina un mod particular de pliere a cartonului. Depuse brevetul referitor la această invenție, pe care l-a concesionat societății C., contra plații unei taxe anuale, cu precizarea că nu ocupă nici o funcție, socială sau salariată, în cadrul acestei societăți. Soțul ei a fost numit manager al societății C.
Cu ocazia controlului efectuat pe 14 septembrie 1990 de Uniunea de recuperare a cotizațiilor de securitate socială și alocații familiale (URSSAF) la societatea C., s-a constatat că aceasta versă sume reclamantei în schimbul dreptului de exploatare a brevetului invenției sale. Pe această bază, s-a procedat la înregistrarea reclamantei în regimul muncitorilor independenți și cotizațiile corespunzătoare i-au fost solicitate în baza articolului R. 241-2 din codul securității sociale.
Reclamanta a contestat însușotarea sa la acest regim, cu motiv că invenția sa era unică și ocazională și că nu exercita nici o activitate profesională, care nu ar putea rezulta decât din îndeplinirea obișnuită a actelor repetate și reînnoite.
Printr-o decizie redată pe 19 decembrie 1991, Comisia de Recurs Amiabil a URSSAF a respins contestația reclamantei cu motiv că «
activitatea inventivă (...), deși executată inițial, continuă să fie remunerată pe toată perioada exploatării
».
Printr-o sentință redată pe 15 decembrie 1992, tribunalul afacerilor de securitate socială din Lyon confirma această decizie și condamna reclamanta să plătească URSSAF 17
309 franci francezi (FRF) la titlu de cotizații și 2
176 FRF la titlu de majorări de întârziere. Tribunalul observă în particular
:
«
(...) [reclamanta] estimează că nu exercita nici o activitate profesională, fiind o descoperire unică care nu necesitase cercetări repetate
;
Dar (...) cesionarea unui terț a dreptului de comercializare a invenției constituie exploatarea indirectă a acesteia remunerat prin versarea unor taxe periodice
;
(...) motivul cotizației sociale se găsește, nu în invenție în sine, care poate fi spontană sau rezultatul unor cercetări repetate, ci în exploatarea și remunerația sa corespunzătoare
;
(...) taxele încasate nu sunt venituri din capital, ci contravaloarea unui lucru anterior furnizat
;
(...) în consecință, este cu dreptate că însușotarea [reclamantei] la regimul muncitorilor independenți a fost pronunțată și cotizațiile personale de alocații familiale i-au fost solicitate
».
Reclamanta a ape seara acestei sentințe. Printr-o hotărâre redată pe 25
mai
1994
, curtea de apel din Lyon reforma sentința precedentă, estimând că articolul R. 241-2 din codul securității sociale nu era aplicabil reclamantei. Sublinia în particular că
:
«
(...) nu este contestat că invenția în cauză a avut caracter spontan și fortuit
;
(...) exploatarea unei asemenea creații nu corespunde în speță existenței unei activități profesionale în sensul textului précité
».
URSSAF a depus un recurs în casație bazat pe un argument unic conform căruia articolul R. 241-2 din codul securității sociale ar fi aplicabil reclamantei, deoarece «
taxele periodice încasate cu ocazia exploatării unei invenții trebuie considerate ca remunerație a unei activități independente care, după ce condusesea creării, chiar dacă spontană și fortuitule, unui mod de pliere a cartonului, s-a concretizat în depunerea brevetului și s-a continuat în exploatarea sa
».
Printr-o hotărâre redată pe 20 iunie 1996, camera socială a Curții de Casație anula și rescrieBa hotărârea precedentă și renoia părțile în fața curții de apel din Chambéry. În hotărârea sa, Curtea de Casație observa că
:
«
(...) pentru a decide că taxele încasate de [reclamanta] în relație cu exploatarea brevetului invenției sale de către societatea [C.] nu trebuiau supuse cotizației alocațiilor familiale ale muncitorilor independenți, curtea de apel enunță în esență că interesata nu exercita nici o activitate profesională și nu este contestat că invenția sa a avut caracter spontan și fortuit
;
(...) în a statua astfel, atunci când taxele periodice încasate cu ocazia exploatării unei invenții trebuie considerate ca remunerație a unei activități independente care, după ce condusesea acestei descoperiri, chiar dacă ocazionale, s-a concretizat în luarea unui brevet și s-a continuat în exploatarea sa, curtea de apel a încălcat textul susvisit [articolul R. 241-2 din Codul Securității Sociale].
».
Printr-o hotărâre redată pe 27 mai 1997, curtea de apel din Chambéry estima, ca curtea de apel din Lyon, și contrar Curții de Casație, că reclamanta nu era debitoare cotizațiilor care i-au fost solicitate. În hotărârea sa, curtea observa în particular
:
«
(...) nu este contestat că [reclamanta], care este mamă în casă, nu exercita nici o activitate profesională
; (...) administrația fiscală i-a acordat chiar o reducere cu privire la taxa profesională pentru taxele încasate cu ocazia exploatării brevetului invenției sale privind un mod de pliere a cartonilor cedat societății [C.]
;
(...) URSSAF din Lyon nu stabilește, nici măcar nu susține, că invenția [reclamantei] ar fi rezultatul unor cercetări repetate și reînnoite constitutive a unei activități profesionale creatoare care condusesea la descoperire și care ar fi remunerat prin încasarea taxelor periodice
; (...) [reclamanta], a cărei invenție a avut caracter fortuit nu poate deci să fie considerată ca exercitând o activitate non-salariată, deci taxele pe care le încasează cu ocazia exploatării brevetului depus nu constituie venituri provenind dintr-o activitate în sensul dispozițiilor articolului R. 241-2 din codul securității sociale.
»
URSSAF a depus un nou recurs în casație, bazat pe un argument unic conform căruia articolul R. 241-2 din codul securității sociale ar fi bine aplicabil reclamantei, deoarece «
taxele periodice încasate cu ocazia exploatării unei invenții trebuie considerate ca remunerație a unei activități independente care, după ce condusesea creării, chiar dacă spontană și fortuitule, unui mod de pliere a cartonului, s-a concretizat în depunerea brevetului și s-a continuat în exploatarea sa, și ceea ce ar putea fi calificarea fiscală acordată unor asemenea venituri.
»
Printr-o hotărâre redată pe 20 mai 1999, camera socială a Curții de Casație a hotărât din nou. Anula și rescria fără renvoiere hotărârea curții de apel din Chambéry și condamna reclamanta să plătească sumele de 17
309
FRF la titlu de cotizații și 2
176
FRF la titlu de majorări de întârziere. În hotărârea sa, Curtea observa în particular
că :
«
(...) pentru a decide că taxele încasate de [reclamanta] în relație cu exploatarea brevetului invenției sale de către un licențiar nu trebuiau supuse cotizației alocațiilor familiale ale muncitorilor independenți, curtea de apel enunță că interesata, mamă în casă, nu exercita nici o activitate profesională, invenția sa având
caracter fortuit, și că administrația fiscală i-a acordat o reducere de taxă profesională
;
(...) cu toate acestea, în absența unor dispoziții în acest sens, avantajele acordate de administrația fiscală sunt fără impact pe baza aplicabilă cotizațiilor alocațiilor familiale ale angajatorilor și muncitorilor independenți
;
(...) prin statua ca a făcut-o, atunci când taxele periodice încasate cu ocazia exploatării unei invenții trebuie considerate ca remunerație a unei activități independente care, după ce condusesea acestei descoperiri, chiar și ocazionale, s-a concretizat în luarea unui brevet și s-a continuat în exploatarea sa, important puțin regimul fiscal al veniturilor corespunzătoare, curtea de apel a încălcat textul susvisit
;
Și așteptat că Curtea de Casație este în măsură, anulând fără renvoiere, de a pune capăt litigiului prin aplicarea regulii de drept corespunzătoare
; (....)
».
B.
Dreptul și practica internă relevantă
1.
Codul Securității Sociale
Articolul R. 241-2
«
Cotizația alocațiilor familiale ale angajatorilor și muncitorilor independenți este datorată de orice persoană fizică exercitând chiar și pe bază de accesor, o activitate non-salariată (...)
».
2.
Codul organizării judiciare
Articolul L. 111-1
«
Există, pentru întreaga Republică, o Curte de Casație.
»
Articolul L. 121-3
«
Curtea de Casație cuprinde camere civile și cel puțin o cameră penală.
»
Articolul L. 121-4
«
Hotărârile Curții de Casație sunt rendate fie de una din camere, fie de o cameră mixtă, fie de plenul de adunare. (...)
»
Articolul L. 121-6
«
Plenul de adunare este prezidat de primul președinte, sau, în caz de împiedicare a acestuia, de cel mai vechi dintre președinții camerelor.
Cuprinde, de altfel, președinții și seniorii camerelor, precum și un consilier luat din cadrul fiecărei camere.
»
Articolul L. 131-2 alineatele 2 și 3
«
Renoia înaintea plenului de adunare poate fi ordonată atunci când cauza ridică o problemă de principiu, în special dacă există soluții divergente fie între judecătorii de fond, fie între judecătorii de fond și Curtea de Casație; ea trebuie să fie atunci când, după anularea unei prime hotărâri sau sentințe, decizia redată de jurisdicția de renvoiere este atacată de aceleași argumente.
(...) plenul de adunare [trebuie] se pronunțe pe apel chiar dacă condițiile [sa] de sesizare nu au fost îndeplinite.
»
Articolul L. 131-2 précité se referă la condițiile de sesizare a plenului de adunare al Curții de Casație atunci când un apel este depus împotriva hotărârii jurisdicției de renvoiere. Conform doctrinei și jurisprudenței, această dispoziție prevede două tipuri de renvoiere
: obligatorie sau facultativă.
Invocând art. 6 § 1 al Convenției, reclamanta se plânge că nu a fost judecată de un tribunal compus în conformitate cu dispozițiile stabilite de lege. Estimează că faptul că același argument juridic a fost invocat în sprijinul fiecăruia din apelurile depuse de URSSAF și că cele două curți de apel au aceeași poziție pe acest punct de drept, contrar celei a Curții de Casație, ar fi trebuit să conducă aceasta din urmă să se reunească în plenul de adunare, în conformitate cu articolul L. 131-2 din codul de organizare judiciară (COJ), și nu în camera socială, după cum s-a întâmplat.
Reclamanta susține că, fiind privată de examinarea cauzei de către plenul de adunare al Curții de Casație, în timp ce aceasta era de drept, nu a beneficiat de un proces echitabil.
Reclamanta susține că, nefiind avut acces la plenul de adunare al Curții de Casație care ar fi trebuit, după cum consideră ea, să fie sesizat, tribunalul care a hotărât în ultimul stadiu al cauzei sale nu ar fi fost «
stabilit de lege
». Se plânge de lipsa de corectitudine a procedurii și susține încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, ale cărui părți relevante se citesc după cum urmează
:
«
Orice persoană are dreptul să aibă cauza sa ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va hotărî (...) asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (...)
»
Guvernul respinge această teză. Ca titlu principal, invită Curtea să considere că pretenția bazată pe absența dreptului de acces este incompatibilă
ratione materiae
cu dispozițiile articolului 6 § 1 al Convenției. Observă mai întâi că reclamanta nu se plânge de a nu fi avut acces la un tribunal, ci susține că «
cauza ar fi trebuit să fie supusă plenului de adunare, în privința articolului L. 131-2 din COJ, și nu camerei sociale, după cum s-a întâmplat. În consecință, acest proces nu a fost echitabil și a pus în discuție dreptul la securitate juridică al [reclamantei]
». Deci, pretenția privește, în opinia Guvernului, accesul la o formare anume a Curții de Casație și nu la Curtea de Casație.
Cu toate acestea, doar Curtea de Casație trebuie considerată ca «
tribunalul
» în sensul articolului 6 § 1 al Convenției. Într-adevăr, Curtea de Casație se compune din magistrați repartizați între camerele civile și camera penală. Faptul că va fi o cameră, o cameră mixtă sau plenul de adunare care va examina apelul se conformează unor reguli de pură administrare judiciară. Oricare ar fi camera sesizată, este totdeauna Curtea de Casație care se pronunță.
Conform Guvernului, art. 6 § 1 al Convenției garantează dreptul de acces la un tribunal, și nu dreptul de acces la o formare deosebită, decât să se considere că accesul la tribunal implică dreptul de a-și alege judecătorul.
În speță, camera socială a hotărât pe apelul depus de URSSAF din Lyon. Curtea de Casație a hotărât deci și Guvernul deduce
că problemă «
dreptului de acces la tribunal
» nu se pune.
Ca titlu secundar, Guvernul consideră, în ipoteza în care Curtea ar respinge argumentul precedent, că pretenția este evident neîntemeiată, pe de o parte, deoarece condițiile de sesizare a plenului de adunare prevăzute de articolul L. 131-2 precizat nu sunt îndeplinite și, pe de altă parte, deoarece condițiile prescrise de acest text sunt legitime în privința articolului 6 § 1 al Convenției.
La primul rând, Guvernul susține că nu există identitate între motivele adoptate de cele două curți de apel. Curtea de apel din Chambéry ar fi adăugat efectiv o referință la o exonerare fiscală de taxă profesională (a se vedea primul paragraf al extrasului din hotărâre citat mai sus). Cu toate acestea, în al doilea apel, URSSAF din Lyon a reluat motivul specific al hotărârii curții de apel din Chambéry și a adăugat «
care ar putea fi calificarea fiscală acordată unor asemenea venituri
». Guvernul deduce că decizia redată de jurisdicția de renvoiere nefiind atacată cu același argument, renoia în plenul de adunare nu era de drept, ci doar facultativă. Cu toate acestea, o asemenea renvoiere nu era necesară, deoarece jurisprudența camerei sociale a Curții de Casație fiind constantă pe problema juridică pusă, cauza nu ridica o problemă de principiu. Guvernul adaugă că reclamanta și-a văzut cauza examinată de două jurisdicții ale fondului, în fața cărora s-a apărat, apoi de două ori de Curtea de Casație (observă de altfel că în al doilea apel reclamanta nu a estimat util să depună un memoriu în apărare). Nu rezultă din aceste proceduri că aplicarea dreptului de către Curtea de Casație să fie bazată pe erori a unei amplitudini así încât au privat reclamanta de un proces echitabil (a se vedea în special
, nr
11190/84 și 15431/89, decizie a Comisiei din 8 aprilie 1991).
La al doilea rând, pe baza jurisprudenței Curții (a se vedea în special
Levages Prestații Servicii c.
Franța
, hotărâre din 23
octombrie 1996,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
V), Guvernul susține că, în ipoteza în care Curtea ar estima că condițiile renvoierii obligatorii la plenul de adunare al Curții de Casație au fost îndeplinite în speță, restricția dreptului de acces la plenul de adunare este legitimă. Limitarea operată ar avea într-adevăr un scop legitim (garanta caracterul excepțional și solemn al renvoierii la plenul de adunare, care permite acestuia să-și joace rolul de unificare a jurisprudenței) și ar comporta o proporție rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul vizat ținând cont de circumstanțele cauzei.
Reclamanta replicând că, ținând cont de regulile edictate în particular de art. 978 al noului cod de procedură civilă, nu se poate decât constata similitudine totală a celor doi argumente ridicate de URSSAF din Lyon în fața Curții de Casație în apelurile successive. Subliniază într-adevăr că singura referință, în sprijinul celui de al doilea apel, la reducerea impozitelor de care beneficiase reclamanta este, oricum, inoperantă și nu ar putea singură să constituie «
un argument nou
» după cum pretinde Guvernul. Chiar dacă Curtea ar trebui să considere că referința fiscală menționată ar putea constitui un argument, reclamanta estimează că acesta nu este independent, ci conexat argumentului principal ridicat de URSSAF în sprijinul celor doi apeluri în casație.
De altfel, reclamanta estimează că faptul că nu a depus un memoriu în apărare în al doilea apel în casație este fără relevanță, ținând cont de faptul că sesizarea plenului de adunare era atunci obligatorie și de ordinul public.
În final, după cum consideră reclamanta, non-sesizarea plenului de adunare, în timp ce condițiile necesare sunt îndeplinite, după cum este speța, implică imposibilitatea justițiabilului de a-și vedea cauza ascultată în mod legitim de judecătorul prevăzut legal și prin urmare afectează drepturile garantate de art. 6 § 1 al Convenției. Într-adevăr, reclamanta refută teza Guvernului conform căreia cauza nu ridica o problemă de principiu și susține că aparținea plenului de adunare, sesizat în mod regulat, să decidă și să procedeze, dacă este necesar, la revizuirea doctrinei camerei sociale a Curții de Casație pe problema pusă.
Curtea amintește de la început că nu are sarcina de a se substitui jurisdicțiilor interne. Revine în primul rând autorităților naționale, și în special instanțelor judecătorești, să interpreteze legislația internă. Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția efectelor unei asemenea interpretări (a se vedea
Brualla Gómez de la Torre c.
Spania
, hotărâre din 19
decembrie 1997,
Culegere
1997
‑
VIII, p. 2955, §
31 și
Edificaciones March Gallego S.A. c.
Spania
, hotărâre din 19
februarie 1998,
Culegere
1998
‑
I, §
33).
Curtea amintește de altfel că, conform jurisprudenței sale, «
dreptul de acces la tribunale, garantat de art. 6 § 1, nu este absolut
; se pretează la limitări acceptate implicit, deoarece «
cere prin natura sa o reglementare de Stat, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de nevoile și resursele comunității și ale indivizilor
(...) În elaborarea unei asemenea reglementări, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere. Aparține cu toate acestea Curții să statua în ultimă instanță asupra respectării cerințelor Convenției
; ea trebuie să se convingă că limitările aplicate nu restrâng accesul deschis individului în așa fel sau în măsura în care dreptul se vede afectat în substanța sa. De altfel, o asemenea limitare se conciliază cu art. 6 § 1 doar dacă urmărește un scop legitim și dacă există proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul vizat.
» (a se vedea în special
Bellet c.
Franța
, hotărâre din 4
decembrie 1995, seria
A nr
333
‑
Curtea amintește în final că, în virtutea articolului 6 § 1, un «
tribunal
» trebuie întotdeauna «
stabilit de lege
». Această expresie reflectă principiul statului de drept, inerent întregului sistem al Convenției și protocoalelor sale. Într-adevăr, un organ neavând fost stabilit în conformitate cu voința legislatorului ar fi neapărat lipsit de legitimitatea necesară într-o societate democratică pentru a asculta cauza particulară. Expresia «
stabilit de lege
» privește nu doar baza legală a existenței în sine a tribunalului, ci și compoziția sediului în fiecare caz (a se vedea
Buscarini c. San Marino
(dec.), nr
31657/96, 4 mai 2000, și mai ales
Lavents c.
Letonia
, nr
58442/00, § 114, 28
noiembrie 2002, și
Posokhov
c.
Rusia
,
nr
‑
Legea
» vizată de această dispoziție nu este deci doar legislația referitoare la stabilirea și competența organelor judiciare, ci și orice altă dispoziție a dreptului intern a cărei nerespectare o face neregulată participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei (a se vedea
Coëme și alții c. Belgia
, nr
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, CEDO 2000-VII, §
99).
Nerespectarea, de către un tribunal, a dispozițiilor susvisate, angajează în principiu încălcarea articolului 6 § 1. Curtea are deci competență pentru a se pronunța asupra respectării regulilor dreptului intern pe acest punct. Cu toate acestea, ținând cont de principiul general conform căruia revine în primul rând jurisdicțiilor naționale în sine să interpreteze legislația internă (
Coëme și alții
, citat, § 114), Curtea consideră că nu trebuie să pună în discuție aprecierea lor decât în cazuri în care există o încălcare flagrantă a acestei legislații (
Lavents
, citat). Pentru a spune că articolul L.
131
‑
2 precizat din codul de organizare judiciară ar fi fost încălcat în mod «
flagrant
» de Curtea de Casație, ar trebui ca Curtea să considere că era evident că cei doi apeluri în casație succesive au fost bazate exact pe aceleași argumente, după cum cere acest articol, lucru care depășește exercițiul rezonabil al controlului european care-i revine într-un sistem bazat pe principiul subsidiarității.
Curtea observă, de altfel, cu Guvernul, că pretenția reclamantei privește accesul la plenul de adunare al Curții de Casație, și nu la Curtea de Casație în sine, căreia reclamanta a avut acces. Cu toate acestea, Curtea admite că dreptul de acces la plenul de adunare al Curții de Casație poate fi restrâns de reglementarea națională. O asemenea limitare urmărește fără îndoială un scop legitim (garanta caracterul excepțional și solemn al renvoierii la plenul de adunare, care permite acestuia să-și joace rolul de unificare a jurisprudenței) și comportă proporție rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul vizat ținând cont de circumstanțele cauzei. Reglementarea privind accesul la plenul de adunare al Curții de Casație apare deci ca fiind conformă, în principiu, cerințelor Convenției.
De altfel, interpretarea dreptului intern, și anume chestiunea dacă, în cursul examinării celui de al doilea apel depus de URSSAF, condițiile de sesizare a plenului de adunare au fost îndeplinite, aparține în primul rând jurisdicțiilor interne, și mai precis Curții de Casație. La această privință, nu se pare că aceasta ar fi depășit limitele unei interpretări rezonabile a dispozițiilor legale aplicabile în speță.
Curtea observă în special că Curtea de Casație a examinat argumentele reclamantei privind non-aplicabilitatea articolului R. 241-2 din codul securității sociale și a motivat corespunzător hotărârile redată la această privință.
În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că reclamanta a avut acces la un tribunal «
stabilit de lege
» în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, și anume Curtea de Casație.
Se urmeazăcă petiția este evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
petiția inadmisibilă.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Grefier adjunct
Președinte
de la requête n
o
58801/00
présentée par Raphaelle JUSTAMENTE
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 11 mars 2004 en une chambre composée de
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
osta,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
M.
E.
Levits
,
M
me
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler
,
juges
,
et
de
Quesada
,
greffier adjoint
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mai 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, Raphaelle Justamente, est une ressortissante française, née en 1944 et résidant à Genay. Elle est représentée devant la Cour par M
e
P.
Gros, avocat à Lyon. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
En 1986, la requérante imagina un mode particulier de pliage de carton. Elle déposa le brevet relatif à cette invention, dont elle concéda l'exploitation à la société C., moyennant le paiement d'une redevance annuelle, étant précisé qu'elle n'occupe aucune fonction, sociale ou salariée, au sein de cette société. Son mari fut nommé gérant de la société C.
A l'occasion du contrôle effectué le 14 septembre 1990 par l'Union de recouvrement des cotisations de sécurité sociale et d'allocations familiales (URSSAF) auprès de la société C., il fut constaté que celle-ci versait des sommes à la requérante en contrepartie du droit d'exploiter son brevet d'invention. Sur cette base, il fut procédé à l'immatriculation de la requérante au régime des travailleurs indépendants et les cotisations correspondantes lui furent réclamées en vertu de l'article R. 241-2 du code de la sécurité sociale.
La requérante contesta son assujettissement à ce régime au motif que son invention était unique et occasionnelle et qu'elle n'exerçait aucune activité professionnelle, laquelle ne pourrait résulter que de l'accomplissement habituel d'actes répétés et renouvelés.
Par décision rendue le 19 décembre 1991, la Commission de recours amiable de l'URSSAF rejeta la contestation de la requérante au motif que «
l'activité inventive (...), bien qu'ayant été exercée à l'origine, continue à être rémunérée pendant toute la durée de l'exploitation
».
Par un jugement rendu le 15 décembre 1992, le tribunal des affaires de sécurité sociale de Lyon confirma cette décision et condamna la requérante à payer à l'URSSAF 17
309 francs français (FRF) à titre de cotisations et 2
176 FRF à titre de majorations de retard. Le tribunal releva notamment
:
«
(...) [la requérante] estime ne pas exercer d'activité professionnelle, s'agissant d'une découverte unique qui n'a pas nécessité de recherches répétées
;
Mais (...) la cession à un tiers du droit de commercialisation de son invention constitue l'exploitation indirecte de celle-ci rémunérée par le versement de redevances périodiques
;
(...) la cause de la cotisation sociale se trouve, non dans l'invention elle-même qui peut être spontanée ou le résultat de recherches répétées, mais dans son exploitation et dans la rémunération correspondante
;
(...) les redevances ainsi perçues ne sont pas des revenus d'un capital, mais la contrepartie d'un travail antérieur fourni
;
(...) en conséquence, c'est à juste titre que l'assujettissement de [la requérante] au régime des travailleurs indépendants a été prononcé et que les cotisations personnelles d'allocations familiales lui ont été réclamées
».
La requérante interjeta appel de ce jugement. Par un arrêt rendu le 25
mai
1994
, la cour d'appel de Lyon réforma le jugement précédent en estimant que l'article R. 241-2 du code de la sécurité sociale n'était pas applicable à la requérante. Elle souligna notamment que
:
«
(...) il n'est pas contesté que l'invention en question a eu un caractère spontané et fortuit
;
(...) l'exploitation d'une telle création ne correspond pas en l'espèce à l'existence d'une activité professionnelle au sens du texte précité
».
L'URSSAF forma un pourvoi en cassation fondé sur un moyen unique selon lequel l'article R. 241-2 du code de la sécurité sociale serait applicable à la requérante puisque «
les redevances périodiques perçues à l'occasion de l'exploitation d'une invention doivent être considérées comme la rémunération de l'activité indépendante qui, après avoir conduit à la création, fût-elle spontanée et fortuite, d'un mode de pliage de carton, s'est concrétisée dans le dépôt du brevet et s'est poursuivie dans son exploitation
».
Par un arrêt rendu le 20 juin 1996, la chambre sociale de la Cour de cassation cassa et annula l'arrêt précédent et renvoya les parties devant la cour d'appel de Chambéry. Dans son arrêt, la Cour de cassation releva que
:
«
(...) pour décider que les redevances perçues par [la requérante] en relation avec l'exploitation de son brevet d'invention par la société [C.] ne devaient pas être soumises à la cotisation d'allocations familiales des travailleurs indépendants, la cour d'appel énonce essentiellement que l'intéressée n'exerce aucune activité professionnelle et qu'il n'est pas contesté que son invention a eu un caractère spontané et fortuit
;
(...) en statuant ainsi, alors que les redevances périodiques perçues à l'occasion de l'exploitation d'une invention doivent être considérées comme la rémunération de l'activité indépendante qui, après avoir conduit à cette découverte, fût-elle occasionnelle, s'est concrétisée dans la prise d'un brevet et s'est poursuivie dans son exploitation, la cour d'appel a violé le texte susvisé [l'article R. 241-2 du Code de la sécurité sociale].
»
Par un arrêt rendu le 27 mai 1997, la cour d'appel de Chambéry estima, comme la cour d'appel de Lyon, et contrairement à la Cour de cassation, que la requérante n'était pas redevable des cotisations qui lui étaient réclamées. Dans son arrêt, la cour releva notamment
:
«
(...) il n'est pas contesté que [la requérante] qui est mère au foyer n'exerce aucune activité professionnelle
; (...) l'administration fiscale lui a d'ailleurs accordé un dégrèvement en matière de taxe professionnelle pour les redevances perçues à l'occasion de l'exploitation de son brevet d'invention concernant un mode de pliage de cartons concédé à la société [C.]
;
(...) l'URSSAF de Lyon n'établit pas ni même n'allègue que l'invention de la [requérante] serait le fruit de recherches répétées et renouvelées constitutives d'une activité professionnelle créatrice ayant abouti à la découverte et qui serait rémunérée par la perception de redevances périodiques
; (...) [la requérante], dont l'invention a eu un caractère fortuit ne peut donc pas être considérée comme exerçant une activité non salariée de sorte que les redevances qu'elle perçoit à l'occasion de l'exploitation du brevet déposé ne constituent pas des revenus provenant d'une activité au sens des dispositions de l'article R. 241-2 du code de la sécurité sociale.
»
L'URSSAF forma un nouveau pourvoi en cassation, fondé sur un moyen unique selon lequel l'article R. 241-2 du code de la sécurité sociale serait bien applicable à la requérante, puisque «
les redevances périodiques perçues à l'occasion de l'exploitation d'une invention doivent être considérées comme la rémunération de l'activité indépendante qui, après avoir conduit à la création, fût-elle spontanée et fortuite, d'un mode de pliage de carton, s'est concrétisée dans le dépôt du brevet et s'est poursuivie dans son exploitation, et ce quelle que puisse être la qualification fiscale donnée à de tels revenus.
»
Par un arrêt rendu le 20 mai 1999, la chambre sociale de la Cour de cassation statua à nouveau. Elle annula et cassa sans renvoi l'arrêt de la cour d'appel de Chambéry et condamna la requérante à payer les sommes de 17
309
FRF à titre de cotisations et de 2
176
FRF à titre de majorations de retard. Dans son arrêt, la Cour releva notamment
que :
«
(...) pour décider que les redevances perçues par [la requérante] en relation avec l'exploitation de son brevet d'invention par un licencié ne devaient pas être soumises à la cotisation d'allocations familiales des travailleurs indépendants, la cour d'appel énonce que l'intéressée, mère au foyer, n'exerce aucune activité professionnelle, son invention ayant eu
un caractère fortuit, et que l'administration fiscale lui a accordé un dégrèvement de taxe professionnelle
;
(...) cependant, en l'absence de dispositions en ce sens, les avantages octroyés par l'administration fiscale sont sans incidence sur l'assiette applicable aux cotisations d'allocations familiales des employeurs et travailleurs indépendants
;
(...) en statuant comme elle l'a fait, alors que les redevances périodiques perçues à l'occasion de l'exploitation d'une invention doivent être considérées comme la rémunération d'une activité indépendante qui, après avoir conduit à cette découverte, fut-elle occasionnelle, s'est concrétisée dans la prise d'un brevet et s'est poursuivie dans son exploitation, peu important le régime fiscal des revenus correspondants, la cour d'appel a violé le texte susvisé
;
Et attendu que la Cour de cassation est en mesure, en cassant sans renvoi, de mettre fin au litige en appliquant le règle de droit appropriée
; (....)
».
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
Code de la sécurité sociale
Article R. 241-2
«
La cotisation d'allocations familiales des employeurs et des travailleurs indépendants est due par toute personne physique exerçant même à titre accessoire, une activité non salariée (...)
».
2.
Code de l'organisation judiciaire
Article L. 111-1
«
Il y a, pour toute la République, une Cour de cassation.
»
Article L. 121-3
«
La Cour de cassation comprend des chambres civiles et au moins une chambre criminelle.
»
Article L. 121-4
«
Les arrêts de la Cour de cassation sont rendus soit par l'une des chambres, soit par une chambre mixte, soit par l'assemblée plénière. (...)
»
Article L. 121-6
«
L'assemblée plénière est présidée par le premier président, ou, en cas d'empêchement de celui-ci, par le plus ancien des présidents de chambre.
Elle comprend, en outre, les présidents et les doyens des chambres ainsi qu'un conseiller pris au sein de chaque chambre.
»
Article L. 131-2 alinéas 2 et 3
«
Le renvoi devant l'assemblée plénière peut être ordonné lorsque l'affaire pose une question de principe, notamment s'il existe des solutions divergentes soit entre les juges du fond, soit entre les juges du fond et la Cour de cassation ; il doit l'être lorsque, après cassation d'un premier arrêt ou jugement, la décision rendue par la juridiction de renvoi est attaquée par les mêmes moyens.
(...) l'assemblée plénière [doit] se prononcer sur le pourvoi même si les conditions de [sa] saisine n'étaient pas réunies.
»
L'article L. 131-2 précité concerne les conditions de saisine de l'assemblée plénière de la Cour de cassation lorsqu'un pourvoi est formé contre l'arrêt de la juridiction de renvoi. Selon la doctrine et la jurisprudence, cette disposition prévoit deux types de renvoi
: obligatoire ou facultatif.
GRIEF
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ne pas avoir été jugée par un tribunal composé selon les dispositions établies par la loi. Elle estime que le fait que le même moyen de droit ait été invoqué à l'appui de chacun des pourvois formés par l'URSSAF et que les deux cours d'appel aient la même position sur ce point de droit, contraire à celle de la Cour de cassation, aurait dû conduire cette dernière à se réunir en assemblée plénière, conformément à l'article L. 131-2 du code de l'organisation judiciaire (COJ), et non en chambre sociale, comme cela a été le cas.
La requérante soutient qu'ayant été privée d'un examen de son affaire par l'assemblée plénière de la Cour de cassation, alors que celui-ci était de droit, elle n'a pas bénéficié d'un procès équitable.
La requérante soutient que, n'ayant pas eu accès à l'assemblée plénière de la Cour de cassation qui aurait dû, selon elle, être saisie, le tribunal qui a statué au dernier stade de son affaire n'aurait pas été «
établi pas la loi
». Elle se plaint du défaut d'équité de la procédure et allègue la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement rejette cette thèse. A titre principal, il invite la Cour à considérer que le grief fondé sur l'absence du droit d'accès est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention. Il note tout d'abord que la requérante ne se plaint pas de ne pas avoir eu accès à un tribunal, mais qu'elle soutient que «
l'affaire aurait dû être soumise à l'assemblée plénière, au regard de l'article L. 131-2 du COJ, et non à la chambre sociale, comme cela a été le cas. Par conséquent ce procès n'a pas été équitable et a remis en cause le droit à la sécurité juridique de [la requérante]
». Ainsi, le grief concerne, selon le Gouvernement, l'accès à une formation particulière de la Cour de cassation et non à la Cour de cassation.
Or, seule la Cour de cassation doit être considérée comme «
le tribunal
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. En effet, la Cour de cassation se compose de magistrats répartis entre les chambres civiles et la chambre criminelle. Le fait que ce soit une chambre, une chambre mixte ou l'assemblée plénière qui examinera le pourvoi obéit à des règles de pure administration judiciaire. Quelle que soit la chambre saisie, c'est toujours la Cour de cassation qui se prononce.
Selon le Gouvernement, l'article 6 § 1 de la Convention garantit le droit d'accès à un tribunal, et non le droit d'accès à une formation particulière, sauf à considérer que l'accès au tribunal implique le droit de choisir son juge.
En l'espèce, la chambre sociale a statué sur le pourvoi formé par l'URSSAF de Lyon. La Cour de cassation a donc statué et le Gouvernement en déduit
que la question du «
droit d'accès à un tribunal
» ne se pose pas.
A titre subsidiaire, le Gouvernement considère, dans l'hypothèse où la Cour rejetterait l'argument précédent, que le grief est manifestement mal fondé, d'une part parce que les conditions de saisine de l'assemblée plénière prévues par l'article L. 131-2 précité ne sont pas réunies et, d'autre part, parce que les conditions prescrites par ce texte sont légitimes au regard de l'article 6 § 1 de la Convention.
En premier lieu, le Gouvernement soutient qu'il n'y a pas identité entre les motivations adoptées par les deux cours d'appel. La cour d'appel de Chambéry aurait en effet ajouté une référence à une exonération fiscale de taxe professionnelle (voir le premier paragraphe de l'extrait de l'arrêt cité ci-dessus). Or, dans son deuxième pourvoi, l'URSSAF de Lyon a repris la motivation spécifique de l'arrêt de la cour d'appel de Chambéry et y a ajouté «
quelle que soit la qualification fiscale donnée à de tels revenus
». Le Gouvernement en déduit que la décision rendue par la juridiction de renvoi n'ayant pas été attaquée par le même moyen, le renvoi devant l'assemblée plénière n'était pas de droit, mais seulement facultatif. Or, un tel renvoi n'était pas nécessaire, car la jurisprudence de la chambre sociale de la Cour de cassation étant constante sur le problème juridique posé, l'affaire ne posait pas de question de principe. Le Gouvernement ajoute que la requérante a vu sa cause examinée par deux juridictions du fond, devant lesquelles elle s'est défendue, puis deux fois par la Cour de cassation (il note d'ailleurs que lors du deuxième pourvoi la requérante n'a pas estimé utile de déposer de mémoire en défense). Il ne ressort pas de ces procédures que l'application du droit par la Cour de cassation soit basée sur des erreurs d'une ampleur telle qu'elles ont privé la requérante d'un procès équitable (voir notamment
, n
os
11190/84 et 15431/89, décision de la Commission du 8 avril 1991).
En second lieu, se fondant sur la jurisprudence de la Cour (voir notamment
Levages Prestations Services c.
France
, arrêt du 23
octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
V), le Gouvernement soutient que, dans l'hypothèse où la Cour estimerait que les conditions de renvoi obligatoire à l'assemblée plénière de la Cour de cassation étaient réunies en l'espèce, la restriction au droit d'accès à l'assemblée plénière est légitime. La limitation opérée aurait en effet un but légitime (garantir le caractère exceptionnel et solennel du renvoi à l'assemblée plénière, qui permet à cette dernière de jouer son rôle d'unification de la jurisprudence) et comporterait un rapport raisonnable de proportionnalité compte tenu des circonstances de l'espèce.
La requérante réplique que, compte tenu des règles édictées notamment par l'article 978 du nouveau code de procédure civile, l'on ne peut que constater la totale similitude des deux moyens soulevés par l'URSSAF de Lyon devant la Cour de cassation lors de ses deux pourvois successifs. Elle souligne en effet que la seule référence, à l'appui du second pourvoi, au dégrèvement de taxes dont la requérante a bénéficié est, en tout état de cause, inopérante, et ne saurait à elle seule constituer «
un moyen nouveau
» comme le prétend le Gouvernement. Même si la Cour devait considérer que ladite référence fiscale puisse constituer un moyen, la requérante estime que celui-ci n'est pas indépendant mais connexe au moyen principal soulevé par l'URSSAF à l'appui de ses deux pourvois en cassation.
Par ailleurs, la requérante estime que le fait qu'elle n'ait pas déposé de mémoire en défense lors du deuxième pourvoi en cassation est sans pertinence, compte tenu de ce que la saisine de l'assemblée plénière était alors obligatoire et d'ordre public.
Enfin, selon la requérante, la non-saisine de l'assemblée plénière, alors que les conditions requises sont réunies, comme en l'espèce, implique l'impossibilité pour le justiciable de voir sa cause légitimement entendue par le juge légalement prévu et porte donc atteinte aux droits garantis par l'article 6 § 1 de la Convention. En effet, la requérante réfute la thèse du Gouvernement selon laquelle l'affaire ne posait pas de question de principe et soutient qu'il revenait à l'assemblée plénière, régulièrement saisie, d'en décider et de procéder, le cas échéant, à la révision de la doctrine de la chambre sociale de la Cour de cassation sur le problème posé.
La Cour rappelle d'emblée qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes. C'est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu'il incombe d'interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation (voir
Brualla Gómez de la Torre c.
Espagne
, arrêt du 19
décembre 1997,
Recueil
1997
‑
VIII, p. 2955, §
31 et
Edificaciones March Gallego S.A. c.
Espagne
, arrêt du 19
février 1998,
Recueil
1998
‑
I, §
33).
La Cour rappelle en outre que, selon sa jurisprudence, «
le droit d'accès aux tribunaux, garanti par l'article 6 § 1, n'est pas absolu
; il se prête à des limitations implicitement admises car il «
appelle de par sa nature même une réglementation par l'Etat, réglementation qui peut varier dans le temps et dans l'espace en fonction des besoins et des ressources de la communauté et des individus
(...) En élaborant pareille réglementation, les Etats contractants jouissent d'une certaine marge d'appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention
; elle doit se convaincre que les limitations appliquées ne restreignent pas l'accès ouvert à l'individu d'une manière ou à un point tels que le droit s'en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l'article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s'il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé.
» (voir notamment
Bellet c.
France
, arrêt du 4
décembre 1995, série
A n
o
333
‑
La Cour rappelle enfin qu'en vertu de l'article 6 § 1, un «
tribunal
» doit toujours être «
établi par la loi
». Cette expression reflète le principe de l'Etat de droit, inhérent à tout le système de la Convention et de ses protocoles. En effet, un organe n'ayant pas été établi conformément à la volonté du législateur serait nécessairement dépourvu de la légitimité requise dans une société démocratique pour entendre la cause des particuliers. L'expression «
établi par la loi
» concerne non seulement la base légale de l'existence même du tribunal, mais encore la composition du siège dans chaque affaire (voir
Buscarini c. Saint-Marin
(déc.), n
o
31657/96, 4 mai 2000, et surtout
Lavents c.
Lettonie
, n
o
58442/00, § 114, 28
novembre 2002, et
Posokhov
c.
Russie
,
n
o
‑
IV). La «
loi
» visée par cette disposition est donc non seulement la législation relative à l'établissement et à la compétence des organes judiciaires, mais également toute autre disposition du droit interne dont le non-respect rend irrégulière la participation d'un ou de plusieurs juges à l'examen de l'affaire (voir
Coëme et autres c. Belgique
, n
os
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 et 33210/96, CEDH 2000-VII, §
99).
Le non-respect, par un tribunal, des dispositions susvisées, emporte en principe violation de l'article 6 § 1. La Cour a donc compétence pour se prononcer sur le respect des règles du droit interne sur ce point. Toutefois, vu le principe général selon lequel c'est en premier lieu aux juridictions nationales elles-mêmes qu'il incombe d'interpréter la législation interne (
Coëme et autres
, précité, § 114), la Cour estime qu'elle ne doit mettre en cause leur appréciation que dans des cas où il y a une violation flagrante de cette législation (
Lavents
,
précité). Pour dire que l'article L.
131
‑
2 précité du code de l'organisation judiciaire aurait été violé de façon «
flagrante
» par la Cour de cassation, il faudrait que la Cour considère qu'il était évident que les deux pourvois en cassation successifs étaient fondés exactement sur les mêmes moyens, comme l'exige cet article, ce qui va au-delà de l'exercice raisonnable du contrôle européen qui lui incombe dans un système fondé sur le principe de subsidiarité.
La Cour relève, au surplus, avec le Gouvernement, que le grief de la requérante concerne l'accès à l'assemblée plénière de la Cour de cassation, et non à la Cour de cassation en tant que telle, à laquelle la requérante a eu accès. Or, la Cour admet que le droit d'accès à l'assemblée plénière de la Cour de cassation puisse être restreint par la réglementation nationale. Une telle limitation tend sans conteste à un but légitime (garantir le caractère exceptionnel et solennel du renvoi à l'assemblée plénière, qui permet à cette dernière de jouer son rôle d'unification de la jurisprudence) et comporte un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé compte tenu des circonstances de l'espèce. La réglementation concernant l'accès à l'assemblée plénière de la Cour de cassation apparaît donc comme étant conforme, en son principe, aux exigences de la Convention.
De plus, l'interprétation du droit interne, en l'occurrence la question de savoir si, lors de l'examen du deuxième pourvoi soumis par l'URSSAF, les conditions de saisine de l'assemblée plénière étaient réunies, appartient au premier chef aux juridictions internes, et plus précisément à la Cour de cassation. A cet égard, il n'apparaît pas que celle-ci ait dépassé les limites d'une interprétation raisonnable des dispositions légales applicables en l'espèce.
La Cour relève en particulier que la Cour de cassation a examiné les arguments de la requérante concernant la non-applicabilité à son sujet de l'article R. 241-2 du code de la sécurité sociale et a dûment motivé les arrêts rendus à cet égard.
Dans ces circonstances, la Cour conclut que la requérante a eu accès à un tribunal «
établi par la loi
» au sens de l'article 6 § 1 de la Convention, à savoir la Cour de cassation.
Il s'ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président