V.T. c. FRANCE

V.T. c. FRANCE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATE

a cererii nr. 37194/02

prezentată de V. T.

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care a ședințit la 16 mai 2006 în ședință de Cameră compusă din:

Domini A.B. Baka, președinte,

J.-P. Costa,

I. Cabral Barreto,

Doamna A. Mularoni,

Doamna E. Fura-Sandström,

Doamna D. Jočienė,

D. Popović, judecători,

și din Doamna S. Dollé, grefier de secție,

Ținând seama de cererea susmentionată introdusă la 25 septembrie 2002,

Ținând seama de observațiile depuse de guvernul pârât și de răspunsurile prezentate de partea cerereticului,

După deliberare, pronunță decizia următoare:

FAPTE

Partea cerereticului, V. T., este cetățeană franceză, născută în 1953. Este reprezentată înaintea Curții de dl Jean-Marie Defrenois, avocat la Consilul de Stat și la Curtea de Casație. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de Doamna Edwige Belliard, directoare al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Externe.

A.

Circumstanțele speței

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de prin părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Partea cerereticului este prostituată. La 20 august 1990, în contextul implementării unui proiect al cărui obiectiv era să-i permită să se elibereze din mediul prostituției, partea cerereticului a solicitat Uniunii de recuperare a cotizațiilor de asigurări sociale și alocații familiale din Paris (în continuare „URSSAF") afilierea sa la regimul lucrătorilor independenți, în calitate de decorator. Ea a prezentat două certificate din „Mișcarea Cuibului", o organizație neguvernamentală care militează pentru o societate fără prostituție. În primul, datat 30 aprilie 1994, responsabilul delegației din Paris indică bine cunoașterea părții cerereticului și „atestă voința acesteia de a renunța la prostituție și demersurile întreprinse de aceasta pentru a realiza aceasta"; în al doilea, datat 11 februarie 1998, o asistentă socială, membru al aceleiași delegații, certifică că delegația menționată o cunoaște pe partea cerereticului de mai mulți ani și este în contact constant cu aceasta, și că interesata „continuă să caute modalități de a renunța la prostituție, căutări care sunt foarte dificile din cauza vârstei sale, a lipsei de calificare profesională și a unei stări de sănătate foarte deficitare care necesită un suport medical serios și regulat."

Dosarul ei fiind incomplet, o anchetă a fost efectuată de URSSAF; controlorul care s-a prezentat la domiciliul părții cerereticului în acest cadru i-a cerut să semneze un document în care declara sub jurământ că se dedicase prostituției și nu exercitase niciodată profesia de decorator.

Pe baza acestei declarații, URSSAF a procedat la afilierea părții cerereticului în calitate de „profesiune X" începând cu 1 ianuarie 1986, și, de la 1991, i-a adresat mai multe somații pentru recuperarea cotizațiilor și majorări de întârzieri; de exemplu, la 12 martie 1991, URSSAF a notificat părții cerereticului să verseze suma de 40.954 FRF. Sesizat de interesată (în continuare, „prima procedură"), tribunalul afacerilor asigurărilor sociale din Paris, prin trei hotărâri din 9 decembrie 1994, a anulat aceste somații pentru ilegalitate. Cu toate acestea, ca urmare a recursului URSSAF, camera socială a Curții de Casație, printr-o hotărâre din 19 decembrie 1996, a anulat aceste hotărâri și a trimis parțile înaintea tribunalului afacerilor asigurărilor sociale din Bobigny.

Între timp, sesizat de URSSAF, Institutul Național de Statistică și Studii Economice („INSEE") trimisese, la 24 august 1995, părții cerereticului un certificat de identificare în registrul național al întreprinderilor și al stabilimentelor acestora datat 6 iulie 1995, indicând că era înregistrată de la 1 ianuarie 1991 în categoria juridică „profesiune liberală" pentru exercitarea unor activități de „consultanță pentru afaceri și management". URSSAF i-a cerut apoi plata de noi cotizații pe baza acestei înregistrări (ea solicitase degeaba - decizia din 24 august 1995 - radierea sa). Ea sesizase apoi comisia de soluționare amiabilă a URSSAF Paris cu o contestație a afi lierii sale pe baza acestei înregistrări, în calitate de „lucrător independent", care fusese respinsă printr-o decizie din 26 septembrie 1997. În consecință, la 6 octombrie 1997, ea sesiză tribunalul afacerilor asigurărilor sociale din Paris (în continuare, „a doua procedură") cu o cerere de anulare a înregistrării sale și a somaților corespunzătoare.

În cadrul primei proceduri, partea cerereticului ceruse tribunalului afacerilor asigurărilor sociale din Bobigny să suspende procedarea în așteptarea hotărârii tribunalului asigurărilor sociale din Paris. Printr-o hotărâre din 15 decembrie 1998, tribunalul din Bobigny a respins această cerere; printr-o hotărâre din 7 decembrie 2000, Curtea de Casație a anulat și anulat această hotărâre și a trimis parțile înaintea tribunalului afacerilor asigurărilor sociale din Créteil. Cu toate acestea, între timp, printr-o hotărâre din 8 februarie 2000, tribunalul afacerilor asigurărilor sociale din Bobigny hotărâse pe fond, respingând-o pe partea cerereticului; sesizat de aceasta, Curtea de Casație, printr-o hotărâre din 21 martie 2002, a concluzionat că această hotărâre era nulă ca fiind legată de hotărârea din 15 decembrie 1998, pe care o anulase prin hotărârea din 7 decembrie 2000.

Printr-o hotărâre din 17 decembrie 1998 (a doua procedură), tribunalul afacerilor asigurărilor sociale din Paris a admis cererile părții cerereticului, infirmând decizia comisiei de soluționare amiabilă a URSSAF din 26 septembrie 1997, declarând nulă afilierea acesteia „din capitolele de decorator, consultant relațional și „profesiune X" și anulând toate somaiile subsekvente. Hotărârea subliniează în special următoarele:

„(...) Considerând că partea cerereticului a început în 1990 demersuri la URSSAF (...) în perspectiva înregistrării sale în calitate de lucrător independent pentru o activitate de decorator; că se agea pentru ea de a încerca să implementeze un proiect destinat să-i permită să renunțe la mediul prostituției; (...) Considerând în primul rând că nu este contestat de nici o parte că partea cerereticului nu exercita niciodată profesiile de decorator și consultant relațional; că ea nu putea deci să fie înregistrată din capitolele acestor două activități; (...) Că, ca o consecință, înregistrarea efectuată pe bazele unei activități neexercitate este nulă, la fel și somaiile; Considerând că URSSAF (...) susține zadarnic că pe baza unei activități de prostituție și nu pe baza certificatului de identificare contestat penal de către partea cerereticului că ea a înregistrat-o pe aceasta de la 1 ianuarie 1986; Considerând că dacă fundația acestei ultime înregistrări nu ar fi fost evident demnă de suspiciune, greu se vede de ce URSSAF credea necesar să folosească o secundă, și anume consultant relațional, de la 1991, care determinase notificarea tuturor somaiilor litigioase; Considerând într-adevăr că o activitate profesională nesalariată asfel cum este vizată de textele codului asigurărilor sociale, trebuie să se înțeleagă o profesiune dotată cu un statut organizat de autoritatea publică și deschizând dreptul, pentru membrii ei, la protecție socială și juridică; Considerând că această activitate profesională trebuie să facă parte din nomenclatură oficială reținută de URSSAF și INSEE pentru a putea fi obiectul unei înregistrări; Că orice activitate nespecificată, nici direct, nici prin asimilare, în acest registru de identificare, nu poate determina o afiliere; Considerând că aceasta este cazul prostituției; că din acest motiv, URSSAF pentru a putea afilia partea cerereticului de la 1986 la 1991, a fost obligată s-o înregistreze sub rubrica „profesiune X"; Dar considerând că acest fundament „profesiune X" nu are nicio bază legală; că, prin urmare, toată afilierea din acest capitol trebuie declarată nulă, la fel și somaiile subsekvente; Considerând pe de altă parte că o activitate profesională nesalariată generează venituri din care persoana care le primește poate eventual să-și permită conjugului, familiei, prietenilor etc. Sau considerând că conform dispozițiilor articolului 225-5 din codul penal, oricine trage profit din prostituția altei persoane, partajează produsele acesteia sau primește subzistență de la o persoană care se dedică obișnuit prostituției, comite infracțiunea de proxenetism; Că existența infracțiunii demonstrează, în drept, că prostituția nu este o activitate care determină o afiliere legală al cărei criteriu este, în special, circulația liberă și înțelegerea veniturilor de către oricine; Considerând că trebuie subliniat că Statul, unu și indivizibil, nu poate prin intermediul Ministerului Justiției să supună legii penale oricine primește subzistență de la o persoană care se dedică prostituției și prin intermediul Ministerului Finanțelor sau a organelor oficiale, cum ar fi URSSAF, să primească el însuși aceste venituri din motive fiscale evidente; Că textele penale vizează „oricine" și nu doar persoane private; Considerând că tribunalul, care are o misiune de justiție, nu poate decât să stigmatizeze această compromisiune statală, care nu poate fi acceptată de sistemul judiciar; Considerând de asemenea că conform articolului 225-6 din codul penal, oricine împiedică acțiunea de prevenire, control, asistență sau reeducare întreprinsă de organismele calificate cu privire la persoane în pericol de prostituție sau dedicând la prostituție comite, de asemenea, infracțiunea de proxenetism; Considerând că prin intermediul unei impuneri fiscale, Statul întârzie sau interzice toată reintegrarea deoarece obligă pe orice persoană prostituată, în general lipsite de alte surse de venit și alte posibilități profesionale, să continue această activitate pentru a putea se conforma acestei impuneri fiscale; Că același lucru este valabil pentru orice măsură de supunere; Considerând că această poziție contrazice deschis textele legislative și reglementare din iulie și noiembrie 1960, conform cărora în special „victimele prostituției trebuie să facă obiectul măsurilor de reeducare și reclasare de către autoritățile publice" și nu măsuri de impunere de către aceste autorități; Considerând în fine că atunci când se știe că persoanele prostituate sunt cel mai adesea victime ale severității, constrângerii și violenței care determină degradări fizice și morale și duc la o sclavie incontestabilă, pare surprinzător că Statul commorează cu numeroase discursuri potrivite și demagogice abolirea sclaviei și menține deliberat un număr mare de persoane victime ale brutalității în această stare prin fiscalizarea acestei sclavii; Că apare, prin urmare, evident că o armonizare penală și fiscală trebuie să intervină de urgență; (...)."

Curtea de apel din Paris a infirmat această hotărâre și a condamnat partea cerereticului să plătească URSSAF 43.333 FRF (adică 6.606,07 EUR) pentru cotizații și majorări de întârziere datorate pentru perioada de la 1 ianuarie 1992 la 30 iunie 1996. Pronunțată la 17 decembrie 1998, hotărârea este motivată astfel:

„(...) Considerând că conform articolului R. 242-1 din codul asigurărilor sociale, cotizația alocațiilor familiale a angajatorilor și lucrătorilor independenți este datorată de orice persoană fizică care exercită, chiar dacă doar în mod accesoric, o activitate nesalariată; Considerând că articolul R. 242-1 din codul asigurărilor sociale vizează toți lucrătorii independenți indiferent de natura activității exercitate și nu limitează afilierea doar la activitățile specifi cite de INSEE; Considerând că activitatea de prostituție, tolerată, nu este în sine o activitate ilegală, doar anumite condiții ale exercitării sale sunt interzise, constituind infracțiunile de abordare și proxenetism; Considerând că considerațiile derivate din Convenția din 2 decembrie 1949 „pentru reprimarea traficului de ființe umane și exploatării prostituției altei persoane" (...) și din Convenția de salvgardare a drepturilor omului din 4 noiembrie 1952 nu sunt relevante; Considerând într-adevăr că, prin faptul că partea cerereticului percepea de fapt venituri nesalariale în funcție de serviciile pe care le furniza, venituri care sunt, altfel, supuse impozitării, ea nu poate fi scutit de obligațiile solidarității naționale și trebuie, prin urmare, supusă plății cotizațiilor alocațiilor familiale în aplicarea articolului R. 242-1 din codul asigurărilor sociale; (...)."

Recursul formulated de partea cerereticului - prin intermediul, în special, al unei încălcări a articolelor 3 și 4 ale Convenției - fusese declarat inadmisibil printr-o hotărâre a camerei sociale a Curții de Casație din 11 aprilie 2002.

Din informațiile furnizate de Guvern rezultă că somații au fost sistematic notificate părții cerereticului - cel puțin cincisprezece somații, notificate între 1991 și 14 ianuarie 1999 - în vederea plății tuturor cotizațiilor datorate pentru perioada de la 1 ianuarie 1988 la 31 decembrie 1997. Pentru cotizații, cel puțin 33.000,19 euro („EUR") au fost solicitați de la partea cerereticului, sumă care era completată de cel puțin 5.196,82 EUR de majorări. De altfel, în afară de procedurile sus-menționate (care privesc contestația somaiilor notificate între 31 august 1993 și 10 aprilie 1997), partea cerereticului sesizase degeaba instanțele pentru somații notificate la 26 septembrie 1991, 16 iunie 1992, 19 ianuarie 1993, 2 februarie 1998, 26 octombrie 1998 și 14 ianuarie 1999. În fine, URSSAF procedase la cel puțin trei sechestri de salariu în vederea plății sumelor datorate de interesată.

B.

Practică internă și drept relevant

În Franța, prostituția nu este nici interzisă (cu condiția respectării ordinii publice) nici pedepsită - abordarea publică este, totuși, pedepsită de art. 225-10-1 din codul penal, inserat prin legea nr. 2003-239 din 18 martie 2003 - nici reglementată, în timp ce proxenetismul este serios pedepsit (a se vedea raportul informativ nr. 34 al Senatului, ședință obișnuită 2002-2003, ședința din 29 octombrie 2002). Franța a semnat și ratificat (la 19 noiembrie 1960) Convenția Națiunilor Unite pentru reprimarea traficului de ființe umane și exploatării prostituției altei persoane din 2 decembrie 1949 (intră în vigoare la 25 iulie 1951), care conține, în special, următoarele dispoziții:

„Preambul

Considerând că prostituția și răul care o însoțește, și anume traficul de ființe umane în scopul prostituției, sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea individului, familiei și comunității,

(...)

art. 1

Părțile la prezenta Convenție se angajează să pedepsească orice persoană care, pentru a satisface pasiunile altora:

1) Angajează, atrage sau abate, în scopul prostituției, o altă persoană, chiar dacă cu consimțământ;

2) Exploatează prostituția altei persoane, chiar dacă cu consimțământ.

(...)

art. 16

Părțile la prezenta Convenție se angajează să ia sau să încurajeze, prin intermediul serviciilor sociale, economice, educaționale, igienice și alte servicii conexe, fie publice, fie private, măsuri în vederea prevenirii prostituției și a asigurării reeducării și reclasării victimelor prostituției și ale infracțiunilor vizate de prezenta Convenție.

(...)".

art. 225-5 din codul penal definește proxenetismul ca fiind faptul, de oricine, în orice fel; 1) ajutării, asistenței sau protejării prostituției altui; 2) tragerii de profit din prostituția altui, partajării produselor acesteia sau primirii subzistenței de la o persoană care se dedică obișnuit prostituției; 3) angajării, atragerii sau abaterii unei persoane în scopul prostituției sau exercitării presiuni asupra ei pentru ca să se prostitue sau să continue aceasta (a se vedea de asemenea art. 225-6 din același cod). Persoane juridice pot fi declarate penalmente responsabile pentru asemenea fapte (art. 225-12 din codul penal).

Veniturile pe care persoanele prostituate le obțin din activitate sunt impozitate. De altfel, conform articolului R. 241-2 din codul asigurărilor sociale, cotizația alocațiilor familiale a angajatorilor și lucrătorilor independenți este datorată de orice persoană fizică care exercită, chiar dacă doar în mod accesoric, o activitate nesalariată, inclusiv - după cum hotărâse Curtea de Casație (recurs nr. 93-18642; hotărâre din 18 mai 1995) - una de prostituție. Pe acest ultim punct, totuși, printr-o scrisoare colectivă din 26 martie 1999 (nr. 1999-032), Directorul reglementării și orientării recuperării invitase URSSAF să suspende toată procedura de recuperare forțată și să nu inițieze noi proceduri împotriva persoanelor prostituate în curs de reintegrare; urma, în felul acesta, următoarea scrisoare, adresată la 4 martie 1999 de Ministrul Ocupării și Solidarității la directorul agenției centrale a organelor asigurărilor sociale:

„(...) Ați atras atenția mea asupra situației prostituatelor în curs de reintegrare cu privire la cotizații ale alocațiilor familiale, ale [contribuției sociale generalizate] și ale [contribuției pentru rambursarea datoriei sociale] datorate de angajatori și lucrători independenți.

Exercitarea prostituției este considerată o activitate nesalariată de Curtea de Casație (decizia din 18 mai 1995). Veniturile derivate din aceasta sunt impozitate în categoria beneficiilor necomerciale și supuse prelevărilor sus-menționate.

Cu toate acestea, recuperarea forțată a acestor sume este de natură să facă mai dificile acțiunile de reintegrare întreprinse de persoanele interesate.

În consecință, mi se pare de dorit să nu se inițieze asemenea proceduri și să se suspende acelea care ar putea fi în curs de desfășurare, în momentul în care aceste persoane au întreprins asemenea acțiuni, al căror dovadă putea fi adusă prin toate mijloacele. Adaug că un dispozitiv similar există în materia fiscală (...).

Vă rog să informați organismele de recuperare și să-mi semnalați eventualele dificultăți în aplicarea prezentelor dispoziții.

(...)".

GRIEVANȚE

Partea cerereticului expune că încearcă de o decadă să renunțe la prostituție și că obligația pe care i-o impune plata cotizațiilor alocațiilor familiale o constrânge să continue această activitate pentru a putea face față acestor plăți. Forțând astfel persoane să continue o activitate de prostituție, autoritățile le supun unui „tratament degradant" contrare articolului 3 din Convenție și le obligă la un „lucru forțat sau obligatoriu" contrar articolului 4 din Convenție.

PE DREPT

„Nicio persoană nu poate fi supusă torturii sau unor pedepse ori tratamente inumane sau degradante."

„(...) 2. Nicio persoană nu poate fi obligată să execute un lucru forțat sau obligatoriu. (...)".

Guvernul consideră că teza părții cerereticului „nu este întemeiată în absența unui lant de cauzalitate dovedit între existența unei obligații sociale de a versa cotizații și continuarea activității sale de prostituție". El consideră că Statul nu a constrâns-o niciodată să se prostitue și nu a împiedicat-o în niciun fel să renunțe la prostituție: ea putea persista în demersurile sale de reintegrare în timp ce versează cotizațiile datorate. El indică că serviciile URSSAF au ajutat-o în acest sens, autorizând-o, conform cererii sale, să eșaloneze plățile din august 1991 la iulie 1992 la o valoare de 1.000 FRF pe lună și că, ulterior, nu solicitase alte măsuri de susținere, cum ar fi termene de plată sau noi eșalonări, nici atrasese atenția URSSAF Paris asupra stării sale de angustie și dificultăților întâmpinate în rambursarea datoriei sale.

Conform Guvernului, ținând seama de criteriile stabilite de Curte, art. 3 din Convenție nu se aplică prezentei cauze: „dacă este dificil de contestat că prostituția constituie un tratament degradant, simplu faptul de a supune exercitarea sa cotizațiilor de drept comun nu poate duce la concluzia că Statul constrânge persoanele interesate să continue această activitate pentru a putea plăti sumele datorate". De altfel, chiar și presupunând că realitatea proiectului de reintegrare al părții cerereticului să fie stabilit, Statul nu poate fi ținut răspunzător de eșecul acestui proiect din faptul unic al supunerii acesteia la plata cotizațiilor alocațiilor familiale și cu atât mai puțin în ceea ce privește aceasta, cu atât mai puțin dacă fusese eșalonat în timp.

Guvernul consideră că art. 4 din Convenție nu se aplică nici acestui caz, partea cerereticului nefiind supusă unui lucru forțat sau obligatoriu din cauza Statului. Reamintește la acest privire că conform articolului 2 § 2 al Convenției nr. 29 a Organizației Internaționale a Muncii privind luptă forțată sau obligatorie, această noțiune se referă la „orice lucru sau serviciu cerut unui individ sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care individul nu s-a oferit din plin voie". Se referă de altfel la opinia exprimată de Comisia Europeană a Drepturilor Omului în cadrul cauzei Van der Mussele c. Belgia (ca rezumat de Curte în hotărârea din 23 noiembrie 1983, seria A nr. 70, § 37): „nu există lucru forțat sau obligatoriu, în sensul articolului 4 § 2 al Convenției Europene, fără întrunirea a două condiții cumulative: nu doar lucrul ar trebui să fie efectuat împotriva voinței interesatului, dar ar trebui, în plus, ca obligația de a-l efectua să aibă un caracter „injust" sau „opresiv" sau ca executarea acestuia să reprezinte „o încercare evitabilă", cu alte cuvinte „inutilmente penibilă" sau „oarecum vexatoare"". Deci, conform Guvernului, din moment ce există aderență sau consimțământ din partea celui care efectuează lucrul, acesta nu mai intră în domeniu articolului 4 din Convenție. Acum, expune Guvernul, partea cerereticului nici nu justifică că Statul a constrâns-o să se prostitue și că are vreo responsabilitate în continuarea activității sale, nici nu produce dovezi tangibile că încearcă să renunțe la prostituție de zece ani. Se referă de altfel la decizia din 13 decembrie 1976 asupra cererii nr. 7602/76 (DR 7), în care Comisia remarcase că faptul de a nu mai versa alocații de șomaj unui șomer din motiv că refuzase acceptarea unei oferte de muncă, nu este asimilabil unui lucru forțat chiar dacă munca oferit nu corespunde calificărilor interesatului; din aceasta deduce că „Curtea nu pare a avea asimilat unei absențe de consimțământ constrângerea care naște din obligații financiare".

Din aceste motive, Curtea, cu majoritate,

Declară cererea admisibilă.

S. Dollé

A.B. Baka

Grefier

Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

37194/02

présentée par V. T.

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 16 mai 2006 en une chambre composée de

:

MM.

A.B.

Baka

,

président

,

J.-P.

Costa

,

I.

Cabral Barreto

,

M

mes

A.

Mularoni

,

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 25 septembre 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

La requérante, V. T., est une ressortissante française, née en 1953. Elle est représentée devant la Cour par M

e

Jean-Marie Defrenois, avocat au Conseil d’Etat et à la Cour de cassation. Le gouvernement français («

le Gouvernement

») est représenté par M

me

Edwige Belliard, directrice des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

La requérante est prostituée. Le 20 août 1990, dans le contexte de la mise en œuvre d’un projet dont l’objectif était de lui permettre de s’extraire du milieu de la prostitution, la requérante sollicita auprès de l’Union de recouvrement des cotisations de sécurité sociale et d’allocations familiales de Paris (ci-après «

l’URSSAF

») son affiliation au régime des travailleurs indépendants, en qualité de décoratrice. Elle produit deux attestations du «

Mouvement du Nid

», une organisation non gouvernementale qui milite pour une société sans prostitution. Dans la première, datée du 30 avril 1994, la responsable de la délégation de Paris indique bien connaître la requérante et «

atteste de sa volonté de quitter la prostitution et des démarches entreprises par elle pour y parvenir

»

; dans la deuxième, datée du 11

février

1998, une assistante sociale, membre de cette même délégation, certifie que ladite délégation connaît la requérante depuis plusieurs années et est en constant contact avec elle, et que l’intéressé «

poursuit ses recherches pour quitter la prostitution, recherches rendues très difficiles en raison de son âge, de son manque de qualification professionnelle, et d’un état de santé très déficient qui nécessite un sérieux et régulier suivi médical

».

Son dossier étant incomplet, une enquête fut diligentée par l’URSSAF

; le contrôleur qui se rendit au domicile de la requérante dans ce cadre lui fit signer un document dans lequel elle déclarait sur l’honneur se livrer à la prostitution et n’avoir jamais exercé la profession de décoratrice.

Sur la base de cette déclaration, l’URSSAF procéda à l’affiliation de la requérante en qualité de «

profession X

» à compter du 1

er

janvier 1986, et, dès 1991, lui adressa plusieurs contraintes en vue du recouvrement de cotisations et majorations de retards

; ainsi, par exemple, le 12 mars 1991, l’URSAFF mit la requérante en demeure de verser la somme de 40

954

FRF. Saisi par l’intéressée (ci-après, «

première procédure

»), le tribunal des affaires de sécurité sociale de Paris, par trois jugements du 9

décembre 1994, annula lesdites contraintes pour illégalité. Cependant, sur pourvoi de l’URSSAF, la chambre sociale de la Cour de cassation, par un arrêt du 19 décembre 1996, cassa ces jugements et renvoya les parties devant le tribunal des affaires de sécurité sociale de Bobigny.

Entre temps, saisi par l’URSSAF, l’institut national de la statistique et des études économiques («

INSEE

») avait, le 24 août 1995, envoyé à la requérante un certificat d’identification au répertoire national des entreprises et de leurs établissements daté du 6

juillet 1995, indiquant qu’elle y était inscrite à compter du 1

er

janvier 1991 dans la catégorie juridique «

profession libérale

» pour l’exercice d’activités de «

conseil pour les affaires et la gestion

». L’URSSAF lui avait ensuite réclamé le paiement de nouvelles cotisations sur le fondement de cette immatriculation (elle avait vainement – décision du 24 août 1995 – sollicité sa radiation). Elle avait ensuite saisi la commission de recours amiable de l’URSSAF de Paris d’une contestation de son affiliation sur ce fondement, en qualité de «

travailleur indépendant

», laquelle fut rejetée par une décision du 26 septembre 1997. En conséquence, le 6 octobre 1997, elle saisit le tribunal des affaires de sécurité sociale de Paris (ci-après, «

deuxième procédure

») d’une demande d’annulation de son immatriculation et des contraintes correspondantes.

Dans le cadre de la première procédure, la requérante demanda au tribunal des affaires de sécurité sociale de Bobigny de surseoir à statuer dans l’attente du jugement du tribunal de sécurité sociale de Paris. Par un jugement du 15 décembre 1998, le tribunal de Bobigny rejeta cette demande

; par un arrêt du 7 décembre 2000, la Cour de cassation cassa et annula ce jugement et renvoya les parties devant le tribunal des affaires de sécurité sociales de Créteil. Cependant, entre temps, par un jugement du 8

février 2000, le tribunal des affaires de sécurité sociale de Bobigny avait statué au fond, déboutant la requérante

; saisie par cette dernière, la Cour de cassation, par un arrêt du 21 mars 2002, conclut que ce jugement était nul comme étant rattaché au jugement du 15 décembre 1998, qu’elle avait cassé par son arrêt du 7

décembre 2000.

Par un jugement du 17 décembre 1998 (deuxième procédure), le tribunal des affaires de sécurité sociale de Paris fit droit aux demandes de la requérante, infirmant la décision de la commission de recours amiable de l’URSSAF du 26 septembre 1997, déclarant nulle son affiliation «

des chefs de décoratrice, conseil en relation et «

profession X

» et annulant toutes les contraintes subséquentes. Le jugement souligne notamment ce qui suit

:

«

(...)

Attendu que la requérante a entrepris en 1990 des démarches auprès de l’URSSAF (...) dans la perspective de son inscription en qualité de travailleur indépendant pour une activité de décoratrice

;

Qu’il s’agissait pour elle de tenter de mettre en œuvre un projet destiné à lui permettre de quitter le milieu de la prostitution

;

(...)

Attendu tout d’abord qu’il n’est contesté par aucune des parties que la requérante n’a jamais exercé les professions de décoratrice et de conseil en relations publiques

;

Qu’elle ne pouvait donc être immatriculée du chef de ces deux activités

;

(...)

Que, par voie de conséquence l’immatriculation effectuée sur les bases d’une activité non exercée est nulle ainsi que les contraintes

;

Attendu que c’est vainement que l’URSSAF (...) prétend que c’est en fonction d’une activité de prostitution et non d’après le certificat d’identification contesté pénalement par la requérante qu’elle a immatriculé cette dernière à compter du 1

er

janvier 1986

;

Attendu que si le fondement de cette dernière immatriculation n’était pas manifestement sujet à caution, on voit mal pourquoi l’URSSAF a cru nécessaire d’en utiliser une seconde, à savoir conseil en relations publiques, à partir de 1991, qui a entraîné la signification de toutes les contraintes litigieuses

;

Attendu en effet qu’une activité professionnelle non salariée telle que visée par les textes du code de sécurité sociale, doit s’entendre d’une profession dotée d’un statut organisé par l’autorité publique et ouvrant droit, pour ses membres, à une protection sociale et juridique

;

Attendu que cette activité professionnelle doit faire partie de la nomenclature officielle retenue par l’URSSAF et l’INSEE pour pouvoir faire l’objet d’une immatriculation

;

Que toute activité non visée, soit directement, soit par assimilation, dans ce répertoire d’identification, ne peut entraîner une affiliation

;

Attendu que tel est le cas de la prostitution

; que pour cette raison, l’URSSAF afin de pouvoir affilier la requérante de 1986 à 1991, a été obligée de l’immatriculer sous la rubrique «

profession X

»

;

Mais attendu que ce fondement «

profession X

» n’a aucune base légale

; qu’ainsi toute affiliation de ce chef doit être déclarée nulle, ainsi que les contraintes subséquentes

;

Attendu par ailleurs qu’une activité professionnelle non salariée génère des revenus dont la personne qui les perçoit peut éventuellement faire profiter, conjoint, famille, amis, etc.

Or attendu que selon les dispositions de l’article 225-5 du code pénal, quiconque tire profit de la prostitution d’autrui, en partage les produits ou reçoit des subsides d’une personne se livrant habituellement à la prostitution, se rend coupable du délit de proxénétisme

;

Que l’existence du délit démontre, en droit, que la prostitution n’est pas une activité entraînant une affiliation légale dont le critère est, notamment, la libre circulation et appréhension des revenus par quiconque

;

Attendu qu’il convient de souligner que l’Etat, un et indivisible, ne peut par le biais du Ministère de la Justice faire tomber sous le coup de la loi pénale quiconque appréhende les subsides d’une personne se livrant à la prostitution et par le biais du Ministère des Finances ou d’organismes officiels, tel que l’URSSAF, appréhender lui-même lesdits revenus pour des raisons fiscales évidentes

;

Que les textes pénaux visent «

quiconque

» et non pas seulement des personnes privées

;

Attendu que le tribunal, qui a une mission de justice, ne peut que stigmatiser cette compromission étatique, qui ne peut être entérinée par le judiciaire

;

Attendu aussi que selon l’article 225-6 du code pénal, quiconque entrave l’action de prévention, de contrôle, d’assistance ou de rééducation entreprise par les organismes qualifiés à l’égard de personnes en danger de prostitution ou se livrant à la prostitution se rend également coupable de délit de proxénétisme

;

Attendu que par le biais d’une imposition fiscale, l’Etat retarde ou interdit toute réinsertion puisqu’il oblige toute personne prostituée, en général démunie d’autres sources de revenus et d’autres possibilités professionnelles, à poursuivre cette activité pour pouvoir déférer à cette fiscalisation

;

Qu’il en est de même pour toute mesure d’assujettissement

;

Attendu que cette position contredit ouvertement les textes législatifs et réglementaires de juillet et novembre 1960 selon lesquels notamment «

les victimes de la prostitution doivent faire l’objet de mesures de rééducation et de reclassement de la part des pouvoirs publics

» et non pas de mesures d’imposition de la part desdits pouvoirs publics

;

Attendu enfin que lorsque l’on sait que les personnes prostituées sont le plus souvent victimes de sévices, de contraintes et de violences entraînant des dégradations physiques et morales et aboutissant à un esclavage non contestable, il apparaît surprenant que l’Etat commémore avec moult discours bienséants et démagogiques l’abolition de l’esclavage et maintienne volontairement un nombre important de personnes victimes de brutalités dans cet état en fiscalisant cet esclavage

;

Qu’il apparaît ainsi manifeste qu’une harmonisation pénale et fiscale doit intervenir de toute urgence

;

(...).

»

La cour d’appel de Paris infirma ce jugement et condamna la requérante à payer à l’URSSAF 43

333 FRF (soit 6

606,07 EUR) au titre des cotisations et majorations de retard dues pour la période allant du 1

er

janvier

1992 au 30 juin 1996. Rendu le 17 décembre 1998, l’arrêt est ainsi motivé

:

«

(...)

Considérant qu’aux termes de l’article R. 242-1 du code de la sécurité sociale, la cotisation d’allocations familiales des employeurs et travailleurs indépendants est due par toute personne physique exerçant, même à titre accessoire, une activité non salariée

;

Considérant que l’article R. 242-1 du code de la sécurité sociale vise tous les travailleurs indépendants quelle que soit la nature de l’activité exercée et ne limite pas l’affiliation aux seules activités répertoriées notamment par l’INSEE

;

Considérant que l’activité prostitutionnelle, tolérée, n’est pas en elle-même une activité illégale, seules certaines conditions de son exercice étant interdites comme constituant les infractions de racolage et de proxénétisme

;

Considérant que les considérations tirées de la Convention du 2 décembre 1949 «

pour la répression de la traite des êtres humains et de l’exploitation de la prostitution d’autrui

» (...) et de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme du 4 novembre 1952 sont inopérantes

;

Considérant en effet que, la requérante percevant effectivement des revenus non salariaux en fonction des prestations qu’elle fournit, lesquels revenus sont au demeurant soumis à l’impôt, elle ne peut se soustraire aux obligations de la solidarité nationale et doit de ce fait être assujettie au paiement des cotisations d’allocations familiales en application de l’article R. 242-1 du code de sécurité sociale

;

(...)

».

Le pourvoi formé par la requérant – au moyen notamment d’une violation des articles 3 et 4 de la Convention – fut déclaré non admis par un arrêt de la chambre sociale de la Cour de cassation du 11 avril 2002.

Il ressort des informations fournies par le Gouvernement que des contraintes ont été systématiquement signifiées à la requérante – au moins quinze contraintes, signifiées entre 1991 et le 14 janvier 1999 – en vue du paiement de toutes les cotisations dues pour la période courant du 1

er

janvier

1988 au 31 décembre 1997. Au titre des cotisations, au moins 33

000,19 euros («

EUR

») ont ainsi été réclamés à la requérante, somme à laquelle s’ajoutaient au moins 5

196,82 EUR de majorations. Par ailleurs, outre les procédures susmentionnées (qui concernent la contestation des contraintes signifiées entre le 31 août 1993 et le 10 avril 1997), la requérante a vainement saisi les juridictions des contraintes signifiées les 26

septembre 1991, 16 juin 1992, 19 janvier 1993, 2 février 1998, 26

octobre 1998 et 14 janvier 1999. Enfin, l’URSAFF a procédé à au moins trois saisies attribution en vue du paiement des sommes dues par l’intéressée.

B.

La pratique interne et le droit pertinents

En France, la prostitution n’est ni interdite (sous réserve du respect de l’ordre public) ni sanctionnée – le racolage public est cependant réprimé par l’article 225-10-1 du code pénal, inséré par loi nº 2003-239 du 18 mars 2003 – ni réglementée, alors que le proxénétisme y est sévèrement réprimé (voir le rapport d’information n

o

34 du Sénat, Session ordinaire de 2002-2003, séance du 29 octobre 2002). La France a ainsi signé et ratifié (le 19

novembre 1960) la Convention des Nation Unies pour la répression de la traite des êtres humains et de l’exploitation de la prostitution d’autrui du 2

décembre 1949 (entrée en vigueur le 25

juillet

1951), laquelle contient notamment les dispositions suivantes :

«

Préambule

Considérant que la prostitution et le mal qui l’accompagne, à savoir la traite des êtres humains en vue de la prostitution, sont incompatibles avec la dignité et la valeur de la personne humaine et mettent en danger le bien-être de l’individu, de la famille et de la communauté,

(...)

Article premier

Les Parties à la présente Convention conviennent de punir toute personne qui, pour satisfaire les passions d’autrui :

1) Embauche, entraîne ou détourne en vue de la prostitution une autre personne, même consentante;

2) Exploite la prostitution d’une autre personne, même consentante.

(...)

Article 16

Les Parties à la présente Convention conviennent de prendre ou d’encourager, par l’intermédiaire de leurs services sociaux, économiques, d’enseignement, d’hygiène et autres services connexes, qu’ils soient publics ou privés, les mesures propres à prévenir la prostitution et à assurer la rééducation et le reclassement des victimes de la prostitution et des infractions visées par la présente Convention.

(...)

» .

L’article 225-5 du code pénal définit le proxénétisme comme étant le fait, par quiconque, de quelque manière que ce soit

; 1

o

d’aider, d’assister ou de protéger la prostitution d’autrui

; 2

o

de tirer profit de la prostitution d’autrui, d’en partager les produits ou de recevoir des subsides d’une personne se livrant habituellement à la prostitution

; 3

o

d’embaucher, d’entraîner ou de détourner une personne en vue de la prostitution ou d’exercer sur elle une pression pour qu’elle se prostitue ou continue à le faire (voir aussi l’article 225-6 du même code). Les personnes morales peuvent être déclarées responsables pénalement de tels faits (article 225-12 du code pénal).

Les revenus que les prostitué/es tirent de leur activité sont imposés. Par ailleurs, aux termes de l’article R. 241-2 du code de la sécurité sociale, la cotisation d’allocation familiale des employeurs et des travailleurs indépendants est due par toute personne physique exerçant, même à titre accessoire, une activité non salariée,

y compris – ainsi en a jugé la Cour de cassation (pourvoi n

o

93-18642

; arrêt du 18

mai 1995) – prostitutionnelle. Sur ce dernier point cependant, par une lettre collective du 26 mars 1999 (n

o

1999-032), le Directeur de la réglementation et des orientations du recouvrement a invité les URSSAF à suspendre toute procédure de mise en recouvrement forcée et à ne pas engager de nouvelles procédures à l’encontre des prostitué/es en voie de réinsertion

; il faisait ainsi suite à la lettre suivante, adressée le 4 mars 1999 par le Ministre de l’Emploi et de la Solidarité au directeur de l’agence centrale des organismes de sécurité sociale

:

«

(...)

Vous avez appelé mon attention sur la situation des prostituées en voie de réinsertion au regard des cotisations d’allocations familiales, de la [contribution sociale généralisée] et de la [contribution pour le remboursement de la dette sociale] dues par les employeurs et travailleurs indépendants.

L’exercice de la prostitution est considéré comme une activité non salariée par la Cour de cassation (décision du 18 mai 1995). Les revenus qui en sont tirés sont imposés dans la catégorie des bénéfices non commerciaux et soumis aux prélèvements susmentionnés.

Toutefois, la mise en recouvrement forcé de ces sommes est de nature à rendre plus difficile les actions de réinsertion entreprises par les personnes intéressées.

En conséquence, il me paraît souhaitable de ne pas engager de telles procédures et de suspendre celles qui seraient éventuellement en cours dès lors que ces personnes ont engagé de telles actions, dont la preuve pourra être apportée par tous moyens. J’ajoute qu’un dispositif semblable existe en matière fiscale (...).

Je vous saurai gré de bien vouloir en informer les organismes de recouvrement et de me signaler les éventuelles difficultés d’application des présentes dispositions.

(...)

».

GRIEFS

La requérante expose qu’elle tente depuis une dizaine d’années, de quitter la prostitution, et que l’obligation qui lui est faite de payer des cotisations d’allocations familiales la contraint à poursuivre cette activité afin de pouvoir faire face à ces paiements. En forçant ainsi des personnes à poursuivre une activité de prostitution, les autorités les soumettent à un «

traitement dégradant

» contraire à l’article 3 de la Convention, et les astreignent à accomplir un «

travail forcé ou obligatoire

» contraire à l’article 4 de la Convention.

EN DROIT

1.

La requérante expose qu’elle tente depuis une dizaine d’années, de quitter la prostitution, et que l’obligation qui lui est faite de payer des cotisations d’allocations familiales la contraint à poursuivre cette activité afin de pouvoir faire face à ces paiements

; elle critique en particulier les décisions d’assujettissement et de mise en recouvrement prises en sa cause par l’URSSAF de Paris. Elle ajoute que, d’une manière générale, l’assujettissement des personnes prostituées au paiement des cotisations d’allocations familiales constitue un obstacle majeur à leur réinsertion dans la mesure où les revenus susceptibles d’être tirés d’une activité de réinsertion ne leur permettent pas de réunir les sommes réclamées par l’URSSAF au titre de leur activité prostitutionnelle antérieure ; elles n’ont en conséquence d’autre choix que de poursuivre cette activité, ce qui génère de nouveaux revenus et donc de nouvelles impositions et cotisations, et les enferme dans un cercle vicieux. Selon la requérante, en forçant ainsi des personnes à poursuivre une activité de prostitution, les autorités les soumettent à un «

traitement dégradant

» et les astreignent à accomplir un «

travail forcé ou obligatoire

». Elle dénonce en conséquence une violation des articles 3 et 4 de la Convention, lesquels sont respectivement libellés comme il suit

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

«

(...) 2.

Nul ne peut être astreint à accomplir un travail forcé ou obligatoire. (...)

».

2.

Le Gouvernement, qui déclare «

s’interroger sur le sérieux, voire la réalité

[du] projet de réinsertion

» de la requérante, souligne qu’elle était, en tant que personne physique exerçant une activité non salariée, fusse-t-elle prostitutionnelle, assujettie à l’obligation de verser des cotisations d’allocations familiales prévue par l’article R. 242-1 du code de sécurité sociale. Se référant à un arrêt

Aldona Malgorzata Jany e.a

du 20

novembre

2001 (C-268/99), il ajoute que le droit interne est conforme à la jurisprudence de la Cour de justice des communautés européennes selon laquelle la prostitution est une prestation de service rémunérée qui relève de la notion d’activité économique. Il souligne que la requérante a cependant bénéficié de mesures de bienveillance de la part du directeur de la réglementation et des orientations du recouvrement, après que le Ministre de l’emploi et de la solidarité a attiré son attention sur la situation des prostituées en voie de réinsertion

: les contraintes qui lui ont été signifiées portent sur une période comprise entre le 1

er

trimestre 1988 et le 4

ème

trimestre 1997, toutes n’ont pas donné lieu à une procédure de recouvrement forcée,

et la requérante a été radiée des comptes cotisants avec effet au 31 décembre 1998.

Le Gouvernement considère que la thèse de la requérante «

n’est pas fondée en l’absence d’un lien avéré de causalité entre l’existence d’une obligation sociale de verser des cotisations et la poursuite de son activité de prostitution

». Il estime que l’Etat ne l’a jamais contrainte à se prostituer et ne l’a aucunement empêchée de quitter la prostitution

: elle pouvait persister dans ses démarches de réinsertion tout en versant les cotisations dues. Il indique que les services de l’URSAFF l’ont aidée dans ce sens en l’autorisant, conformément à sa demande, à échelonner les versements d’août 1991 à juillet 1992 à hauteur de 1000 FRF par mois et que, par la suite, elle n’a pas sollicité d’autres mesures d’accompagnement telles des délais de paiement ou de nouveaux échelonnements, ni avoir attiré l’attention de l’URSAFF de Paris sur son état de détresse et les difficultés rencontrées pour rembourser sa dette.

Selon le Gouvernement, compte tenu des critères dégagés par la Cour, l’article 3 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer à la présente affaire

: «

s’il est difficilement contestable que la prostitution constitue un traitement dégradant, le seul fait de soumettre son exercice aux cotisations de droit commun ne saurait induire que l’Etat contraint les personnes concernées à poursuivre cette activité pour pouvoir payer les sommes dues

». Par ailleurs, à supposer même que la réalité du projet de réinsertion de la requérante soit établi, l’Etat ne saurait être tenu responsable de l’échec de ce projet du seul fait de l’assujettissement de l’intéressée au paiement de cotisations d’allocations familiales, et ce d’autant moins qu’il a été étalé dans le temps.

Le Gouvernement considère que l’article 4 de la Convention ne trouve pas non plus à s’appliquer au cas d’espèce, la requérante n’étant pas soumise à un travail forcé ou obligatoire du fait de l’Etat. Il rappelle à cet égard qu’aux termes de l’article 2 § 2 de la Convention n

o

29 de l’Organisation Internationale du Travail concernant le travail forcé ou obligatoire, cette notion se rapporte à «

tout travail ou service exigé d’un individu sous la menace d’une peine quelconque et pour lequel ledit individu ne s’est pas offert de son plein gré

». Il se réfère en outre à l’avis exprimé par la Commission européenne des Droits de l’Homme dans le cadre de l’affaire

Van der Mussele c. Belgique

(tel que résumé par la Cour dans son arrêt du 23 novembre 1983, série A n

o

70, § 37)

: «

il n’y a pas travail forcé ou obligatoire, au sens de l’article 4 § 2 de la Convention européenne, sans la réunion de deux conditions cumulatives: non seulement le travail devrait être accompli contre le gré de l’intéressé, mais il faudrait de surcroît que l’obligation de le fournir revête un caractère «

injuste

» ou «

oppressif

» ou que son exécution représente «

une épreuve évitable

», en d’autres termes «

inutilement pénible

» ou «

quelque peu vexatoire

»

». Ainsi, selon le Gouvernement, dès lors qu’il y a adhésion ou consentement de la part de celui qui effectue le travail, celui-ci n’entre plus dans le champ de l’article 4 de la Convention. Or, expose le Gouvernement, la requérante ni ne justifie que l’Etat l’a contrainte à se prostituer et qu’il a une quelconque responsabilité dans la poursuite de son activité, ni ne produit des preuves tangibles qu’elle tente de quitter la prostitution depuis dix ans. Il se réfère par ailleurs à la décision du 13 décembre 1976 sur la requête n

o

7602/76 (DR 7), dans laquelle la Commission a relevé que le fait de ne plus verser d’allocations chômage à un chômeur au motif qu’il avait refusé d’accepter une offre d’emploi, n’est pas assimilable à un travail forcé alors même que le travail offert ne correspond pas aux qualifications de l’intéressé

; il en déduit que «

la Cour ne sembla pas avoir assimilé à une absence de consentement la contrainte qui naît d’obligations financières

».

3.

En réplique, la requérante souligne qu’elle n’a été radiée des comptes cotisants qu’avec effet au 31 décembre 1998

: sont demeurées en litige les cotisations pour la période comprise entre le premier trimestre 1988 et le quatrième trimestre 1997. Par ailleurs, se référant à la lettre adressée le 4

mars 1999 par le Ministre de l’Emploi et de la Solidarité au directeur de l’agence centrale des organismes de sécurité sociale (précitée), elle souligne que le Gouvernement a officiellement admis que le paiement des cotisations d’allocations familiales est de nature à empêcher les prostituées de se réinsérer

; le Gouvernement serait donc malvenu à soutenir aujourd’hui devant la Cour qu’il n’y a pas de lien de causalité entre l’obligation sociale de verser des cotisations et la poursuite de l’activité de prostitution. Enfin, exposant qu’excepté une proposition d’étalement du paiement de cotisation, elle n’a bénéficié d’aucune mesure de bienveillance pour le recouvrement de dix années de cotisation, elle invite la Cour à considérer que son assujettissement à ce paiement l’a contrainte à poursuivre l’activité de prostitution et que cette contrainte est constitutive d’une violation des articles 3 et 4 de la Convention.

4.

La Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond

; il s’ensuit qu’elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Déclare

la requête recevable.

S.

Dollé

A.B.

Baka

Greffière

Président