cererii nr. 17779/04
prezentate de Franck BEAUSEIGNEUR
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), ședință pe 23 octombrie 2007 în cameră compusă din:
Domnii B.M. Zupančič, președinte,
C. Bîrsan, J.-P. Costa, doamna E. Fura-Sandström, domnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, doamna I. Berro-Lefèvre, judecători,
și de domnul S. Quesada, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea menționată mai sus introdusă pe 10 mai 2004,
Având în vedere decizia Curții de a se folosi de art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei,
Având în vedere observațiile depuse de guvernul pârât și pe acelea prezentate ca răspuns de reclamant,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamanta, domnul Franck Beauseigneur, este un cetățean francez, născut în 1964 și rezidând la Cagnes-sur-Mer. Ea este reprezentată în fața Curții de doamna avocat P. Ladu, din Nice. Guvernul francez („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna E. Belliard, directoarea Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.
Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în felul următor.
De la 3 martie 1986, reclamanta a fost angajată de Uniunea de Recuperare a Cotizațiilor de Securitate Socială și Alocații Familiale (Urssaf) în calitate de agent contractual pe baza unui prim contract cu termen determinat de trei luni.
Contractul a fost, într-un prim timp, prelungit până pe 29 august 1986, apoi, într-un al doilea timp, reclamanta și angajatorul ei au încheiat un contract numit „de calificare" care a ajuns la expirare pe 7 septembrie 1988.
Pe 13 aprilie 1995, reclamanta a sesizat consiliul de prud'hommes din Nice cu o cerere de reintegrare de către fostul angajator, estimând că în aplicarea art. 17 din convenția colectivă a organismelor de securitate socială, ar fi trebuit să fie titularizată de Urssaf deoarece avea o vechime mai mare de șase luni.
Printr-o hotărâre din 5 mai 1996, consiliul de prud'hommes din Nice a pronunțat nulitatea procedurii din următoarele motive:
„(...) Având în vedere că art. 6 din decretul 59.139 din 7 ianuarie 1959 privind diferite dispoziții care privesc securitatea socială, dispune că în orice instanță inițiată de un agent al unui organism de securitate socială împotriva angajatorului său și privind o ceartă născută cu prilejul contractului de angajare, reclamantul este obligat, sub pedeapsa nulității, să cite la instanță directorul regional de securitate socială, care va putea prezenta în fața juridicității competente orice concluzii de drept.
Având în vedere că reclamantul a prezentat la procedură două scrisori de simplă informare adresate direcției afacerilor sociale, aceste scrisori neputând constitui citații conform sensului art. 6 din decretul precedent (...)"
Reclamanta nu a contestat această hotărâre, cu toate acestea, pe 21 ianuarie 1997, a introdus o nouă acțiune în fața consiliului de prud'hommes din Nice, de această dată citând la instanță direcția regională de securitate socială.
Printr-o hotărâre din 10 iunie 1998, consiliul de prud'hommes din Nice a respins acțiunea reclamantei, estimând în special că dispoziții art. 17 din convenția colectivă a organismelor de securitate socială nu puteau găsi aplicare cu privire la contractele numite „de calificare".
Pe 26 iunie 1998, reclamanta a contestat această hotărâre.
Printr-o hotărâre din 16 ianuarie 2001, cea de-a 17-a cameră socială a curții de apel din Aix-en-Provence a respins acțiunea reclamantei, în esență din următoarele motive:
„(...) Articolul R. 516-1 din codul muncii dispune că «orice cereri decurgând din contractul de muncă dintre aceleași părți trebuie, indiferent dacă emit de reclamant sau de pârât, să fiu obiectul unei singure instanțe, (...)»; nu se face nicio distincție între dispoziții prin care s-ar fi hotărât asupra primei instanțe, în consecință, cererea domnului Beauseigneur este declarată inadmisibilă prin existența procedurii anterioare în care este necontestat că s-a încheiat printr-o hotărâre acum definitivă. (...)"
Reclamanta s-a recurs apoi în casație, susținând în special că principiul unicității instanței, așa cum a fost aplicat de curtea de apel, nu i-a permis să-și audă cauza în fața unui tribunal.
Printr-o hotărâre din 12 noiembrie 2003, camera socială a Curții de Casație a respins recursul format de reclamantă, din următoarele motive:
„(...) având în vedere că, potrivit art. R. 516-1 din codul muncii, orice cereri decurgând din același contract de muncă trebuie să fie obiectul unei instanțe unice sub pedeapsa inadmisibilității;
Și având în vedere că, observând că se hotărâse definitiv asupra instanței anterioare inițiate de dl Beauseigneur împotriva Urssaf din Alpes-Maritimes, printr-o hotărâre irevocabilă, curtea de apel a decis corect că noua cerere, decurgând din același contract de muncă și urmărind aceleași scopuri, se lovea de regula unicității instanței chiar dacă hotărârea intervenisă nu hotărâse pe fond ci anulase procedura din cauza absenței unei citații obligatorii (...)"
1.Convenția colectivă a organismelor de securitate socială
Art. 17 din această convenție dispune:
„Orice agent nou va fi titularizat, cel mai târziu după 6 luni de prezență efectivă în servicii una sau mai multe ori. (...)"
Articolul R. 516-1 din codul muncii se citește în felul următor:
„Orice cereri decurgând din contractul de muncă dintre aceleași părți trebuie, indiferent dacă emit de reclamant sau de pârât, să fiu obiectul unei singure instanțe, decât dacă temeiurile pretenții au născut sau nu au fost dezvăluite decât după sesizarea consiliului de prud'hommes."
Articolul R. 516-2 din codul muncii dispune:
„Noile cereri decurgând din același contract de muncă sunt admisibile în orice caz, chiar și în apel, fără ca să poată fi opusă absența incercare de reconciliere.
Jurisdicții care judecă în materie prud'homale cunosc de toate cererile reconvenție sau în compensare care, prin natura lor, se încadrează în competență, chiar dacă sunt formulate în apel."
3.Decret nr. 59-139 din 7 ianuarie 1959 privind diferite dispoziții care privesc securitatea socială
art. 6 din acest decret, acum codificat în primul paragraf al art. R. 123-3 din codul securității sociale, este redactat în felul următor:
„În orice instanță inițiată de agent al unui organism de securitate socială împotriva angajatorului și privind o ceartă născută cu prilejul contractului de angajare, reclamantul este obligat, sub pedeapsa nulității, să cite la instanță directorul regional de securitate socială, care va putea prezenta în fața juridicității competente orice concluzii de drept. (...)"
GRIU
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge că inadmisibilitatea opusă acțiunilor sale, în cele două proceduri pe care le-a introdus, nu i-a permis niciodată să-și facă efectiv valabil cauza în fața unui tribunal.
Reclamanta susține o încălcare a dreptului ei de acces la tribunal așa cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție, redactat în felul următor:
„Orice persoană are dreptul la faptul că cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal (...), care va decide (...) contestații asupra drepturilor și obligații de caracter civil (...)"
Guvernul ridică imediat două excepții de inadmisibilitate.
În prim loc, el observă că formularul cererii pe care reclamanta l-a trimis Curții este datat 28 septembrie 2004. Or, hotărârea Curții de Casație constituind în specie „decizie internă definitivă" în sensul art. 35 § 1 din Convenție a fost pronunțată pe 12 noiembrie 2003. El concluzionează că termenul de șase luni vizat de această aceeași dispoziție nu a fost respectat.
Reclamanta precizează că a trimis greului Curții o scrisoare recomandată, datată 7 mai 2004, și trimisă pe 12 mai 2004. Ea estimează că acest corespondență a întrerupt în mod regulat termenul de șase luni prescris de art. 35 § 1 din Convenție.
Curtea confirmă primirea primei scrisori a reclamantei pe 13 mai 2004. Ea observă că această scrisoare conținea o expunere succintă a faptelor litigioase și că griul pe care reclamanta intenționează să-l ridice în fața ei era deja clar expus în ea. Reclamanta viza de altfel în mod expres art. 6 din Convenție. Din aceasta rezultă că această scrisoare îndeplinea condițiile necesare pentru întreruperea termenului de șase luni. Curtea concluzionează că prezenta cerere a respectat pe acest punct prescripții art. 35 § 1 din Convenție. De aceea, ea nu poate admite prima excepție ridicată de Guvern.
În al doilea loc, Guvernul ridică o excepție privind neepuizarea căilor de recurs interne. El consideră, pe de o parte, că reclamanta s-a mărginit, în cursul procedurii a doua, la criticarea interpretării făcute de curtea de apel a dispoziții art. R. 516-1 din codul muncii. El observă, pe de altă parte, că reclamanta nu a contestat hotărârea pronunțată pe 5 martie 1996 de consiliul de prud'hommes din Nice, în timp ce un asemenea recurs i-ar fi permis să corecteze greșeala pe care a comis-o prin omiterea citării la instanță a directorului regional de securitate socială.
Reclamanta contestă acest punct. Chiar dacă, cu siguranță, nu a vizat în mod expres art. 6 § 1 din Convenție în fața jurisdicții interne, ea susține că nu a încetat să conteste imposibilitate pentru ea de a-și face judeca cauza pe fond. Ea estimează că, atât argumentele ridicate în fața judecători apel, cât și cele prezentate în sprijinul recursului ei în casație, în cadrul procedurii a doua, se refereau în esență la refuzul de acces la tribunal care i se opunea prin dispoziții relevante din codul muncii. Pe de altă parte, ea estimează că nu era obligată să conteste hotărârea din 5 martie 1996, aceasta having pronunțat nulitate procedurii pentru defectul citării directorului regional de securitate socială.
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței constante, partea reclamantă nu satisface obligația epuizării căilor de recurs interne pusă de art. 35 § 1 din Convenție decât dacă demonstrează sesizarea juridicii interne competente și exercitarea recururilor efective menite să combată decizia pe care o contestă și dacă a susținut în fața acelorași juridici, cel puțin în substanță și în formele și termene prescrise de dreptul intern, griurile pe care le va prezenta ulterior Curții (a se vedea, printre altele, Ankerl c. Elveția, hotărâre din 23 octombrie 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996, nr. 19, § 34).
Curtea observă că reclamanta a contestat în mod efectiv în fața jurisdicii interne interpretare și aplicare făcute de acestea a art. R. 516-1 din codul muncii. Or, ea observă că această dispoziție enunță principiul unicității instanței în materie prud'homale, principiu care constituie tocmai obiectul contestației reclamantei deoarece ar fi la origine al imposibilitate pe care o susține de a-și face judeca cauza de un tribunal. Deci, chiar dacă nu a vizat în mod expres art. 6 din Convenție în fața juridicii interne, reclamanta trebuie considerată că și-a susținut în substanță griul în fața acestor juridici. Din aceasta rezultă că această parte a excepției ridicate de Guvern trebuie respinsă.
Cât la întrebarea dacă reclamanta ar fi trebuit să conteste hotărârea pronunțată pe 5 martie 1996 de consiliul de prud'hommes din Nice, Curtea consideră că nu este pertinent să o examineze în această etapă. De fapt, prezenta cerere trebuie tocmai să conducă Curtea să controleze, din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție, posibilități oferite reclamantei de a accesa un tribunal. Or, la lectura observații Guvernului pe fondul cauzei, Curtea observă că acestea prezintă căile apelului împotriva hotărârii din 5 martie 1996 ca una din aceste posibilități. Curtea decide deci să unească această parte a excepției ridicate de Guvern la examinarea pe fond a cererii.
Reclamanta reproapă mai întâi judecători prud'homali că nu i-au propus, în cadrul procedurii prim, să-și regularizeze acțiunea prin decizia de a suspenda judecata și prin adresare a unei invitații să citeze la instanță directorul regional de securitate socială. Ea observă la această privire că, în cadrul procedurii a doua, și chiar dacă avea citat în mod regulat directorul regional de securitate socială, acesta din urmă nu a binevoit să se prezinte sau să se facă reprezenta la instanță. Ea pune deci sub semnul întrebării utilitate a pune la sarcina reclamantului asemenea obligații procedurale.
Reclamanta contestă apoi principiul însuși al unicității instanței. Ea estimează, în prim loc, că acestui principiu nu-și urmărește niciun scop legitim, și contestă deci pretinsa protecție pe care ar contribui s-o stabilească pentru salariat. Ea consideră, în al doilea loc, că aplicare acestui principiu în specie a lezat în mod despropiorționat dreptul ei de acces la tribunal. La această privire, ea afirmă că prima procedură care a condus la declar nulitate ar fi trebuit să fie reputată ca n-a existat niciodată și nu ar fi trebuit deci mai să aibă consecințe.
Guvernul reamintește mai întâi că art. R. 123-3 din codul securității sociale, în măsura în care pune pe agenți unui organism social opus angajatorului într-un litigiu născut cu prilejul contractului de muncă obligația citării prefectului de regiune ca organism de supervizare – în practică directorul regional de securitate socială –, este destinată a-i permite acestuia să participe la acțiunea principală și participă deci la aplicare concreto și efectivă a principiului egalității armelor dintre părți unui litigiu.
Guvernul estimează totuși că inadmisibilitatea pronunțată în instanță prim nu a privat în nicio formă reclamanta de posibilitate de a-și regulariza acțiunea. De fapt, în materie prud'homale, noile cereri pot fi liber formulate în orice etapă a procedurii, fie că cauza este în fața formației de departaj, în fața curții de apel sau chiar în caz de renvoi după casație. În aceste condiții, prima procedură, din perspectiva defectul citării autorității de supervizare, ar fi putut fi regularizată de reclamantă prin contestare hotărârii din 5 martie 1996 și prin citare a directorului regional de securitate socială în fața curții de apel.
Guvernul adaugă că principiul unicității instanței, fondat pe reguli ținând la preservare ordinii sociale, particularitate relații de muncă ca și justiție prud'homale și eficacitate acesteia, este temperat atât prin reguli procedurale specifice materiei, cât și prin aplicare flexibilă pe care o fac jurisdicții franceze. Deci, principiul nu poate fi opus cererilor al căror temei s-a născut sau nu a fost dezvăluit decât după stingere instanței (pe baza art. R. 516-1 din codul muncii). În același mod, camera socială a Curții de Casație a precizat, într-o hotărâre din 7 iunie 2006, că principiul nu poate fi opus unui salariat concediat sub motiv că angajatorul ar fi deja sesizat jurisdicii prud'homale privind acest concediu. Pe de altă parte, Guvernul subliniază accesibilitate extremă a justiție prud'homale caracterizată prin posibilitate sesizare prin simplă cerere, scutirii de avocat și avoué, precum și posibilitate a fi reprezentat sau asistat de salariat sau angajator aparținând aceleiași ramuri de activități, sau încă prin delegați organizații sindicale, muncitorești sau patronale.
Curtea reamintește că „dreptul la tribunal", al cărui drept de acces constituie un aspect (a se vedea, în special, Golder c. Regatul Unit, hotărâre din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, p. 18, § 36), nu este absolut și se pretează unor limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile admisibilitate recururi, deoarece cheamă prin natura sa o reglementare de către stat, care se bucură la aceasta de o anumită marjă de apreciere (García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDH 2000-II, Mortier c. Franța, nr. 42195/98, § 33, 31 iulie 2001, și Berger c. Franța, nr. 48221/99, § 30, CEDH 2002-X). Cu toate acestea, limitări aplicate nu trebuie restricționa accesul deschis individului într-o manieră sau la un punct cum ca dreptul ar fi lezat în substanța sa însuși. Pe de altă parte, ele nu se conciliază cu art. 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o relație rezonabilă de proporționalitate dintre mijloace și scopul vizat (Tolstoy Miloslavsky c. Regatul Unit, hotărâre din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pp. 78-79, § 59, Bellet c. Franța, hotărâre din 4 decembrie 1995, seria A nr. 333-B, p. 41, § 31, Guérin c. Franța, hotărâre din 29 iulie 1998, Recueil 1998-V, § 37, și Berger, precitat).
Curtea reamintește de asemenea că revine în prim rând autorității interne, și în special curți și tribunal, să interpreteze legislație internă. Rol Curții se limitează la verificare compatibilitate cu Convenție efecte unor asemenea interpretări. Aceasta este cu deosebire adevărat despre interpretare de tribunale ale reguli de natură procedurală care reglementează introducere recuri. Curtea reamintește de asemenea că reglementare relativ formal și termeni a respecta pentru a forma recurs vizează a asigura bun administrare justiție și respectare, în special, principiu securitate juridică. Dacă interesații trebuie sa poată aștepta ca aceste reguli să fie aplicate, regulile în cauză, sau aplicare care se face din ele, nu trebuie să împiedice justiabile a folosi o cale recurs disponibilă (Pérez de Rada Cavanilles c. Spania, hotărâre din 28 octombrie 1998, Recueil 1998-VIII, §§ 44-45). Deci, formalismul excesiv în aplicare lor poate dovedi a fi contrare art. 6 § 1 din Convenție atunci când se operează la dezavantajul uneia din părți (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding c. Ucraina, nr. 48553/99, § 81, CEDH 2002-VII).
În specie, Curtea observă imediat că două tipuri limitări au fost opuse reclamantei: într-un prim timp, obligație pentru ea a cita la instanță directorul regional de securitate socială și, într-al doilea timp, principiul unicității instanței în materie prud'homale.
Ținând seama de prima procedură, Curtea constată că obligație de a cita la instanță directorul regional de securitate socială a avut de fapt rezultat limitare acces reclamantei la juridicție prud'homale. Cu toate acestea, Curtea estimează, cum și Guvernul, că obligație aceasta particip la aplicare efectivă principiu egalității armelor așa cum este garantat de art. 6 din Convenție. Ea urmărește deci un scop legitim, conform cerințelor acestei dispoziții. Pe de altă parte, Curtea consideră că restricție aceasta, în specie, a respectat o „relație rezonabilă dintre mijloace și scop", deoarece obligație făcută reclamantei era clar prescrisă de lege și nu implicau nicio dificultate practică particulară. După ce a făcut alegere de a nu fi reprezentată, reclamanta nu era cu toate acestea scutită de a se informa despre dreptul intern în vigoare și de a trage orice consecințe pentru a-și introduce acțiunea. Curtea observă, pe de altă parte, că afirmație Guvernului potrivit căreia cale apelului împotriva hotărârii din 5 martie 1996 ar fi permis reclamantei a-și regulariza acțiunea nu este contestată de aceasta, care se mărgănește la a indica că nu era „obligată" să conteste hotărârea aceasta. Curtea estimează că o asemenea cale recurs ar fi de fapt permis reclamantei a-și susține cauza. Din aceasta rezultă că prima procedură a fost conformă cerințelor art. 6 din Convenție.
Curtea subliniază apoi incoherență ce ar exista a nega legătura dintre procedura aceasta și cea care a condus la hotărâre pronunțată de Curtea de Casație pe 12 noiembrie 2003. Aplicare, în cursul acesteia din urmă, principiu unicității instanței este de fapt doar consecință incapacitate reclamantei, în cadrul primei, de a sesiza juridici competente în formele prescrise de dreptul intern.
Cu toate acestea, Curtea trebuie să examineze conformitate acestui principiu cu cerințele art. 6 din Convenție. La această privire, ea observă că jurisdicții prud'homale franceze sunt obligatoriu juridici conciliare, înainte de a fi, dacă e cazul, juridici judecată. Din aceasta rezultă că procedur care le este aplicabilă se caracterizează prin mare accesibilitate părți la instanță. O asemenea accesibilitate generând risc important abuz, principiu unicității instanței oferă judecător o vedere globală litigiu prud'homal, evită dispersare proceduri și, prin urmare, risc contrariu decizii. El răspunde de asemenea interese actori economici în preservare relații dintre părți, în special în caz reiterare instanței susceptibilă compromite bun curs contract muncă. Deci, principiu litigios, fondat pe specificitate relații muncă, preservare ordinea socială și eficacitate justiție prud'homale urmărește de fapt un „scop legitim".
Curtea subliniază apoi că codul muncii prevede, în art. R. 516-2, o derogare la dreptul comun permițând introducere noilor cereri în orice etapă procedur prud'homale, inclusiv în apel. De plus, posibilitate există pentru salariat sau angajator a introduce un nou recurs, pe baza art. R. 516-1 in fine din codul muncii, dacă temeiul cereri sunt posteriori sesizării inițiale consiliu prud'hommes. Curtea concluzionează că principiu contestat suferă excepții semnificative, preocupate respecte dreptul pentru fiecare de a accesa un tribunal.
De aceea, ținând seama de posibilități oferite reclamantei de a-și susține cauza în cadrul primei proceduri și importanță principiu unicității instanței în bun funcționare justiție prud'homale, Curtea estimează că reclamanta nu aduce niciun element susceptibil a stabili că decizie jurisdicii interne în cadrul procedurii a doua ar fi fost excesivă. Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că, ținând seama de ansamblu dosarului și în absență arbitrar, restricții aduse în specie dreptului de acces la tribunal reclamanta nu au limitat aceasta la punct cum substanța lui ar fi fost lezată.
Din aceasta rezultă că griu aceasta este manifestă neîntemeiat și trebuie respins în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
În consecință, convine să se pună capăt aplicare art. 29 § 3 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, la unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Grefier
Președinte
de la requête n
o
17779/04
présentée par Franck BEAUSEIGNEUR
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 23 octobre 2007 en une chambre composée de
:
MM.
B.M. Zupančič,
président,
J.-P. Costa,
M
me
E. Fura-Sandström,
MM.
David Thór Björgvinsson,
M
me
juges,
et de M. S.
Quesada,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 10 mai 2004,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Franck Beauseigneur, est un ressortissant français, né en 1964 et résidant à Cagnes-sur-Mer. Il est représenté devant la Cour par M
e
P.
Ladu, avocat à Nice. Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A compter du 3 mars 1986, le requérant fut recruté par l’Union de recouvrement des cotisations de sécurité sociale et d’allocations familiales (Urssaf) en qualité d’agent contractuel sur la base d’un premier contrat à durée déterminée de trois mois.
Ce contrat fut, dans un premier temps, prorogé jusqu’au 29 août 1986 puis, dans un second temps, le requérant et son employeur conclurent un contrat dit «
de qualification
» qui parvint à expiration le 7 septembre 1988.
Le 13 avril 1995, le requérant saisit le conseil de prud’hommes de Nice d’une demande de réintégration par son ancien employeur, estimant qu’en application de l’article 17 de la convention collective des organismes de sécurité sociale, il aurait dû être titularisé par l’Urssaf dès lors qu’il présentait une ancienneté supérieure à six mois.
Par un jugement du 5 mai 1996, le conseil de prud’hommes de Nice prononça la nullité de la procédure aux motifs suivants
:
«
(...) Attendu que l’article 6 du décret 59.139 du 7 janvier 1959 relatif à diverses dispositions intéressant la sécurité sociale, dispose que dans toute instance engagée par un agent d’un organisme de sécurité sociale contre son employeur et portant sur un différend né à l’occasion du contrat de louage de service, le demandeur est tenu, à peine de nullité, d’appeler à l’instance le directeur régional de la sécurité sociale qui pourra présenter devant la juridiction compétente telles conclusions que de droit.
Attendu que le demandeur a produit à la procédure deux courriers de simple information adressés à la direction des affaires sociales, lesdits courriers ne pouvant constituer des mises en cause conformes au sens de l’article 6 du décret précité (...)
»
Le requérant n’interjeta pas appel de ce jugement, toutefois, le 21
janvier 1997, il introduisit un nouveau recours devant le conseil de prud’hommes de Nice, en appelant cette fois-ci à l’instance la direction régionale de la sécurité sociale.
Par un jugement du 10 juin 1998, le conseil de prud’hommes de Nice rejeta le recours du requérant estimant notamment que les dispositions de l’article
17 de la convention collective des organismes de sécurité sociale ne pouvaient trouver application relativement aux contrats dits «
de qualification
».
Le 26 juin 1998, le requérant interjeta appel de ce jugement.
Par un arrêt du 16 janvier 2001, la 17
e
chambre sociale de la cour d’appel d’Aix-en-Provence rejeta le recours du requérant, essentiellement aux motifs suivants
:
«
(...) L’article R. 516-1 du code du travail dispose que «
toutes les demandes dérivant du contrat de travail entre les mêmes parties doivent, qu’elles émanent du demandeur ou du défendeur, faire l’objet d’une seule instance, (...)
»
; il n’est fait aucune distinction entre les dispositions par lesquelles il peut avoir été statué sur la 1
ère
des instances, en conséquence, la demande de Monsieur Beauseigneur est rendue irrecevable par l’existence de la 1
ère
procédure dont il n’est pas contesté qu’elle s’est terminée par un jugement aujourd’hui définitif. (...)
»
Le requérant se pourvut alors en cassation, faisant notamment valoir en substance que le principe de l’unicité de l’instance, tel qu’appliqué par la cour d’appel, ne lui permettait pas de faire entendre sa cause par un tribunal.
Par un arrêt du 12 novembre 2003, la chambre sociale de la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant, aux motifs suivants
:
«
(...) attendu que, selon l’article R. 516-1 du code du travail, toutes les demandes dérivant du même contrat de travail doivent faire l’objet d’une instance unique à peine d’irrecevabilité
;
Et attendu qu’ayant relevé qu’il avait été définitivement statué sur l’instance précédemment introduite par M. Beauseigneur à l’encontre des URSSAF des Alpes
‑
Maritimes, par un jugement irrévocable, la cour d’appel a exactement décidé que la nouvelle demande, dérivant du même contrat de travail et tendant aux mêmes fins, se heurtait à la règle de l’unicité de l’instance alors même que le jugement intervenu n’avait pas statué sur le fond mais annulé la procédure en raison de l’absence d’une mise en cause obligatoire (...)
»
B.
Le droit interne pertinent
1.
Convention collective des organismes de sécurité sociale
L’article 17 de cette convention dispose
:
«
Tout nouvel agent sera titularisé, au plus tard après 6 mois de présence effective dans les services en une ou plusieurs fois. (...)
»
2.
Code du travail
L’article R. 516-1 du code du travail se lit comme suit
:
«
Toutes les demandes dérivant du contrat de travail entre les mêmes parties doivent, qu’elles émanent du demandeur ou du défendeur, faire l’objet d’une seule instance, à moins que le fondement des prétentions ne soit né ou ne soit révélé que postérieurement à la saisine du conseil de prud’hommes.
»
L’article R. 516-2 du code du travail dispose :
«
Les demandes nouvelles dérivant du même contrat de travail sont recevables en tout état de cause, même en appel, sans que puisse être opposée l’absence de tentative de conciliation.
Les juridictions statuant en matière prud’homale connaissent de toutes les demandes reconventionnelles ou en compensation qui, par leur nature, entrent dans leur compétence, même si elles sont formées en cause d’appel.
»
3.
Décret n
o
59-139 du 7 janvier 1959 relatif à diverses dispositions intéressant la sécurité sociale
L’article 6 de ce décret, désormais codifié au premier alinéa de l’article
R.
123-3 du code de la sécurité sociale, est rédigé ainsi
:
«
Dans toute instance engagée par un agent d’un organisme de sécurité sociale contre son employeur et portant sur un différend né à l’occasion du contrat de louage de service, le demandeur est tenu, à peine de nullité, d’appeler à l’instance le directeur régional de la sécurité sociale, qui pourra présenter devant la juridiction compétente telles conclusions que de droit. (...)
»
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l’irrecevabilité opposée à ces recours, dans les deux procédures qu’il a introduites, ne lui a jamais permis de faire effectivement valoir sa cause devant un tribunal.
Le requérant allègue une violation de son droit d’accès au tribunal tel que garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur les exceptions soulevées par le Gouvernement
Le Gouvernement soulève d’emblée deux exceptions d’irrecevabilité.
En premier lieu, il note que le formulaire de requête que le requérant a fait parvenir à la Cour est daté du 28 septembre 2004. Or, l’arrêt de la Cour de cassation constituant en l’espèce la «
décision interne définitive
» au sens de l’article 35 § 1 de la Convention a été rendu le 12 novembre 2003. Il en conclut que le délai de six mois visé par cette même disposition n’a pas été respecté.
Le requérant précise avoir adressé au greffe de la Cour une lettre recommandée, datée du 7 mai 2004, et envoyée le 12 mai 2004. Il estime que ce courrier a valablement interrompu le délai de six mois prescrit par l’article
35
§
1 de la Convention.
La Cour confirme la réception du premier courrier du requérant le 13
mai
2004.Elle relève que ce courrier contenait un bref exposé des faits litigieux et que le grief que le requérant entendait soulever devant elle y était déjà clairement exposé. Le requérant visait d’ailleurs expressément l’article
6 de la Convention. Il s’ensuit que ce courrier remplissait les conditions nécessaires à l’interruption du délai de six mois. La Cour en conclut que la présente requête a bien respecté sur ce point les prescriptions de l’article
35
§
1 de la Convention. Partant, elle ne saurait accueillir la première exception soulevée par le Gouvernement.
En second lieu, le Gouvernement soulève une exception tirée du non
‑
épuisement des voies de recours internes. Il considère, d’une part, que le requérant s’est borné, au cours de la seconde procédure, à critiquer l’interprétation faite par la cour d’appel des dispositions de l’article
R.
516
‑
1 du code du travail. Il note, d’autre part, que le requérant n’a pas interjeté appel du jugement rendu le 5 mars 1996 par le conseil de prud’hommes de Nice, alors qu’un tel recours lui aurait permis de rectifier l’erreur qu’il avait commise en omettant d’appeler à l’instance le directeur régional de la sécurité sociale.
Le requérant conteste ce point. Si, certes, il n’a jamais visé expressément l’article
6
§
1 de la Convention devant les juridictions nationales, il affirme n’avoir eu de cesse de contester l’impossibilité pour lui de faire juger sa cause au fond. Il estime que, tant les moyens soulevés devant les juges d’appel que ceux présentés à l’appui de son pourvoi en cassation, dans le cadre de la seconde procédure, portaient en substance sur le refus d’accès au tribunal que lui opposaient les dispositions pertinentes du code du travail. Par ailleurs, il estime qu’il n’était pas tenu d’interjeter appel du jugement du 5
mars 1996, celui-ci ayant prononcé la nullité de la procédure pour défaut de mise en cause du directeur régional de la sécurité sociale.
La Cour rappelle que, selon une jurisprudence constante, la partie requérante ne satisfait à l’obligation d’épuisement des voies de recours internes posée à l’article 35 § 1 de la Convention que si elle établit la saisine des juridictions nationales compétentes et l’exercice de recours effectifs destinés à combattre la décision qu’elle conteste et si elle a fait valoir devant ces mêmes juridictions, au moins en
substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs qu’elle soumet par la suite à la Cour (voir, entre autres,
Ankerl c. Suisse
, arrêt du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996, n
o
19, § 34).
La Cour note que le requérant a en effet contesté devant les juridictions nationales l’interprétation et l’application faites par celles-ci de l’article
R.
516-1 du code de travail. Or, elle relève que cette disposition énonce le principe de l’unicité de l’instance en matière prud’homale, principe qui fait précisément l’objet de la contestation du requérant puisqu’il serait à l’origine de l’impossibilité qu’il allègue de faire examiner sa cause par un tribunal. Ainsi, bien qu’il n’ait pas expressément visé l’article 6 de la Convention devant les juridictions nationales, le requérant doit être considéré comme ayant fait valoir en substance son grief devant ces juridictions. Il s’ensuit que cette partie de l’exception soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
Quant à la question de savoir si le requérant aurait dû interjeter appel du jugement rendu le 5 mars 1996 par le conseil de prud’hommes de Nice, la Cour juge qu’il n’est pas pertinent de l’examiner à ce stade. En effet, la présente requête doit précisément conduire la Cour à contrôler, au regard de l’article
6
§
1 de la Convention, les possibilités offertes au requérant d’accéder à un tribunal. Or, à la lecture des observations du Gouvernement sur le fond de l’affaire, la Cour note que celui-ci présente la voie de l’appel contre le jugement du 5 mars 1996 comme l’une de ces possibilités. La Cour décide donc de joindre cette partie de l’exception soulevée par le Gouvernement à l’examen au fond de la requête.
B.
Sur le fond
Le requérant reproche tout d’abord aux juges prud’homaux de ne pas lui avoir proposé, dans le cadre de la première procédure, de régulariser son recours en décidant de surseoir à statuer et en lui adressant une invitation à mettre en cause le directeur régional de la sécurité sociale. Il relève à cet égard que, dans le cadre de la seconde procédure, et alors qu’il avait dûment mis en cause le directeur régional de la sécurité sociale, ce dernier n’a pas daigné se présenter ou se faire représenter à l’instance. Il met dès lors en doute l’utilité de mettre à la charge du demandeur de telles obligations procédurales.
Le requérant conteste ensuite le principe même de l’unicité de l’instance. Il estime, en premier lieu, que ce principe ne poursuit aucun but légitime, et conteste ainsi la prétendue protection qu’il contribuerait à mettre en place pour le salarié. Il juge, en second lieu, que l’application de ce principe en l’espèce a porté atteinte de manière disproportionnée à son droit d’accès à un tribunal. A cet égard, il affirme que la première procédure ayant abouti à une déclaration de nullité aurait dû être réputée n’avoir jamais existé et n’aurait dès lors plus dû porter à conséquence.
Le Gouvernement rappelle tout d’abord que l’article R. 123-3 du code de la sécurité sociale, en ce qu’il fait peser sur l’agent d’un organisme social opposé à son employeur dans un litige né à l’occasion de son contrat de travail l’obligation de mettre en cause le préfet de région en tant qu’organisme de tutelle – en pratique le directeur régional de la sécurité sociale –, est destiné à permettre à ce dernier de prendre part à l’action principale et participe ainsi à l’application concrète et effective du principe de l’égalité des armes entre les parties d’un litige.
Le Gouvernement estime toutefois que l’irrecevabilité prononcée en première instance ne privait nullement le requérant de la possibilité de régulariser son recours. En effet, en matière prud’homale, les demandes nouvelles peuvent être librement formées à tout stade de la procédure, que la cause soit devant la formation de départage, devant la cour d’appel ou même en cas de renvoi après cassation. Dans ces conditions, la première
procédure, au regard du défaut de mise en cause de l’autorité de tutelle, aurait pu être régularisée par le requérant en interjetant appel du jugement du 5 mars 1996 et en attrayant le directeur régional de la sécurité sociale devant la cour d’appel.
Le Gouvernement ajoute que le principe de l’unicité de l’instance, fondé sur des règles tenant à la préservation de l’ordre social, à la particularité des relations de travail comme de la justice prud’homale et à l’efficacité de celle-ci, est tempéré à la fois par des règles procédurales spécifiques à la matière et par l’application souple qu’en font les juridictions françaises. Ainsi, ce principe ne saurait être opposé aux demandes dont le fondement est né ou n’a été révélé que postérieurement à l’extinction de l’instance (sur le fondement de l’article R. 516-1 du code du travail). De la même manière, la chambre sociale de la Cour de cassation a précisé, dans un arrêt du 7
juin 2006, que ce principe ne saurait être opposé à un salarié licencié au motif que son employeur aurait déjà saisi les juridictions prud’homales au sujet de ce licenciement. Par ailleurs, le Gouvernement souligne l’extrême accessibilité de la justice prud’homale caractérisée par la possibilité de saisine par simple requête, la dispense d’avocat et d’avoué ainsi que la possibilité d’être représenté ou assisté par un salarié ou un employeur appartenant à la même branche d’activités, ou encore par des délégués des organisations syndicales, ouvrières ou patronales.
La Cour rappelle que le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès constitue un aspect (voir, notamment,
Golder c. Royaume-Uni
, arrêt du 21
février 1975, série A n
o
18, p. 18, § 36), n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de recevabilité des recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (
García Manibardo c. Espagne
, n
o
38695/97, §
Mortier c.
France
, n
o
42195/98, § 33, 31 juillet 2001, et
Berger
c.
France
, n
o
48221/99, § 30, CEDH 2002-X). Néanmoins, les limitations appliquées ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, elles ne se concilient avec l’article 6 § 1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Tolstoy Miloslavsky
c.
Royaume-Uni
, arrêt du 13 juillet 1995, série A n
o
316-B, pp.
78-79, § 59,
Bellet c. France
, arrêt du 4 décembre 1995, série
A n
o
333
‑
B, p. 41, § 31,
Guérin c. France
, arrêt
du 29 juillet 1998,
Recueil
1998-V, § 37, et
Berger
, précité).
La Cour rappelle également qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, d’interpréter la législation interne. Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Cela est particulièrement vrai s’agissant de l’interprétation par les tribunaux des règles de nature procédurale régissant l’introduction de recours. La Cour rappelle également que la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique. Si les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que ces règles soient appliquées, les règles en question, ou l’application qui en est faite, ne doivent toutefois pas empêcher le justiciable d’utiliser une voie de recours disponible (
Pérez de Rada Cavanilles c. Espagne
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
1998
‑
44-45). Ainsi, un formalisme excessif dans leur application peut s’avérer contraire à l’article 6 § 1 de la Convention lorsqu’il est opéré au détriment de l’une des parties (voir,
mutatis mutandis
,
Sovtransavto Holding
c.
Ukraine
, n
o
En l’espèce, la Cour relève d’emblée que deux types de limitations ont été opposées au requérant
: dans un premier temps, l’obligation pour lui d’attraire à l’instance le directeur régional de la sécurité sociale et, dans un second temps, le principe de l’unicité de l’instance en matière prud’homale.
Eu égard à la première procédure, la Cour constate que l’obligation d’appeler à l’instance le directeur régional de la sécurité sociale a effectivement eu pour conséquence de limiter l’accès du requérant à la juridiction prud’homale. Toutefois, la Cour estime, comme le Gouvernement, que cette obligation participe à l’application effective du principe de l’égalité des armes tel que garanti par l’article 6 de la Convention. Elle poursuit ainsi un but légitime, conforme aux exigences de cette disposition. Par ailleurs, la Cour considère que cette restriction a, en l’espèce, respecté un «
rapport raisonnable entre les moyens employés et le but visé
», dès lors que l’obligation faite au requérant était clairement prescrite par la loi et n’emportait aucune difficulté pratique particulière. Ayant fait le choix de ne pas être représenté, le requérant n’était pas pour autant dispensé de s’informer du droit interne en vigueur et d’en tirer toutes les conséquences afin d’introduire son recours. La Cour relève, par ailleurs, que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle la voie d’appel contre le jugement du 5 mars 1996 aurait permis au requérant de régulariser son recours n’est pas contestée par ce dernier, qui se contente d’indiquer qu’il n’était «
pas obligé
» d’interjeter appel de ce jugement. La Cour juge qu’une telle voie de recours aurait néanmoins permis au requérant de faire valoir sa cause. Il s’ensuit que cette première procédure fut conforme aux exigences de l’article 6 de la Convention.
La Cour souligne ensuite l’incohérence qu’il y aurait à nier le lien entre cette première procédure et celle ayant abouti à l’arrêt rendu par la Cour de cassation le 12 novembre 2003. L’application, au cours de cette dernière, du principe d’unicité de l’instance n’est en effet que la conséquence de l’incapacité du requérant, dans le cadre de la première, à saisir les juridictions compétentes dans les formes prescrites par le droit interne.
Pour autant, la Cour se doit d’examiner la conformité de ce principe aux exigences de l’article 6 de la Convention. A cet égard, elle note que les juridictions prud’homales françaises sont obligatoirement des juridictions de conciliation, avant d’être, le cas échéant, des juridictions de jugement. Il en découle que la procédure qui leur est applicable se caractérise par une grande accessibilité des parties à l’instance. Une telle accessibilité engendrant un risque important d’abus, le principe de l’unicité de l’instance offre au juge une vision globale du litige prud’homal, évite un éparpillement des procédures et, partant, le risque de contrariété de décisions. Il répond également à l’intérêt des acteurs économiques en préservant les relations entre les parties, notamment en cas de réitération de l’instance susceptible de compromettre la bonne poursuite du contrat de travail. Ainsi, le principe litigieux, fondé sur la spécificité des relations de travail, la préservation de l’ordre social et l’efficacité de la justice prud’homale poursuit bien un «
but légitime
».
La Cour souligne ensuite que le code du travail prévoit, en son article
R.
516-2, une dérogation au droit commun permettant l’introduction de demandes nouvelles à tout stade de la procédure prud’homale, y compris en cause d’appel. De plus, la possibilité existe pour le salarié ou l’employeur d’introduire un nouveau recours, sur le fondement de l’article
in fine
du code du travail
,
si les fondements de leur demande sont postérieurs à la saisine initiale du conseil de prud’hommes. La Cour en conclut que le principe contesté souffre d’exceptions significatives, soucieuses de respecter le droit pour chacun d’accéder à un tribunal.
Dès lors, eu égard aux possibilités offertes au requérant de faire valoir sa cause dans le cadre de la première procédure et à l’importance du principe de l’unicité de l’instance dans le bon fonctionnement de la justice prud’homale, la Cour estime que le requérant n’apporte aucun élément susceptible d’établir que la décision des juridictions nationales dans le cadre de la seconde procédure aurait été excessive. Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que, eu égard à l’ensemble du dossier et en l’absence d’arbitraire, les restrictions portées en l’espèce au droit d’accès au tribunal du requérant n’ont pas limité celui-ci à un point tel que sa substance en eût été atteinte.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago
Quesada
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président