EPOUX MERCIER c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
EPOUX MERCIER c. FRANCE (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 19583/02 prezentate de EPOUX MERCIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 1 februarie 2007 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele J.-P. Costa Biersan Fura-Sandström dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și dnii S. Quesada, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 7 mai 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA Reclamanții, Georges și Nicole Mercier, sunt resortisanți francezi, născuți în 1927 și, respectiv, 1936, și își au reședința în Viena. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Carole Thomas-Raquin, avocată în Consiliul de Stat și, respectiv, în Curtea de Casație. Edwige Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 februarie 1994, o clădire aparținând reclamanților a fost vândută la licitație și, pentru a efectua distribuirea prețului de vânzare între creditori, Tribunalul de Mare Instanță din Privas stabilește, la 20 mai 1996, un proces-verbal de soluționare provizorie din ordin judiciar. Prin hotărârea din 10 ianuarie 1997, Tribunalul a respins contrazisul formulat de reclamanți împotriva băncilor de credit. La cererea unei astfel de bănci, această hotărâre a fost comunicată de către executor reclamanților la 26 martie 1997. Această semnificație preciza că hotărârea a făcut deja obiectul unei notificări către avocat la 13 martie 1997: aceasta adăuga următoarele: Foarte important □ Puteți face apel la această hotărâre în fața instanței judecătorești judecătorești (Gard) în termen de o lună de la data indicată în capul prezentului act, pe 23 aprilie 1997, prin declarație prin declarație prin declarație la grefa instanței de apel, apoi prin citații emise la 11 și 12 mai 1998. La 27 iulie 1999, instanța de recurs a declarat recursul inadmisibil printr-o hotărâre motivată în acest sens în materia ordinii judiciare între creditori nici o sesizare legală a unei instanțe judecătorești nu poate da naștere unui apel formulat prin declarația grefei în afara formelor prevăzute la art. 762 din Codul de procedură civilă, nu în ceea ce privește: În speță, hotărârea pronunțată la 10 ianuarie 1997 de Tribunalul de Mare Instanță din Privas, care hotărăște în materie de ordine judiciară între creditori, a fost adresată avocaților, inclusiv avocatului care candidează pentru domnul și domnul Mercier în fața Tribunalului, prin act al lui M (...), executor al justiției, la 13 martie 1997 (...) în conformitate cu art. 762 din Codul de procedură civilă Nici un text nu impune ca notificarea către avocat să cuprindă mențiunile impuse de art. 680 din noul Cod de procedură civilă pentru semnificațiile parțiale, iar respectarea termenului de 30 de zile de la al doilea paragraf din art. 762 din Codul de procedură civilă nu este prevăzută la limită de declarație M. și M. Mercier, căruia i s-a comunicat hotărârea parțial prin actul din 26 martie 1997 (cu menționarea acestui fapt a fost deja comunicat avocatului la 13 martie 1997) au menționat apelul prin declarație la grefa din 23 aprilie 1997 Acest apel care nu a fost formulat așa cum este prevăzut la al treilea și al patrulea paragraf din art. 762 din Codul de procedură civilă, în termen de 15 zile de la notificarea hotărârii de către avocat și în formele prevăzute în acest text, nu a putut, prin urmare, să sesizeze instanța în mod regulat. Prin urmare, este irelevant faptul că actul de semnificație a hotărârii parțiale din 26 martie 1997 a inclus o mențiune eronată a modalităților de recurs, dat fiind că termenul a început să curgă de la comunicarea către avocat, iar recursul nu a fost formulat în mod regulat De asemenea, recursul formulat prin citații la 11 și 12 mai 1998 este în mod evident inadmisibil pentru că a fost introdus în afara termenului prevăzut la art. 762 din noul Cod de procedură civilă (...) Reclamanții s-au ocupat în mod special de o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a dreptului lor de acces la o instanță, care rezultă, pe de o parte, din faptul că, în materie de ordin judiciar, termenul de 15 zile de la comunicarea în cunoștință de cauză a hotărârii, fără a se impune în același timp o informare a părților cu privire la termenul de recurs și la punctul de plecare al acesteia și, pe de altă parte, din faptul că notificarea hotărârii din 10 ianuarie 1997 care le-a fost făcută indică forme și termene de recurs. La 22 noiembrie 2001, Curtea de Casație a respins recursul printr-o hotărâre motivată (...) așteptat ca în materie de ordin judiciar, semnificația hotărârii către avocat face ca termenul de recurs să curgă fără a fi contrar cerinței unui proces echitabil, dacă calea de atac instituită de lege este supusă, pentru imperative de celeritate, condițiilor de formă și de termen proprii acesteia Și a așteptat ca instanța de apel, care nu trebuia să caute dacă avocatul căruia i s-a făcut semnificația a informat partea reprezentată de el, a reținut pe bună dreptate că semnificația hotărârii acestui avocat, pe care trebuie să o facă numai dacă este vorba de un avocat constituit, a făcut să curgă termenul de recurs Dreptul intern relevant (1) Noul Cod de procedură civilă (Titlul XVII: Termene, acte executorii și notificări) art. 675 Hotărârile sunt notificate prin semnificație, cu excepția cazului în care legea nu prevede altfel. (...) art. 680 Actul de notificare a unei hotărâri judecătorești a unei părți trebuie să indice într-un mod foarte aparent termenul de opoziție, de recurs sau de recurs în casare în cazul în care este deschisă o cale de atac, precum și modalitățile prin care se poate exercita acțiunea (...). Cod de procedură civilă (Cartea V: De la executarea hotărârilor judecătorești, titlul XIV: De la ordin) art. 762 Hotărârile cu privire la incidente și la fond se pronunță asupra raportului judecătorului și asupra concluziilor procuraturii publice. Hotărârea pe fond este pronunțată numai în termen de 30 de zile de la data sa de avocat și nu este susceptibilă de opoziție. Termenul de recurs este de cincisprezece zile de la notificarea hotărârii de către avocat; actul de apel este Ö Õ la adresa avocatului, și la domiciliul real al instanței de judecată nu a unui avocat. Acesta conține asignare și arest la răspundere, cu excepția nulității. (...) GRIEF Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, reclamanții se plâng, pe de o parte, din cauza faptului că, în materie de ordin judiciar, termenul de recurs, care nu este decât de 15 zile, aleargă de la comunicarea care trebuie mărturisită sau avocată a hotărârii, fără să fie impusă în paralel o informare a părților cu privire la termenul de recurs și la punctul de plecare al acesteia și, pe de altă parte, din cauza faptului că comunicarea hotărârii din 10 ianuarie 1997 care le-a fost făcută indică forme și termene de apel inexacte. ÎN DREPT reclamanții denunță o încălcare a art. 6 alin. (1) și 13 din Convenție, care sunt astfel exprimate (adică) Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Guvernul susține în principal că cererea este inadmisibilă pentru lipsa de epuizare a căilor de atac interne: renegocierea accesului la justiție de care se plâng reclamanții care rezultă dintr-o eroare pe deplin imputată consiliului lor, în acest scop trebuiau să introducă împotriva acestuia o acțiune pentru încălcarea obligațiilor sale profesionale. Cu titlu subsidiar, guvernul ajunge la concluzia că nu există o lipsă evidentă de temei a cererii. Acesta subliniază faptul că: că: rezultă din art. 762 din Codul de procedură civilă că numai comunicarea hotărârii judecătorești la 1997 și nu a depus recursul la instanța de apel de mai mult după expirarea termenului. Circumstanța că semnificația sentinței către solicitanți cuprindea mențiuni neregulamentare cu privire la termenele și formele de la rejudecare nu ar avea nici un impact asupra dreptului lor de acces dacă această semnificație nu era prevăzută de lege și că.......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Guvernul adaugă că lanțul nu poate vedea o limitare a dreptului la o instanță judecătorească mai puțin incompatibilă cu art. 6 alineatul (1) din convenție și nici în faptul că art. 762 din Codul de procedură civilă nu impune, în plus față de comunicarea către avocat, o informare a părților în ceea ce privește termenul de recurs și nici în sancțiunea necunoașterii termenului menționat. : pe de o parte, această limitare nu ar restrânge accesul la justiție într-un mod sau într-un punct precum dreptul la o instanță de justiție în sine ar fi atins în substanța sa; pe de altă parte, aceasta ar urmări un scop legitim Reclamanților nu li se poate reproșa că nu au introdus o acțiune în răspundere împotriva avocatului lor dacă obiectul unei astfel de acțiuni ar fi în orice ipoteză diferită de cel care a dus la pronunțarea hotărârii în cauză de către Curtea de Casație. Pe fond, aceștia subliniază în special că au fost înșelați în ceea ce privește modalitățile de exercitare a căilor de atac oferite și pe care le-au ales în formele și în termenele indicate cu privire la semnificația care le-a fost adresată, nu puteau vedea recursul declarat inadmisibil, cu excepția privării în mod vădit a acestora de dreptul de a avea acces la o instanță. Curtea amintește doar că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne: persoana a cărei introducere trebuie să fi fost invocată, cel puțin în esență, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre altele, Selmuni c. Franța [GC] 28 iulie 1999, n 25803/94, CEDO 1999-V, § 74. În cazul în care sunt disponibile mai multe acțiuni efective pe plan intern, este suficient ca reclamanții să utilizeze unul dintre aceștia (a se vedea, de exemplu, Moreira Barbosa c. Portugalia, 29 aprilie 2004, n 65681/01, CEDH 2004-V (extracturi)) ; Ceea ce contează este că statele contractante au avut posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte ca aceste afirmații să fie prezentate Curții (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Selmuni menționată anterior, aceleași referințe). Acestea fiind subliniate, este suficient ca Curtea să constate că, în cadrul recursului lor împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instană din 27 iulie 1999, reclamanții au sesizat Curtea de Casație cu privire la cauza pe care o sesizează astăzi, Curtea, care, de altfel, a fost examinată de Înalta Instană. Astfel, ei au pus statul pârât în măsură să corecteze presupusa încălcare. În ceea ce privește fondul, Curtea amintește că dreptul la o instanță În cazul în care dreptul de acces este un aspect, nu este absolut și este pregătit pentru limitări implicite admise, în special în ceea ce privește condițiile de admisibilitate a unei căi de atac, întrucât, prin natura sa, solicită o reglementare prin intermediul statului, care are în această privință o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, restricțiile aplicate nu trebuie să restricționeze accesul la internet deschis în mod liber într-un mod sau într-un astfel de punct, cum ar fi dreptul sa în sine, obținut chiar în substanța sa. În plus, acestea nu se referă la art. 6 alin. (1) decât dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Curtea reamintește, de asemenea, că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne; aceasta este în primul rând autorităților naționale, în special curților și instanțelor, pe care le revine legislația internă ; rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele unei astfel de interpretări. Acest lucru este deosebit de real în ceea ce privește interpretarea de către instanțe a normelor de natură procedurală, cum ar fi formele și termenele care reglementează depunerea documentelor sau introducerea căii de atac (a se vedea, printre altele, de Rada Cavanilles c. Spania , Hotărârea din 28 octombrie 1998, Culegerea hotărârilor și a Deciziilor 1998-VIII, §§ 43-44, și Barbier c. Franța, din 17 ianuarie 2006, n 76093/01, §§ 25-26). În cazul de față, Tribunalul de Primă Instanță a declarat inadmisibil recursul formulat de reclamanți împotriva hotărârii Tribunalului de Mare Instanță din Privas din 10 ianuarie 1997, pe motiv că părțile interesate nu au respectat formele și termenele prevăzute la art. 762 din Codul de procedură civilă. Or, normele privind formalitățile și termenele de depunere a unei căi de atac urmăresc să asigure o bună administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice; prin urmare, justițiabilii trebuie să se aștepte ca acestea să fie aplicate (hotărârile menționate anterior, §§ 45 și, respectiv, 26) și că, în cazul în care acest lucru este prevăzut de dreptul intern, nerespectarea lor este sancionată de către la a. Curtea deduce că limitarea dreptului la o instanță de care se plâng reclamanții urmărea un scop legitim și era, în principiu, proporțională cu acest scop. În plus, având în vedere marja de apreciere de care dispun statele în această privință, Curtea consideră că principiile consacrate prin art. 762 din Codul de procedură civilă potrivit cărora, pe de o parte, hotărârile pe fond sunt supuse unui avocat numai atunci când părțile sunt reprezentate și, pe de altă parte, termenul de apel este de cincisprezece zile de la această semnificaie, nu restrâng accesul la instana de recurs într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul la un tribunal se găsește în substana sa. În al doilea rând, Curtea constată că hotărârea Tribunalului de Mare Instanță din Privas din 10 ianuarie 1997 a fost notificată în mod corespunzător la 13 martie 1997 avocatului reclamanților, care nu putea ignora formele și termenele prevăzute cu claritate de art. 762 din Codul de procedură civilă. Circumstanța că notificarea hotărârii menționate în afara căilor legale către reclamanți la 26 martie 1997 de către una dintre părțile adverse conținea o indicație eronată cu privire la termenul limită de recurs, cu siguranță, le-ar fi putut induce în eroare pe acestea. ; cu toate acestea, le aparțineau, precum și avocatului lor să asigure respectarea condițiilor stabilite de lege în acest domeniu. Prin urmare, reclamanții nu pot susține decât dreptul de a solicita un recurs pe care l-au introdus cu întârziere constituie o restricție disproporționată a dreptului lor de a avea acces la justiție. În cele din urmă, Curtea amintește că, în cazul în care, la fel ca în speță, art. 6 alineatul (1) se aplică sub componenta sa civilă, acesta constituie o lex specialis în raport cu art. 13, ale cărui garanții sunt absorbite de aceasta (a se vedea, de exemplu, Brualla Gómez de la Torrec. Spania Hotărârea din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2957, § 41). Prin urmare, nu se pune nicio întrebare distinctă pe terenul celei de-a doua dispoziții. Din acest motiv rezultă că cererea este în mod evident nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție și să se respingă cererea în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Bošjan M. Zupančič Moduleer Președinte