SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 42272/98 prezentate de Gerard POTIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 decembrie 2004 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Türmen Jungwiert Ugrekhelidze mes Mularoni Fura-Sandström, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 13 aprilie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, Având în vedere decizia Curții din 11 martie 2003 de a amâna examinarea cererii în așteptarea deciziei Marii Camere în cauza Perez c. Franța 47287/99), După ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, dl Gerard Olar, este un cetățean francez, născut în 1953 și rezident în Calais. Guvernul pârât este reprezentat de dl Olar. Ronny Abraham, director de afaceri juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 20 martie 1993, reclamantul semnează un compromis de vânzare în vederea achiziționării unei clădiri închiriate, cu condiția obținerii unui împrumut bancar. La 7 aprilie 1993, el a aflat că era înscris în registrul național al incidentelor de rambursare a creditului particularilor (FICP). Prin scrisoarea din 15 aprilie 1993, banca sa a respins cererea de împrumut, astfel încât nu a putut efectua achiziția planificată. Prin scrisoarea din 16 aprilie 1993, Banca Franței l-a informat pe solicitant că numai instituția care a solicitat înregistrarea în FICP avea dreptul să o șteargă. La 22 aprilie 1993, reclamantul a depus o plângere în mâinile decanului judecătorilor de instrucție din Boulogne-sur-Mer pentru calomnie, reproșând instituțiilor de credit C. și S. pentru că l-au înscris în mod eronat în FICP ca plătitor necorespunzătoare și cerându-le despăgubiri. Printr-o hotărâre pronunțată la 25 ianuarie 1994, camera de judecată a Curții de Apel din Douai a anulat plângerea, faptele nefiind articulate sau calificate. Procedurile penale privind plângerile false și utilizarea false depuse de reclamant La 29 aprilie 1994, reclamantul a depus o plângere pentru falsificare și utilizare falsă la procurorul Republicii Boulogne-sur-Mer, pentru aceleași fapte, în special că înregistrarea în cadrul FICP efectuată în mod eronat de societățile de credit C. și S. îl împiedica să contracteze un nou împrumut și să dispună de un cec și că suferea de un prejudiciu important. Prin scrisoarea din 4 mai 1995, primită la data de 10 mai de la grefa Tribunalului de Mare Instanță din Boulogne-sur-Mer, reclamantul a depus o plângere cu constituirea de părți civile în mâinile decanului judecătorilor de cercetare, pentru aceleași fapte și aceleași șefi Potrivit reclamantului, plângerea respectivă nu a fost decât confirmarea plângerii sale din 29 aprilie 1994, de care nu a fost nouă până la 4 mai 1995 și de care a aflat în 1998 că a fost clasată fără răspuns, la o dată pe care nu o poate preciza, care nu a fost informată cu privire la această clasificare. Mai jos menționate, în ceea ce privește acuzațiile de falsificare și de utilizare a falsurilor, se menționează singura plângere din 10 mai 1995; pe de altă parte, reclamantul precizează, în mai multe dintre scrisorile de mai jos menționate, adresate acelorași instanțe și referitoare la plângerea sa cu constituirea unei părți civile pentru falsificare și utilizare de falsuri, că a depus plângerea la 10 mai 1995. Prin scrisoarea din 6 septembrie 1995, decanul judecătorilor de instrucție a solicitat reclamantului informații suplimentare (copie de plângere anterioară, aviz de impunere și decizie a biroului de asistență judiciară). Reclamantul a răspuns la această cerere la 22 septembrie 1995. La 25 martie 1996, decanul judecătorilor de instrucție ai Tribunalului de Mare Instanță din Boulogne-sur-Mer a stabilit la 6 000 de franci francezi (FRF) (de exemplu 915 EUR) suma consemnării care trebuie plătită de solicitant. Acesta din urmă s-a încheiat cu plata la 24 aprilie 1996. 31 mai 1996, procedura a fost comunicată procurorului districtual al Republicii, care a primit revendicări de incompetență la 5 iunie 1996. Prin scrisoarea din 12 septembrie 1996, reclamantul a solicitat să fie audiat de judecătorul de anchetă în conformitate cu art. 82-1 din Codul de procedură penală. La 31 octombrie 1996, reclamantul a solicitat asistență judiciară, care i-a fost acordată la 16 decembrie următor. Prin scrisorile din 4 decembrie 1996 și 11 februarie 1997, reclamantul a scris președintelui Camerei de Acuzare a Curții de Apel din Douai pentru a-și face griji cu privire la stadiul procedurii, solicitând intervenția sa pentru relansarea acesteia. La 14 ianuarie 1997, decanul judecătorilor de instrucție a comunicat din nou procedura la Parchet, pentru noi rechiziții. La 10 februarie 1997, procurorul districtual a emis un rechizitoriu introductiv, iar judecătorul însărcinat cu anchetarea cazului a fost desemnat la 20 martie 1997. Prin scrisoarea din 7 mai 1997, reclamantul a indicat judecătorului de instrucțiuni că a depus consemnarea de mai mult de un an și i-a cerut, în conformitate cu art. 175-1 din Codul de procedură penală, să ia o decizie de trimitere la instanța de judecată sau de nejudecată. La 11 iunie 1997, reclamantul a scris grefierului camerei de acuzare a Curții de Apel din Douai, indicând că a trecut o lună fără răspuns din partea judecătorului și cerând intervenția camerei de acuzare. Din dosar nu reiese că a fost dat curs acestei scrisori. Prin scrisoarea din 27 noiembrie 1997, reclamantul l-a informat pe procurorul Republicii cu privire la ceea ce încă nu fusese ascultat. Prin scrisoarea din 10 februarie 1999, acesta a solicitat din nou intervenția camerei de recurs, referindu-se la scrisoarea sa din 11 iunie 1997, rămas fără răspuns și nu reiese din dosar că s-a dat curs acestei scrisori. La 17 februarie 1999, reclamantul a solicitat rambursarea consemnării sale. Judecătorul a acceptat această cerere prin ordonanța din 26 februarie 1999. La 10 noiembrie 1999, reclamantul a trimis o scrisoare de relansare judecătorului de instrucție. Hotărârea Poliției Judiciare din Paris, acționând în cadrul comisiei de recurs, a efectuat apoi cereri de informații la instituțiile de credit C. și S., care i-au răspuns prin scrisorile din 9 decembrie 1999 și, respectiv, 21 ianuarie 2000. La 30 martie 2000, reclamantul a fost audiat de judecătorul de instrucție, care a indicat că există o problemă de competență teritorială, sediul societăților în cauză aflat la Paris, și că elementul moral al infracțiunilor de falsificare și de utilizare a falsurilor părea să lipsească. În aceeași zi, magistratul instructor l-a informat pe solicitant cu privire la faptul că instrucțiunea i s-a încheiat și că dosarul procedurii va fi transmis procurorului districtual al Republicii în termen de 20 de zile. La 17 aprilie 2000, reclamantul a solicitat judecătorului de instrucțiune să procedeze din nou la audierea sa și să organizeze confruntări între acesta și responsabilii societăților vizate. Prin ordonanța din 21 aprilie 2000, magistratul a respins aceste cereri. La 27 aprilie 2000, reclamantul a solicitat această ordonanță. Procurorul general și-a luat rechizițiile la data de 30 mai. Consiliul reclamantului a depus un memoriu la 14 iunie 2000. Ședința camerei de acuzare a Curții de Apel din Doai a avut loc la 16 iunie 2000. Printr-o hotărâre pronunțată la 4 iulie 2000, camera de acuzare a confirmat ordinul de refuz al unor măsuri de cercetare suplimentare. La 21 iulie 2000, reclamantul s-a asigurat că această hotărâre este încălcată. În urma unui interviu cu procurorul Republicii Boulogne-sur-Mer, reclamantul l-a informat, prin scrisoarea din 25 iulie 2000, cu privire la erorile materiale prevăzute în Hotărârea din 4 iulie 2000 menționată anterior și cu privire la faptul că se abținea de la recurs, astfel încât dosarul să revină procurorului și ca acesta să ia o rechiziționare suplimentară. Prin ordonanța din 16 august 2000, președintele Camerei Omucideri a Curții de Casație a dat act de revocarea reclamantului recursului său în casare. Prin scrisoarea din 29 octombrie 2000 adresată judecătorului de instrucție, reclamantul a solicitat să fie audiat cu privire la întregul dosar. La 18 decembrie 2000, judecătorul de instrucțiuni a adoptat o ordonanță de nejudiciare, din cauza lipsei unor acuzații suficiente. La data de 20 decembrie 2000, reclamantul a solicitat o ordonanță de nejudiciare. Procurorul general și-a luat rechizițiile la 18 iunie 2001. Consiliul reclamantului a depus o memorare la 2 iulie 2001. Ședința camerei de instrucțiuni a Curții de Apel din Douai a avut loc la 4 iulie 2001. Printr-o hotărâre pronunțată la 26 septembrie 2001, camera de instrucțiuni a confirmat ordinul de nejudiciare, considerând în special că, în cazul în care inscripțiile la FICP ar fi putut fi efectuate după o examinare eronată a situației reclamantului, niciun element din dosarul de informare nu ar demonstra că o astfel de eroare a fost săvârșită cu intenția de a prejudicia reclamantul și că ar constitui infracțiunea de falsificare. (3) Procedura civilă Reclamantul a atribuit apoi, la o dată care nu reiese din dosar, instituțiile de credit C. și S. în fața Tribunalului de Mare Instanță din Boulogne-sur-Mer, în scopul obținerii de despăgubiri; cauza a fost chemată la ședința din 26 februarie 2002. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale referitoare la plângerea sa cu constituirea unei părți civile pentru falsuri și utilizarea unor falsuri. Prin scrisorile datate pentru prima dată la 5 aprilie 2002, reclamantul ridică un nou motiv, întemeiat pe durata procedurii pe care a inițiat-o în 2001 în fața instanței civile. În opinia reclamantului, durata procedurii inițiate prin plângerea sa cu constituirea unei părți civile pentru falsuri și utilizarea unor falsuri nu corespunde cerinței de termen rezonabil mai mic decât cel prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) A. Cu privire la admisibilitate Guvernul, ale cărui observații sunt din 17 noiembrie 1999, consideră, în principal, că art. 6 din convenție nu se aplică în speță. În lumina jurisprudenței organelor Convenției privind admisibilitatea cererilor formulate de părțile civile (a se vedea în special Hotărârile Tomasi c. Franța din 27 august 1992, seria A n 241-A, Acquaviva c. Franța din 21 noiembrie 1995, seria A n 333-A, și Hamer c. Franța din 7 august 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-III), acesta arată în primul rând că nu există niciun motiv să se considere că constituirea unei părți civile din 10 mai 1995 era bine întemeiată, întrucât judecătorul fondului nu se pronunțase încă. Pe de altă parte, reclamantul nu și-ar fi exprimat dorința de a obține despăgubiri, deși ar fi putut să facă acest lucru încă din etapa anchetei pregătitoare; în cele din urmă, având în vedere obiectul plângerii, contestația era susceptibilă, potrivit guvernului, să genereze un litigiu în fața instanței civile. Prin urmare, nu s-ar putea afirma, în stadiul actual al procedurii interne, că aceasta are un caracter determinant pentru drepturile de natură civilă ale reclamantului, presupunându-se că acestea sunt stabilite. Reclamantul, ale cărui observații au ajuns la Curte la 17 ianuarie 2000, contestă această teză, susținând, în primul rând, că a indicat un prejudiciu important în plângerea sa și că intenționa să solicite, în consecință, despăgubiri în caz contrar, nu ar fi trebuit să plătească o consemnare de 6 000 FRF (și anume 915 EUR) , solicită că nu a putut formula încă, deoarece încă nu a fost audiat de către judecătorul de cercetare și reamintește în această privință că a solicitat, de asemenea, despăgubiri în plângerea sa pentru calomnie. Curtea reamintește că o plângere cu constituirea unei părți civile intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din Convenție, inclusiv în faza anchetei luate separat ( Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 66, CEDH 2004- I), cu excepția ipotezelor de sau de renunțare, stabilită fără echivoc, de către victimă a exercitării dreptului său de a introduce acțiunea, prin natura civilă, oferită de dreptul intern, numai în vederea obținerii unei reparații simbolice sau a protecției unui drept cu caracter civil (Perez, citată anterior, §§ 70-71). Având în vedere că circumstanțele cazului sunt diferite de ipotezele menționate la alineatul precedent, procedura intră, prin urmare, în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, excepția de incompatibilitate rațională ridicată de guvern trebuie respinsă. Guvernul ridică, în subsidiar, o excepție de la aplicarea căilor de atac interne. Acesta arată, pe de o parte, că reclamantul a omis să facă uz, în timp util, de acțiunea prevăzută la art. 175-1 din Codul de procedură penală, permițându-i, în special, să solicite judecătorului de anchetă închiderea cauzei și că, în cazul în care a făcut-o la 12 mai 1997, nu reiese din dosar că a sesizat camera de judecată ca urmare a lipsei instanței de cercetare. Guvernul susține că utilizarea acestei căi de atac i-ar fi permis să obțină închiderea informațiilor sau cel puțin o accelerare a acestei proceduri. În această privință, citează, fără a-l prezenta la dosar, Hotărârea Albou din 15 ianuarie 1997 în care Curtea de Casație a considerat că: dispozițiile articolului 175-1 din Codul de procedură penală (...) nu pot interzice, cu excepția cazului în care părțile nu au niciun drept de a se asigura că cauza lor este examinată într-un termen rezonabil, ca o cerere formulată în temeiul articolului 175-1 din Codul de procedură penală să fie repetată, în cazul în care s-a încheiat un nou termen de un an de la ultima cerere adresată magistratului instructor în aceleași scopuri Guvernul reamintește decizia C.P. și altele c. Franța din 12 octombrie 1999 (n 3609/97), în care Curtea considerase că eventuala acțiune la art. 175-1 din Codul de procedură penală nu se referea la problema epuizării căilor de atac interne, ci la cea a examinării pe fond a cauzei. El invită Curtea să își reconsidere poziția în această privință și să considere că art. 175-1 din Codul de procedură penală constituie o cale de atac utilă care trebuie exercitată în cazul în care durata unei proceduri penale este contestată. Recurentul contestă eficacitatea acțiunii prevăzute la art. 175-1 din Codul de procedură penală și a celei întemeiate pe articolul L.781-1 din Codul Organizației Judiciare. Curtea recunoaște cu guvernul că jurisprudența sa oferă exemple în care Curtea a decis să adere la fond excepția de la ne recursul la art. 175-1 din Codul de procedură penală; cu toate acestea, Comisia a considerat mai recent că este necesar să se examineze cu titlu preliminar excepția guvernului, în ceea ce privește eficacitatea acțiunii prevăzute la art. 175-1 din Codul de procedură penală (a se vedea mutatis mutandis, Susini și alții, Franța, (dec.) nr. 43719/98, 8 octombrie 2002). Curtea reamintește că dispozițiile art. 35 alin. (1) din Convenție nu prevăd decât epuizarea recursurilor atât referitoare la încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate. Acestea trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel lipsesc eficiența și accesibilitatea dorite; statului pârât îi revine sarcina de a demonstra că aceste cerințe sunt îndeplinite (a se vedea, printre altele, Hotărârile Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A n 198, § 27 și Dalia c. Franța din 19 februarie 1998, Rec., 1998-I, punctul 38. Curtea amintește, de asemenea, că rezultă atât din Hotărârea Kudla c. Polonia ([GC], n 30210/96, CEDO 2000 XI), cât și din Decizia Mifsud c. Franța ([GC] n 57220/00, CEDO 2002 VIII), cât și din decizia Mifsud c. Franța ([GC] n 57220/00, CEDO 2002 VIII) și în ceea ce privește termenul rezonabil În sensul articolului 6 alineatul (1), pentru a fi efectiv, o acțiune trebuie să permită fie să intervină mai devreme hotărârea instanțelor sesizate, fie să ofere justițiabililor o despăgubire adecvată pentru întârzierile deja acuzate (Kudla, § 159, Mifsud, § 17, menționate anterior). Curtea amintește, în cele din urmă, că, prin decizia Susini și altele (citată în prealabil), Comisia a considerat că acțiunea prevăzută la art. 175-1 din Codul de procedură penală nu are caracterul unei căi de atac efective. Guvernul nu furnizează niciun element de jurisprudență internă care ar putea modifica, în speță, aprecierea Curții cu privire la eficacitatea unei astfel de căi de atac, Curtea nu se poate abate de la această abordare. În ceea ce privește al doilea aspect al excepției, Curtea amintește că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L.781-1 din Codul Organizației Judiciare în ceea ce privește cerința de epuizare a căilor de atac interne. Curtea a considerat că această acțiune a dobândit gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și trebuie utilizată în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, la data de 20 septembrie 1999 (Mifsud, citată anterior). În consecință, Comisia a concluzionat că orice motiv întemeiat pe durata unei proceduri în fața instanțelor judiciare franceze introdus în fața ei după 20 septembrie 1999 fără a fi fost înaintat în prealabil instanțelor interne în cadrul unei acțiuni în temeiul articolului L.781-1 din Codul Organizației Judiciare este inadmisibil, indiferent de stadiul procedurii pe plan intern; altfel, obiecțiile introduse înainte de această dată. În cazul de față, Curtea fiind sesizată cu prezenta cauză la 13 aprilie 1998, nu poate fi reproșată reclamantului că nu a recurs la această acțiune. Prin urmare, în cele două ramuri ale sale trebuie respinsă excepția întemeiată pe neobosirea căilor de atac interne. B. Pe fond Guvernul arată că procedura penală în litigiu a început la 10 mai 1995, data primirii plângerii cu constituirea unei părți civile a reclamantului prin grefa Tribunalului de Mare Instanță și recunoaște că cauza nu prezintă nicio dificultate specială. Constatând că reclamantul nu a realizat niciun act care a avut ca efect încetinirea procedurii și care să se afle în absența diligenței judecătorului de cercetare în desfășurarea procedurii, guvernul susține că vacanțele succesive de posturi cunoscute în cadrul Tribunalului de Mare Instanță sunt, probabil, cauza întârzierii în soluționarea acestei plângeri. În consecință, guvernul declară că se bazează pe înțelepciunea Curții în ceea ce privește temeinicia plângerii. Reclamantul, ale cărui observații au ajuns la Curte la 17 ianuarie 2000, arată că a depus o plângere cu constituție de părți civile prin scrisoarea din 4 mai 1995, adică cu patru ani și opt luni în urmă. În plus, el adaugă că plângerea sa din 29 aprilie 1994, care a fost clasată fără să fi fost informată, trebuie luată în considerare, de asemenea, și concluzionează că au trecut cinci ani și zece luni. Curtea constată, împreună cu guvernul, că perioada care trebuie luată în considerare din punctul de vedere al termenului rezonabil art. 6 alineatul (1) a început la data de 10 mai 1995, data depunerii plângerii cu constituirea unei părți civile a reclamantului pentru falsificare și utilizare falsă. Aceasta s-a încheiat la data de 26 septembrie 2001, data hotărârii camerei de cercetare a Curții de Apel din Douai care confirmă ordinul de nejudiciare. Prin urmare, ancheta a durat mai mult de șase ani și patru luni (Perez, citată anterior, § 66). Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Reclamantul se plânge, de asemenea, în scrisorile din 5 aprilie 2002, datate pentru prima dată, cu privire la durata procedurii civile care a început în 2001 în fața Tribunalului de Mare Instanță din Boulogne-sur-Mer. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că a trebuit deja să se pronunțe cu privire la articolul L.781-1 din Codul organizării judiciare în raport cu această cerință, astfel cum a explicat mai sus. În speță, Curtea constată că reclamantul a ridicat pentru prima dată acest motiv la 5 aprilie 2002, fără a fi exercitat în prealabil acțiunea întemeiată pe articolul L. 781-1 menționat anterior. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neechivocarea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, motivul întemeiat pe durata procedurii ulterioare constituirii de părți civile ale reclamantului pentru fals și utilizarea de fals A se declara cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
de la requête n
o
42272/98
présentée par Gérard POTIER
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 14 décembre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 13 avril 1998,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Vu la décision de la Cour du 11 mars 2003 d'ajourner l'examen de la requête dans l'attente de la décision de la Grande Chambre dans l'affaire
Perez c. France
(n
o
47287/99),
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Gérard Potier, est un ressortissant français, né en 1953 et résidant à Calais. Le gouvernement défendeur est représenté par M.
Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 20 mars 1993, le requérant signa devant notaire un compromis de vente en vue de l'achat d'un immeuble à usage locatif, sous condition d'obtention d'un prêt bancaire.
Le 7 avril 1993, il apprit qu'il était inscrit au fichier national des incidents de remboursement de crédit aux particuliers (FICP). Par lettre du 15 avril 1993, sa banque rejeta sa demande de prêt, si bien qu'il ne put effectuer l'achat projeté.
Par lettre du 16 avril 1993, la Banque de France informa le requérant de ce que seul l'établissement ayant fait procéder à une inscription au FICP avait la faculté de la faire effacer.
1.La procédure pénale concernant la plainte pour diffamation déposée par le requérant
:
Le 22 avril 1993, le requérant déposa plainte entre les mains du doyen des juges d'instruction de Boulogne-sur-Mer pour diffamation, reprochant aux établissements de crédit C. et S. de l'avoir inscrit à tort au FICP comme mauvais payeur et leur réclamant des dommages et intérêts. Par un arrêt rendu le 25 janvier 1994, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Douai annula cette plainte, les faits n'étant pas articulés ni qualifiés.
2
.
Les procédures pénales concernant les plaintes pour faux et usage de faux déposées par le requérant
:
Le 29 avril 1994, le requérant déposa plainte pour faux et usage de faux auprès du procureur de la République de Boulogne-sur-Mer, pour les mêmes faits. Il exposait notamment que l'inscription au FICP effectuée à tort par les sociétés de crédit C. et S. l'empêchait de contracter un nouveau prêt et de disposer d'un chéquier, et alléguait souffrir d'un préjudice important.
Par lettre du 4 mai 1995, reçue le 10 mai suivant au greffe du tribunal de grande instance de Boulogne-sur-Mer, le requérant déposa plainte avec constitution de partie civile entre les mains du doyen des juges d'instruction, pour les mêmes faits et des mêmes chefs
.
Selon le requérant, cette plainte n'était que la confirmation de sa plainte du 29 avril 1994, dont il était sans nouvelle au 4 mai 1995, et dont il a appris en 1998 qu'elle avait été classée sans suite, à une date qu'il ne peut préciser, n'ayant pas été prévenu de ce classement.
Les décisions et courriers émanant des juridictions de l'instruction et ci
‑
dessous mentionnés font état, s'agissant des allégations de faux et usage de faux, de la seule plainte du 10 mai 1995. Par ailleurs, le requérant précise, dans plusieurs des lettres ci-dessous évoquées, adressées aux mêmes juridictions et relatives à sa plainte avec constitution de partie civile pour faux et usage de faux, qu'il avait déposé cette plainte le 10 mai 1995.
Par courrier du 6 septembre 1995, le doyen des juges d'instruction sollicita du requérant des informations complémentaires (copie de plainte antérieure, avis d'imposition et décision du bureau d'aide juridictionnelle). Le requérant répondit à cette demande le 22 septembre 1995.
Le 25 mars 1996, le doyen des juges d'instruction du tribunal de grande instance de Boulogne-sur-Mer fixa à 6 000 francs français (FRF) (soit 915
euros (EUR)) le montant de la consignation à verser par le requérant. Ce dernier s'acquitta du versement le 24 avril 1996.
Le
31 mai 1996, la procédure fut communiquée au procureur de la République, qui prit des réquisitions d'incompétence le 5 juin 1996.
Par lettre du 12 septembre 1996, le requérant demanda à être entendu par le juge d'instruction conformément à l'article 82-1 du code de procédure pénale.
Le 31 octobre 1996, le requérant sollicita l'aide juridictionnelle, qui lui fut accordée le 16 décembre suivant.
Par lettres du 4 décembre 1996 et du 11 février 1997, le requérant écrivit au président de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Douai pour s'inquiéter de l'état d'avancement de la procédure, sollicitant son intervention pour relancer celle-ci.
Le 14 janvier 1997, le doyen des juges d'instruction communiqua à nouveau la procédure au parquet, pour de nouvelles réquisitions.
Le 10 février 1997, le procureur délivra un réquisitoire introductif. Le juge chargé d'instruire le dossier fut désigné le 20 mars 1997.
Par courrier du 7 mai 1997, le requérant indiqua au juge d'instruction qu'il avait versé la consignation depuis plus d'un an, et lui demanda, conformément à l'article 175-1 du code de procédure pénale, de prendre une décision de renvoi devant la juridiction de jugement ou de non-lieu.
Le 11 juin 1997, le requérant écrivit au greffier de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Douai, indiquant qu'un mois s'était écoulé sans réponse du juge et demandant « l'intervention de la chambre d'accusation
». Il ne ressort pas du dossier qu'il ait été donné suite à cette lettre.
Par lettre du 27 novembre 1997, le requérant informa le procureur de la République de ce qu'il n'avait toujours pas été entendu.
Par lettre du 10 février 1999, il sollicita à nouveau l'intervention de la chambre d'accusation, faisant référence à sa lettre du 11 juin 1997, restée sans réponse. Il ne ressort pas du dossier qu'il ait été donné suite à cette lettre.
Le 17 février 1999, le requérant sollicita le remboursement de sa consignation. Le juge fit droit à cette demande par ordonnance du 26 février 1999.
Le 10 novembre 1999, le requérant adressa un courrier de relance au juge d'instruction.
La direction de la police judiciaire de Paris, agissant sur commission rogatoire, effectua ensuite des demandes de renseignements auprès des établissements de crédit C. et S., qui lui répondirent respectivement par lettres du 9 décembre 1999 et du 21 janvier 2000.
Le 30 mars 2000, le requérant fut entendu par le juge d'instruction, qui indiqua que se posait un problème de compétence territoriale, le siège des sociétés en cause se trouvant à Paris, et que l'élément moral des infractions de faux et usage de faux semblait faire défaut.
Le même jour, le magistrat instructeur avisa le requérant de ce que l'instruction lui paraissait terminée et que le dossier de la procédure serait transmis au procureur de la République dans un délai de 20 jours.
Le 17 avril 2000, le requérant sollicita du juge d'instruction de procéder à nouveau à son audition et d'organiser des confrontations entre lui et les responsables des sociétés visées.
Par ordonnance du 21 avril 2000, le magistrat rejeta ces demandes.
Le 27 avril 2000, le requérant interjeta appel de cette ordonnance. Le procureur général prit ses réquisitions le 30 mai suivant. Le conseil du requérant déposa un mémoire le 14 juin 2000. L'audience de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Douai se tint le 16 juin 2000.
Par un arrêt rendu le 4 juillet 2000, la chambre d'accusation confirma l'ordonnance de refus de mesures d'instruction supplémentaires.
Le 21 juillet 2000, le requérant se pourvut en cassation de cet arrêt.
Après un entretien avec le procureur de la République de Boulogne-sur-Mer, le requérant informa celui-ci, par courrier du 25 juillet 2000, des erreurs matérielles selon lui contenues dans l'arrêt du 4 juillet 2000 précité et de ce qu'il se désistait de son pourvoi, afin que le dossier revienne au procureur et que celui-ci prenne un réquisitoire supplétif.
Par ordonnance du 16 août 2000, le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation donna acte du désistement du requérant de son pourvoi en cassation.
Par lettre du 29 octobre 2000 au juge d'instruction, le requérant demanda à être entendu concernant l'intégralité du dossier.
Le 18 décembre 2000, le juge d'instruction adopta une ordonnance de non-lieu, faute de charges suffisantes.
Le 20 décembre 2000, le requérant interjeta appel de l'ordonnance de non-lieu. Le procureur général prit ses réquisitions le 18 juin 2001. Le conseil du requérant déposa un mémoire le 2 juillet 2001.
L'audience de la chambre de l'instruction de la cour d'appel de Douai se tint le 4 juillet 2001.
Par un arrêt rendu le 26 septembre 2001, la chambre de l'instruction confirma l'ordonnance de non-lieu, considérant notamment que, si les inscriptions au FICP avaient pu être effectuées après un examen erroné de la situation du requérant, aucun élément du dossier d'information ne démontrait qu'une telle erreur ait été commise avec l'intention de nuire au requérant et soit constitutive du délit de faux.
:
Le requérant assigna ensuite, à une date qui ne ressort pas du dossier, les organismes de crédit C. et S. devant le tribunal de grande instance de Boulogne-sur-Mer, aux fins d'obtenir des dommages et intérêts. L'affaire fut appelée à l'audience du 26 février 2002. Elle fut ensuite renvoyée à des audiences ultérieures, la dernière s'étant tenue le 19 novembre 2004.
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale relative à sa plainte avec constitution de partie civile pour faux et usage de faux.
2.
Par lettres datées, pour la première, du 5 avril 2002, le requérant soulève un nouveau grief, tiré de la durée de la procédure qu'il a engagée en 2001 devant la juridiction civile.
1.
Selon le requérant, la durée de la procédure initiée par sa plainte avec constitution de partie civile pour faux et usage de faux ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
1.
Le Gouvernement, dont les observations sont datées du 17 novembre 1999, estime, à titre principal, que l'article 6 de la Convention n'est pas applicable en l'espèce. A la lumière de la jurisprudence des organes de la Convention sur la recevabilité de requêtes émanant de parties civiles (voir, notamment, les arrêts
Tomasi c. France
du 27 août 1992, série A n
o
Acquaviva c. France
du 21 novembre 1995, série A n
o
333-A, et
Hamer c.
France
du 7 août 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-III), il expose tout d'abord que rien ne permet de considérer que la constitution de partie civile du 10 mai 1995 était bien fondée, le juge du fond ne s'étant pas encore prononcé. D'autre part, le requérant n'aurait pas exprimé le souhait d'obtenir des dommages et intérêts, alors qu'il aurait pu le faire dès le stade de l'instruction préparatoire. Enfin, eu égard à l'objet de la plainte, la contestation était susceptible, selon le Gouvernement, de générer un contentieux devant la juridiction civile. Dès lors, rien ne permettrait d'affirmer, au stade actuel de la procédure interne, que celle-ci revêtait un caractère déterminant pour les droits de nature civile du requérant, à supposer ceux-ci établis.
Le requérant, dont les observations sont parvenues à la Cour le 17 janvier 2000, conteste cette thèse, faisant tout d'abord valoir qu'il a fait état d'un préjudice important dans sa plainte et qu'il entendait en conséquence demander des dommages et intérêts
‑
sans quoi il n'aurait pas pris la peine de verser une consignation de 6
000 FRF (soit 915 EUR)
‑
, demande qu'il n'a pas encore pu formuler, n'ayant toujours pas été entendu par le juge d'instruction. Il rappelle à cet égard qu'il avait également demandé des dommages et intérêts dans sa plainte pour diffamation. Il expose
par ailleurs que, puisqu'il n'y a pas eu, selon lui, d'incident de remboursement de prêt, il appartenait aux organismes de crédit, s'ils le souhaitaient, d'engager une procédure civile.
La Cour rappelle qu'une plainte avec constitution de partie civile rentre dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention, et ce, y compris durant la phase de l'instruction prise isolément (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, § 66, CEDH 2004-I), sauf dans les hypothèses de «
vengeance privée
», d'
actio popularis
ou de renonciation, établie de manière non équivoque, par la victime de l'exercice de son droit d'intenter l'action, par nature civile, offerte par le droit interne, ne serait-ce qu'en vue de l'obtention d'une réparation symbolique ou de la protection d'un droit à caractère civil (
Perez,
précité, §§ 70-71).
Les circonstances de l'espèce étant étrangères aux hypothèses évoquées au paragraphe précédent, la procédure rentre donc dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention.
Dès lors, l'exception d'incompatibilité
ratione materiae
soulevée par le Gouvernement doit être rejetée.
2.
Le Gouvernement soulève, à titre subsidiaire, une exception de non
‑
épuisement des voies de recours internes.
Il relève, d'une part, que le requérant a omis de faire usage, en temps utile, du recours prévu par les dispositions de l'article 175-1 du code de procédure pénale, lui permettant notamment de solliciter du juge d'instruction la clôture de l'affaire, et que, s'il l'a fait le 12 mai 1997, il ne ressort pas du dossier qu'il ait saisi la chambre d'accusation à la suite de la carence du juge d'instruction. Le Gouvernement affirme que l'utilisation de ce recours lui aurait permis d'obtenir la clôture de l'information ou tout au moins une accélération de cette procédure. A cet égard, il cite, sans le produire au dossier, l'arrêt Albou du 15 janvier 1997 dans lequel la Cour de cassation a considéré que «
les dispositions de l'article 175-1 du code de procédure pénale (...) ne sauraient interdire, sauf à faire échec aux droits qu'ont les parties de s'assurer que leur cause est examinée dans un délai raisonnable, qu'une requête formée en application de l'article 175-1 du code de procédure pénale soit réitérée, lorsqu'un nouveau délai d'un an s'est écoulé depuis la dernière demande adressée aux mêmes fins au magistrat instructeur
». Le Gouvernement rappelle la décision
C.P. et autres c. France
du 12 octobre 1999 (n
o
36009/97), dans laquelle la Cour avait considéré que le recours éventuel à l'article 175-1 du code de procédure pénale ne relevait pas du problème de l'épuisement des voies de recours internes mais de celui de l'examen au fond du grief. Il invite la Cour à reconsidérer sa position en la matière et à considérer que l'article 175-1 du code de procédure pénale constitue une voie de recours utile qui doit être exercée quand la durée d'une procédure pénale est contestée.
Le Gouvernement excipe, d'autre part, du non-épuisement de la voie de recours interne tirée de l'article L.781-1 du code de l'organisation judiciaire.
Le requérant conteste l'efficacité tant du recours prévu à l'article 175-1 du code de procédure pénale que de celui fondé sur l'article L.781-1 du code de l'organisation judiciaire.
La Cour admet avec le Gouvernement que sa jurisprudence offre des exemples où la Cour a décidé de joindre au fond l'exception tirée du non
‑
recours à l'article 175-1 du code de procédure pénale. Elle a toutefois estimé plus récemment qu'il y a lieu d'examiner à titre préliminaire l'exception du Gouvernement, au regard de l'effectivité du recours prévu par l'article 175-1 du code de procédure pénale (voir,
mutatis mutandis,
Susini et autres
c. France
, (déc.) n
o
43716/98, 8 octobre 2002).
La Cour rappelle que les dispositions de l'article 35 § 1 de la Convention ne prescrivent que l'épuisement des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l'effectivité et l'accessibilité voulues ; il incombe à l'Etat défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (voir, parmi beaucoup d'autres, les arrêts
Vernillo c. France
, du 20 février 1991, série A n
o
198, §
27 et
Dalia c. France
, du 19 février 1998,
Recueil
1998-I, § 38). La Cour rappelle également qu'il résulte tant de l'arrêt
Kudla
c. Pologne
([GC], n
o
‑
XI) que de la décision
Mifsud c. France
([GC] n
o
‑
VIII) qu'en matière de «
délai raisonnable
» au sens de l'article 6 § 1, pour être effectif, un recours doit permettre soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir aux justiciables une réparation adéquate pour les retards déjà accusés (
Kudla
, § 159,
Mifsud
, § 17, précités).
La Cour rappelle, finalement, que, par la décision
Susini et autres
(précitée), elle a jugé que le recours prévu à l'article 175-1 du code de procédure pénale ne revêt pas le caractère d'un recours effectif. Le Gouvernement ne fournissant aucun élément de jurisprudence interne susceptible de modifier, en l'espèce, l'appréciation portée par la Cour sur l'effectivité d'un tel recours, la Cour ne saurait s'écarter de cette approche.
Quant à la seconde branche de l'exception, la Cour rappelle qu'elle a déjà eu à se prononcer sur l'article L.781-1 du code de l'organisation judiciaire au regard de l'exigence d'épuisement des voies de recours internes. Elle a, en effet, estimé que ce recours a acquis le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35 §
1 de la Convention, à la date du 20
septembre 1999 (
Mifsud,
précité). Elle a conclu, en conséquence, que tout grief tiré de la durée d'une procédure devant les juridictions judiciaires françaises introduit devant elle après le 20
septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article L.781-1 du code de l'organisation judiciaire est irrecevable, quel que soit l'état de la procédure au plan interne
; il en va autrement des griefs introduits avant cette date.
En l'espèce, la Cour ayant été saisie de la présente affaire le 13 avril 1998, il ne saurait être reproché au requérant de ne pas avoir usé de ce recours.
Il y a donc lieu de rejeter en ses deux branches l'exception tirée du non
‑
épuisement des voies de recours internes.
Le Gouvernement expose que la procédure pénale litigieuse a débuté le 10 mai 1995, date de la réception de la plainte avec constitution de partie civile du requérant par le greffe du tribunal de grande instance, et reconnaît que l'affaire ne présente pas de difficulté particulière. Constatant que le requérant n'a accompli aucun acte ayant eu pour effet de ralentir la procédure et relevant l'absence de diligence du juge d'instruction dans la conduite de la procédure, le Gouvernement fait valoir que les vacances successives de postes connues au tribunal de grande instance sont vraisemblablement à l'origine du retard apporté au traitement de cette plainte. En conséquence, le Gouvernement déclare s'en remettre à la sagesse de la Cour s'agissant du bien-fondé du grief.
Le requérant, dont les observations sont parvenues à la Cour le 17 janvier 2000, expose qu'il a porté plainte avec constitution de partie civile par lettre du 4 mai 1995, soit il y a «
quatre ans et huit mois
», et qu'il n'a pas encore été entendu par le juge d'instruction. Il ajoute que sa plainte du 29 avril 1994, classée sans suite sans qu'il en ait été prévenu, doit aussi être prise en considération, et en conclut que cela fait «
cinq ans et dix mois
» qu'il attend d'être entendu. Affirmant enfin que l'affaire est très simple et qu'il n'y a pas eu de vacance de postes au tribunal de grande instance de Boulogne-sur-Mer entre 1995 et 2000, il estime qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.
La Cour constate, avec le Gouvernement, que la période à prendre en considération sous l'angle du «
délai raisonnable
» de l'article 6 § 1 a débuté le 10 mai 1995, date du dépôt de la plainte avec constitution de partie civile du requérant pour faux et usage de faux. Elle s'est achevée le 26 septembre 2001, date de l'arrêt de la chambre de l'instruction de la cour d'appel de Douai confirmant l'ordonnance de non-lieu. L'instruction a donc duré plus de six ans et quatre mois (
Perez
, précité, § 66).
La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l'affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond.
2.
Le requérant se plaint également, dans des lettres datées, pour la première, du 5 avril 2002, de la durée de la procédure civile qui a débuté en 2001 devant le tribunal de grande instance de Boulogne-sur-Mer.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et qu'elle a déjà eu à se prononcer sur l'article L.781-1 du code de l'organisation judiciaire au regard de cette exigence, comme elle l'a exposé ci-dessus.
En l'espèce, la Cour constate que le requérant a
soulevé pour la première fois ce grief le 5 avril 2002 sans avoir préalablement exercé le recours fondé sur l'article L. 781-1 précité.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevable, tous moyens de fond réservés, le grief tiré de la durée de la procédure consécutive à la constitution de partie civile du requérant pour faux et usage de faux
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président