Ouattara împotriva Franței

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 57470/00 prezentate de Amadou Ouattara împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P.

Costa Cabral Barreto Türmen Jungwiert mei Mularoni Jočienė, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 23 iunie 1999, având în vedere decizia Curții din 12 decembrie 2000 de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, Având în vedere decizia Curții din 12 iunie 2001 de a lua o decizie separată privind admisibilitatea, având în vedere decizia Curții din 11 martie 2003 de a amâna examinarea cererii în așteptarea deciziei Marii Camere în cauza Perez c. Franța 47287/99), după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie: Reclamantul, dl Amadou Ouattara, este un resortisant francez, născut în 1950 și rezident în Toulouse.

Este reprezentat în fața Curții de către domnul Gillet, avocat în Toulouse. Guvernul pârât este reprezentat de domnul Ronny Abraham, director al afacerilor juridice în Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 decembrie 1992, reclamantul a depus o plângere împotriva dlui M.D., director al societății U.S.C., pentru fraudă. Prin scrisorile din 8 martie și 13 aprilie 1993 adresate procurorului districtual al Republicii Toulouse, reclamantul și-a exprimat îngrijorarea cu privire la acțiunile întreprinse în urma plângerii sale, subliniind urgența cazului, dl. D. riscând să organizeze insolvența sa. În perioada iunie-decembrie 1993, au fost efectuate diverse investigații de către Serviciul regional de poliție judiciară (SRPJ) însărcinat cu ancheta, în scopul identificării și localizării societății U.S.C.

și a M.D., printre altele, la serviciile Interpol din diferite țări, Scotland Yard și Oficiul Central pentru Represalii a Marii Infracțiuni Financiare. Informațiile adunate au stabilit existența unui sistem internațional de escrocherie, precum și a mai multor victime ale M.D. pregătite să depună mărturie și au permis localizarea domiciliului inculpatului în Statele Unite. La 23 decembrie 1993, reclamantul a depus o plângere cu constituția părții civile în mâinile decanului judecătorilor de instrucție din Toulouse împotriva avocatului său, M. D., pentru complicitate la înșelăciune. La 14 ianuarie 1994, decanul judecătorilor de instrucțiuni i-a dat reclamantului un act de depunere a plângerii sale, dar a solicitat clarificări cu privire la temeiul juridic exact al acesteia.

În urma explicațiilor furnizate, plângerea reclamantului a fost declarată admisibilă. În februarie 1994, procurorul Republicii Toulouse i-a transmis decanului judecătorilor de instrucție de la Toulouse informațiile pe care le deținea cu privire la plângerea depusă de reclamant cu un an în urmă. SRPJ din Toulouse a închis cazul la 9 mai 1994 și l-a transmis ca atare Parchetului din Toulouse. La 7 iunie 1994, reclamantul a fost audiat de judecătorul de instrucțiuni desemnat pentru a-și investiga plângerea. La 12 iulie 1994, procurorul Republicii Toulouse, având în vedere indiciile grave și concordante care sugerează participarea dlui M. D. la faptele de înșelătorie invocate de solicitant, a eliberat un rechizitoriu introductiv care permite judecătorului de instrucțiune să continue informarea.

Între septembrie 1994 și iulie 1995, reclamantul trimite mai multe scrisori de relansare judecătorului de cercetare Prin scrisoarea din 30 martie 1995, procurorul general al Republicii Toulouse l-a informat pe reclamant, ca răspuns la curierul său din 24 martie 1995, că plângerea sa din 9 decembrie 1992 a fost anexată la plângerea din 23 decembrie 1993 și că întregul dosar a fost anchetat. La 13 aprilie 1995, M. D. a fost audiat în calitate de martor. La 17 iulie 1995, reclamantul a fost confruntat cu dna. D., apoi s-a dat o comisie rogatorie directorului SRPJ din Toulouse cu misiunea de a asculta doi martori. Această comisie a fost parțial executată la 8 decembrie 1995. Prin aviz parțial la 21 decembrie 1995, judecătorul de instrucțiuni l-a informat pe reclamant că informația părea să se încheie.

La 1 februarie 1996, dosarul a fost comunicat procurorului Republicii Toulouse. La 28 martie 1996, procurorul Republicii a solicitat un refuz definitiv împotriva domnului D. și a solicitat judecătorului de instrucțiune să continue să informeze cu privire la faptele care ar fi putut fi săvârșite de M.D. la 18 iunie 1996, SRPJ din Toulouse în legătură cu solicitarea de informații referitoare la M.D. la Interpol Londra. În perioada 12 octombrie 1996-9 aprilie 1997, reclamantul a scris de patru ori procurorului Republicii sau judecătorului de instrucțiuni pentru a se informa cu privire la evoluția informațiilor. La 15 mai 1997, a înaintat o cerere în fața președintelui camerei de acuzare a Curții de Apel din Toulouse, solicitând renunțarea judecătorului de instrucție și numirea unui alt magistrat sau invocarea întregului dosar de către însuși președintele camerei de acuzații.

Prin scrisoarea din 23 mai 1997, reclamantul a informat Camera de Acuzare cu privire la arestarea, în iulie 1996, de la M.D. în Statele Unite. Prin ordonanța din 11 iulie 1997, președintele Camerei de Acuzare a Curții de Apel din Toulouse a declarat că nu are drept scop să sesizeze Camera de Acuzații și a trimis dosarul judecătorului de instrucție sesizat. La 3 decembrie 1997, judecătorul de anchetă a emis un mandat de arestare împotriva M.D. pentru fapte de escrocherie comise împotriva reclamantului. Prin rechiziționare suplimentară din 30 ianuarie 1998, procurorul Republicii a ordonat noi măsuri de cercetare, printre care și o audiere a reclamantului care a avut loc la 11 mai 1998. Prin rechiziționare suplimentară din 27 mai 1998, procurorul general al Republicii l-a invitat pe reclamant să prezinte anumite documente și l-a audiat la 24 iunie 1998. La 2 iulie 1998, procurorul general al Republicii a formulat o cerere de extrădare a M.D.

la autoritățile americane. Prin scrisoarea din 26 octombrie 1998, reclamantul a solicitat judecătorului de instrucție fie să trimită inculpații în fața tribunalului corecțional, fie să dea un ordin de nejudiciare. La 30 noiembrie 1998, acesta l-a sesizat pe președintele camerei de acuzare a Curții de Apel din Toulouse în temeiul articolului 175-1 din Codul de procedură penală. În decembrie 1998 și prin hotărârea pronunțată la 21 septembrie 1999, procurorul general al Republicii a informat instanța că cererea de extrădare formulată împotriva M.D. la autoritățile americane nu putea fi realizată din cauza faptului că prescrierea în statul solicitat. La 14 octombrie 1999, judecătorul de anchetă l-a informat pe reclamant cu privire la faptul că instrucțiunea a fost încheiată și că dosarul procedurii va fi transmis procurorului districtual al Republicii în termen de 20 de zile.

La 29 octombrie 1999, reclamantul a solicitat judecătorului de instrucțiuni noi, iar cererea sa rămânea fără răspuns, el sesiza camera de judecată prin cererea din 8 decembrie 1999. La 10 decembrie 1999, fără a aștepta decizia camerei de acuzare, judecătorul de instrucție a adoptat un ordin de refuz în ceea ce privește M.D. și M.D., din cauza lipsei unor acuzații suficiente. La 15 decembrie 1999, reclamantul a solicitat o ordonanță de nejudiciare. Reclamantul și-a depus memoriul la 13 februarie 2000 și, la 15 februarie 2000, În februarie 2000, procurorul general și-a luat rechizițiile. La 16 martie 2000, camera de cercetare a Curții de Apel din Toulouse a trimis cazul la ședința din 25 mai.

Prin hotărârea din 8 februarie 2001, camera de instrucțiuni a reformat ordonanța de nejudiciare, considerând în special că refuzul de extrădare, care nu făcea obiectul niciunei justificări în procedură În conformitate cu informațiile furnizate de solicitant, nu a fost împiedicată exercitarea acțiunii publice în Franța și ar fi trebuit să se notifice societății M.D., care a fost arestată în 1996 și care a făcut obiectul urmăririi penale în Franța și care a făcut obiectul colectării explicațiilor sale. Procedura este încă în curs de desfășurare.

ÎN DREPT Reclamantul susține că durata procedurii ulterioare plângerii sale cu constituirea unei părți civile, după care observă că aceasta a urmat unei plângeri simple depuse cu mai mult de un an în urmă, a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1. Cu privire la excepția preliminară a guvernului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție.

În această privință, Tribunalul subliniază că reclamantul avea posibilitatea de a-și prezenta cauza întemeiat pe durata procedurii instanțelor franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere în temeiul articolului L. 781-1 din Codul organizării judiciare. O recentă evoluție a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul Curtea, reamintind că procedurile referitoare la plângerile cu constituirea de părți civile intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție, inclusiv în faza de cercetare efectuată separat (Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 66, CEDO 2004-I), consideră că reclamantului nu i se poate recuza că nu i s-a introdus o cale de atac în temeiul articolului L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare pentru a se plânge de durata procedurii.

Întradevăr, la 23 iunie 1999, data la care reclamantul a sesizat Curtea, această acțiune nu a fost considerată de aceasta drept o acțiune efectivă de epuizare în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002 VIII). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția. 2. În fond, guvernul arată că procedura în litigiu a început la 23 decembrie 2002. În decembrie 1993, data depunerii de către reclamant a plângerii sale cu constituirea unei părți civile și susține că cauza prezintă o mare complexitate și că, în plus, M.D. nu a putut fi extrădată și, în consecință, nu a putut fi ascultată de judecătorul de cercetare, ceea ce ar fi încetinit informarea și ar fi complicat sarcina judecătorului.

Cu toate acestea, observând că procedura de cercetare a trecut prin perioade de latență, în special în 1999 și 2000, guvernul declară că se bazează pe înțelepciunea Curții în ceea ce privește evaluarea duratei procedurii în litigiu. Reclamantul precizează că durata procedurii, pe care guvernul nu o învinuiește, de altfel, pentru că a încetinit, trebuie apreciată de la depunerea plângerii sale cu constituirea unei părți civile și este consecința directă a lentorilor și a deficiențelor autorităților judiciare franceze. El recunoaște că instruirea nu este una simplă, în special din cauza caracterului internațional al cazului. Cu toate acestea, pe baza hotărârii Curții de Apel de la Toulouse din 8 februarie 2001, acesta susține că nu există niciun element din dosarul anchetei care să demonstreze că autoritățile americane au refuzat să-l extrădeze pe M.D.

și că, chiar dacă ar fi fost cazul, acest lucru nu ar fi împiedicat acțiunea publică să se încheie în Franța. În plus, instanțele franceze ar fi trebuit să demonstreze, în opinia reclamantului, că era cea mai mare dintre cele necesare pentru a obține extrădarea M.D. fără a se confrunta cu o problemă de prescripție. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 decembrie 1993 și că aceasta nu s-a încheiat încă, întrucât ancheta este încă în curs de desfășurare și, prin urmare, a durat deja 11 ani. Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. Baka Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 57470/00 présentée par Amadou OUATTARA contre la France La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 4 janvier 2005 en une chambre composée de : MM. A.B. Baka , président , J.-P.

Costa , I. Cabral Barreto , R. Türmen , K. Jungwiert , M mes A. Mularoni , D. Jočienė, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 23 juin 1999, Vu la décision de la Cour du 12 décembre 2000 de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Vu la décision de la Cour du 12 juin 2001 de prendre une décision séparée sur la recevabilité, Vu la décision de la Cour du 11 mars 2003 d'ajourner l'examen de la requête dans l'attente de la décision de la Grande Chambre dans l'affaire Perez c. France (n o 47287/99), Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Amadou Ouattara, est un ressortissant français, né en 1950 et résidant à Toulouse.

Il est représenté devant la Cour par M e E. Gillet, avocat à Toulouse. Le gouvernement défendeur est représenté par M. Ronny Abraham, directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 9 décembre 1992, le requérant porta plainte contre M.D., dirigeant de la société U.S.C., pour escroquerie. Par courriers des 8 mars et 13 avril 1993 adressés au procureur de la République de Toulouse, le requérant s'inquiéta des suites données à sa plainte, soulignant l'urgence du dossier, M.D. risquant d'organiser son insolvabilité. Entre juin et décembre 1993, diverses investigations furent menées par le service régional de police judiciaire (SRPJ) chargé de l'enquête, aux fins d'identification et de localisation de la société U.S.C.

et de M.D., entre autres auprès des services Interpol de différents pays, de Scotland Yard et de l'Office central de répression de la grande délinquance financière. Les renseignements recueillis établirent l'existence d'un système international d'escroquerie, ainsi que de plusieurs autres victimes de M.D. prêtes à témoigner et permirent de localiser le domicile du prévenu aux Etats-Unis. Le 23 décembre 1993, le requérant porta plainte avec constitution de partie civile entre les mains du doyen des juges d'instruction de Toulouse contre son avocat, M e D., pour complicité d'escroquerie. Le 14 janvier 1994, le doyen des juges d'instruction donna acte au requérant du dépôt de sa plainte mais sollicita des précisions sur le fondement juridique exact de celle-ci.

Suite aux explications fournies, la plainte du requérant fut déclarée recevable. En février 1994, le procureur de la République de Toulouse transmit au doyen des juges d'instruction de Toulouse les informations qu'il détenait sur la plainte déposée par le requérant un an auparavant. Le SRPJ de Toulouse clôtura le dossier le 9 mai 1994 et le transmit en l'état au Parquet de Toulouse. Le 7 juin 1994, le requérant fut auditionné par le juge d'instruction désigné pour instruire sa plainte. Le 12 juillet 1994, le procureur de la République de Toulouse, eu égard aux indices graves et concordants laissant présumer la participation de M e D. aux faits d'escroquerie invoqués par le requérant, délivra un réquisitoire introductif permettant au juge d'instruction de poursuivre l'information.

Entre septembre 1994 et juillet 1995, le requérant adressa plusieurs courriers de relance au juge d'instruction . Par lettre du 30 mars 1995, le procureur de la République de Toulouse informa le requérant, en réponse à son courier du 24 mars 1995, que sa plainte du 9 décembre 1992 était jointe à celle du 23 décembre 1993 et que tout le dossier était à l'instruction. Le 13 avril 1995, M e D. fut auditionné en qualité de témoin assisté. Le 17 juillet 1995, le requérant fut confronté à M e D., puis une commission rogatoire fut donnée au directeur du SRPJ de Toulouse avec mission d'entendre deux témoins. Cette commission fut partiellement exécutée le 8 décembre 1995. Par avis à partie du 21 décembre 1995, le juge d'instruction informa le requérant de ce que l'information semblait être terminée.

Le 1 er février 1996, le dossier fut communiqué au procureur de la République de Toulouse. Le 28 mars 1996, le procureur de la République requit un non-lieu définitif à l'encontre de M e D. et demanda au juge d'instruction de continuer à informer sur les faits susceptibles d'avoir été commis par M.D. Le 18 juin 1996, le SRPJ de Toulouse adressa une demande de renseignements sur M.D. à Interpol Londres. Entre le 12 octobre 1996 et le 9 avril 1997, le requérant écrivit à quatre reprises au procureur de la République ou au juge d'instruction pour s'informer de l'état d'avancement de l'information. Le 15 mai 1997, il déposa une requête devant le président de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Toulouse, sollicitant le dessaisissement du juge d'instruction et la nomination d'un autre magistrat ou l'évocation de l'entier dossier par le président de la chambre d'accusation lui-même.

Par lettre du 23 mai 1997, le requérant informa la chambre d'accusation de l'arrestation, en juillet 1996, de M.D. aux Etats-Unis. Par ordonnance du 11 juillet 1997, le président de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Toulouse dit n'y avoir lieu à saisir la chambre d'accusation et renvoya le dossier au juge d'instruction saisi. Le 3 décembre 1997, le juge d'instruction délivra un mandat d'arrêt à l'encontre de M.D. pour des faits d'escroquerie commis au préjudice du requérant. Par réquisitoire supplétif du 30 janvier 1998, le procureur de la République ordonna de nouvelles mesures d'instruction, parmi lesquelles une audition du requérant qui eut lieu le 11 mai 1998. Par réquisitoire supplétif du 27 mai 1998, le procureur de la République invita le requérant à produire certains documents.

Il procéda à son audition le 24 juin 1998. Le 2 juillet 1998, le procureur de la République formula une demande d'extradition de M.D. auprès des autorités américaines. Par lettre du 26 octobre 1998, le requérant demanda au juge d'instruction soit de renvoyer les prévenus devant le tribunal correctionnel, soit de rendre une ordonnance de non-lieu. Le 30 novembre 1998, il saisit le président de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Toulouse sur le fondement de l'article 175-1 du code de procédure pénale. Une audience eut lieu le 15 décembre 1998 et la cour, par arrêt rendu le 21 septembre 1999, ordonna la poursuite de l'information judiciaire. Par soit-transmis du 24 septembre 1999, le procureur de la République informa le juge d'instruction de ce que la demande d'extradition formulée contre M.D.

auprès des autorités américaines ne pouvait aboutir en raison de la survenance de la prescription dans l'Etat requis. Le 14 octobre 1999, le juge d'instruction avisa le requérant de ce que l'instruction paraissait terminée et que le dossier de la procédure serait transmis au procureur de la République dans un délai de 20 jours. Le 29 octobre 1999, le requérant sollicita du juge d'instruction de nouveaux actes d'instruction. Sa demande restant sans réponse, il en saisit la chambre d'accusation par requête du 8 décembre 1999. Le 10 décembre 1999, sans attendre la décision de la chambre d'accusation, le juge d'instruction adopta une ordonnance de non-lieu concernant M.D. et M e D., faute de charges suffisantes.

Le 15 décembre 1999, le requérant interjeta appel de l'ordonnance de non-lieu. Le requérant déposa son mémoire le 13 février 2000, et, le 15 février 2000, le procureur général prit ses réquisitions. Le 16 mars 2000, la chambre de l'instruction de la cour d'appel de Toulouse renvoya l'affaire à l'audience du 25 mai suivant. Par un arrêt rendu le 8 février 2001, la chambre de l'instruction réforma l'ordonnance de non-lieu, considérant notamment que le refus d'extradition, qui ne faisait l'objet « d'aucune justification en procédure », ne faisait pas obstacle à l'exercice de l'action publique en France, et qu'il convenait de notifier à M.D., arrêté en 1996 selon les renseignements fournis par le requérant, les poursuites dont il faisait l'objet en France et de recueillir ses explications.

Evoquant l'affaire, la chambre de l'instruction ordonna un complément d'information, qu'elle confia à l'un de ses membres. La procédure est encore pendante. EN DROIT Le requérant allègue que la durée de la procédure consécutive à sa plainte avec constitution de partie civile, dont il remarque qu'elle succédait à une plainte simple déposée plus d'un an auparavant, a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Sur l'exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention.

Il souligne à cet égard que le requérant avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions françaises dans le cadre d'une action en responsabilité fondée sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire. Une récente évolution de la jurisprudence interne démontrerait le caractère « effectif » d'un tel recours. Le requérant conteste cette thèse. La Cour, rappelant que les procédures relatives aux plaintes avec constitution de partie civile entrent dans le champ d'application de l'article 6 § 1 de la Convention et ce, y compris durant la phase de l'instruction prise isolément ( Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 66, CEDH 2004-I), considère qu'il ne saurait être reproché au requérant de n'avoir pas introduit de recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire pour se plaindre de la durée de la procédure.

En effet, au 23 juin 1999, date à laquelle le requérant a saisi la Cour, ce recours n'était pas considéré par elle comme un recours effectif à épuiser au sens de l'article 35 § 1 de la Convention ( Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, CEDH 2002 ‑ VIII). Il y a donc lieu de rejeter l'exception. 2. Sur le fond Le Gouvernement expose que la procédure litigieuse a débuté le 23 décembre 1993, date du dépôt par le requérant de sa plainte avec constitution de partie civile. Il fait valoir que l'affaire présente une grande complexité, et qu'en outre M.D. n'a pu être extradé ni, en conséquence, être entendu par le juge d'instruction, ce qui aurait ralenti l'information et compliqué la tâche du juge.

Relevant cependant que la procédure d'instruction a connu des périodes de latence, notamment en 1999 et 2000, le Gouvernement déclare s'en remettre à la sagesse de la Cour pour ce qui est de l'appréciation de la durée de la procédure litigieuse. Le requérant expose que la durée de la procédure, que le Gouvernement ne lui reproche d'ailleurs pas d'avoir ralentie, doit être appréciée depuis le dépôt de sa plainte avec constitution de partie civile, et est la conséquence directe des lenteurs et carences des autorités judiciaires françaises. Il reconnaît que l'instruction n'est certes pas des plus simples, notamment en raison du caractère international de l'affaire.

Il fait cependant valoir, en s'appuyant sur l'arrêt rendu le 8 février 2001 par la cour d'appel de Toulouse, qu'aucun élément du dossier de l'instruction ne permet d'affirmer que les autorités américaines ont refusé d'extrader M.D., et que même si tel devait être le cas, cela n'aurait nullement empêché l'action publique d'être menée à son terme en France. De surcroît, les juridictions françaises auraient dû faire preuve, selon le requérant, de la célérité nécessaire pour obtenir l'extradition de M.D. sans se heurter à un problème de prescription. La Cour constate que la période à considérer a débuté le 23 décembre 1993 et qu'elle n'a pas encore pris fin puisque l'instruction est toujours en cours.

Elle a donc déjà duré 11 ans. La Cour estime, à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l'affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, que ce grief doit faire l'objet d'un examen au fond. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président