OUATTARA c. FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Recevable
OUATTARA c. FRANCE (CtEDO, 2005)
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND REEVABILITATEA cererii nr. 57470/00 prezentate de Amadou Ouattara împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 ianuarie 2005 într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Cabral Barreto Türmen Jungwiert mei Mularoni Jočienė, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 23 iunie 1999, având în vedere decizia Curții din 12 decembrie 2000 de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, Având în vedere decizia Curții din 12 iunie 2001 de a lua o decizie separată privind admisibilitatea, având în vedere decizia Curții din 11 martie 2003 de a amâna examinarea cererii în așteptarea deciziei Marii Camere în cauza Perez c. Franța 47287/99), după ce a intenționat acest lucru, pronunță următoarea decizie: Reclamantul, dl Amadou Ouattara, este un resortisant francez, născut în 1950 și rezident în Toulouse. Este reprezentat în fața Curții de către domnul Gillet, avocat în Toulouse. Guvernul pârât este reprezentat de domnul Ronny Abraham, director al afacerilor juridice în Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 decembrie 1992, reclamantul a depus o plângere împotriva dlui M.D., director al societății U.S.C., pentru fraudă. Prin scrisorile din 8 martie și 13 aprilie 1993 adresate procurorului districtual al Republicii Toulouse, reclamantul și-a exprimat îngrijorarea cu privire la acțiunile întreprinse în urma plângerii sale, subliniind urgența cazului, dl. D. riscând să organizeze insolvența sa. În perioada iunie-decembrie 1993, au fost efectuate diverse investigații de către Serviciul regional de poliție judiciară (SRPJ) însărcinat cu ancheta, în scopul identificării și localizării societății U.S.C. și a M.D., printre altele, la serviciile Interpol din diferite țări, Scotland Yard și Oficiul Central pentru Represalii a Marii Infracțiuni Financiare. Informațiile adunate au stabilit existența unui sistem internațional de escrocherie, precum și a mai multor victime ale M.D. pregătite să depună mărturie și au permis localizarea domiciliului inculpatului în Statele Unite. La 23 decembrie 1993, reclamantul a depus o plângere cu constituția părții civile în mâinile decanului judecătorilor de instrucție din Toulouse împotriva avocatului său, M. D., pentru complicitate la înșelăciune. La 14 ianuarie 1994, decanul judecătorilor de instrucțiuni i-a dat reclamantului un act de depunere a plângerii sale, dar a solicitat clarificări cu privire la temeiul juridic exact al acesteia. În urma explicațiilor furnizate, plângerea reclamantului a fost declarată admisibilă. În februarie 1994, procurorul Republicii Toulouse i-a transmis decanului judecătorilor de instrucție de la Toulouse informațiile pe care le deținea cu privire la plângerea depusă de reclamant cu un an în urmă. SRPJ din Toulouse a închis cazul la 9 mai 1994 și l-a transmis ca atare Parchetului din Toulouse. La 7 iunie 1994, reclamantul a fost audiat de judecătorul de instrucțiuni desemnat pentru a-și investiga plângerea. La 12 iulie 1994, procurorul Republicii Toulouse, având în vedere indiciile grave și concordante care sugerează participarea dlui M. D. la faptele de înșelătorie invocate de solicitant, a eliberat un rechizitoriu introductiv care permite judecătorului de instrucțiune să continue informarea. Între septembrie 1994 și iulie 1995, reclamantul trimite mai multe scrisori de relansare judecătorului de cercetare Prin scrisoarea din 30 martie 1995, procurorul general al Republicii Toulouse l-a informat pe reclamant, ca răspuns la curierul său din 24 martie 1995, că plângerea sa din 9 decembrie 1992 a fost anexată la plângerea din 23 decembrie 1993 și că întregul dosar a fost anchetat. La 13 aprilie 1995, M. D. a fost audiat în calitate de martor. La 17 iulie 1995, reclamantul a fost confruntat cu dna. D., apoi s-a dat o comisie rogatorie directorului SRPJ din Toulouse cu misiunea de a asculta doi martori. Această comisie a fost parțial executată la 8 decembrie 1995. Prin aviz parțial la 21 decembrie 1995, judecătorul de instrucțiuni l-a informat pe reclamant că informația părea să se încheie. La 1 februarie 1996, dosarul a fost comunicat procurorului Republicii Toulouse. La 28 martie 1996, procurorul Republicii a solicitat un refuz definitiv împotriva domnului D. și a solicitat judecătorului de instrucțiune să continue să informeze cu privire la faptele care ar fi putut fi săvârșite de M.D. la 18 iunie 1996, SRPJ din Toulouse în legătură cu solicitarea de informații referitoare la M.D. la Interpol Londra. În perioada 12 octombrie 1996-9 aprilie 1997, reclamantul a scris de patru ori procurorului Republicii sau judecătorului de instrucțiuni pentru a se informa cu privire la evoluția informațiilor. La 15 mai 1997, a înaintat o cerere în fața președintelui camerei de acuzare a Curții de Apel din Toulouse, solicitând renunțarea judecătorului de instrucție și numirea unui alt magistrat sau invocarea întregului dosar de către însuși președintele camerei de acuzații. Prin scrisoarea din 23 mai 1997, reclamantul a informat Camera de Acuzare cu privire la arestarea, în iulie 1996, de la M.D. în Statele Unite. Prin ordonanța din 11 iulie 1997, președintele Camerei de Acuzare a Curții de Apel din Toulouse a declarat că nu are drept scop să sesizeze Camera de Acuzații și a trimis dosarul judecătorului de instrucție sesizat. La 3 decembrie 1997, judecătorul de anchetă a emis un mandat de arestare împotriva M.D. pentru fapte de escrocherie comise împotriva reclamantului. Prin rechiziționare suplimentară din 30 ianuarie 1998, procurorul Republicii a ordonat noi măsuri de cercetare, printre care și o audiere a reclamantului care a avut loc la 11 mai 1998. Prin rechiziționare suplimentară din 27 mai 1998, procurorul general al Republicii l-a invitat pe reclamant să prezinte anumite documente și l-a audiat la 24 iunie 1998. La 2 iulie 1998, procurorul general al Republicii a formulat o cerere de extrădare a M.D. la autoritățile americane. Prin scrisoarea din 26 octombrie 1998, reclamantul a solicitat judecătorului de instrucție fie să trimită inculpații în fața tribunalului corecțional, fie să dea un ordin de nejudiciare. La 30 noiembrie 1998, acesta l-a sesizat pe președintele camerei de acuzare a Curții de Apel din Toulouse în temeiul articolului 175-1 din Codul de procedură penală. În decembrie 1998 și prin hotărârea pronunțată la 21 septembrie 1999, procurorul general al Republicii a informat instanța că cererea de extrădare formulată împotriva M.D. la autoritățile americane nu putea fi realizată din cauza faptului că prescrierea în statul solicitat. La 14 octombrie 1999, judecătorul de anchetă l-a informat pe reclamant cu privire la faptul că instrucțiunea a fost încheiată și că dosarul procedurii va fi transmis procurorului districtual al Republicii în termen de 20 de zile. La 29 octombrie 1999, reclamantul a solicitat judecătorului de instrucțiuni noi, iar cererea sa rămânea fără răspuns, el sesiza camera de judecată prin cererea din 8 decembrie 1999. La 10 decembrie 1999, fără a aștepta decizia camerei de acuzare, judecătorul de instrucție a adoptat un ordin de refuz în ceea ce privește M.D. și M.D., din cauza lipsei unor acuzații suficiente. La 15 decembrie 1999, reclamantul a solicitat o ordonanță de nejudiciare. Reclamantul și-a depus memoriul la 13 februarie 2000 și, la 15 februarie 2000, În februarie 2000, procurorul general și-a luat rechizițiile. La 16 martie 2000, camera de cercetare a Curții de Apel din Toulouse a trimis cazul la ședința din 25 mai. Prin hotărârea din 8 februarie 2001, camera de instrucțiuni a reformat ordonanța de nejudiciare, considerând în special că refuzul de extrădare, care nu făcea obiectul niciunei justificări în procedură În conformitate cu informațiile furnizate de solicitant, nu a fost împiedicată exercitarea acțiunii publice în Franța și ar fi trebuit să se notifice societății M.D., care a fost arestată în 1996 și care a făcut obiectul urmăririi penale în Franța și care a făcut obiectul colectării explicațiilor sale. Procedura este încă în curs de desfășurare. ÎN DREPT Reclamantul susține că durata procedurii ulterioare plângerii sale cu constituirea unei părți civile, după care observă că aceasta a urmat unei plângeri simple depuse cu mai mult de un an în urmă, a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 1. Cu privire la excepția preliminară a guvernului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. În această privință, Tribunalul subliniază că reclamantul avea posibilitatea de a-și prezenta cauza întemeiat pe durata procedurii instanțelor franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere în temeiul articolului L. 781-1 din Codul organizării judiciare. O recentă evoluție a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul Curtea, reamintind că procedurile referitoare la plângerile cu constituirea de părți civile intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) din convenție, inclusiv în faza de cercetare efectuată separat (Perez c. Franța [GC], n 47287/99, § 66, CEDO 2004-I), consideră că reclamantului nu i se poate recuza că nu i s-a introdus o cale de atac în temeiul articolului L. 781-1 din Codul Organizației Judiciare pentru a se plânge de durata procedurii. Întradevăr, la 23 iunie 1999, data la care reclamantul a sesizat Curtea, această acțiune nu a fost considerată de aceasta drept o acțiune efectivă de epuizare în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție (Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, CEDO 2002 VIII). Prin urmare, este necesar să se respingă excepția. 2. În fond, guvernul arată că procedura în litigiu a început la 23 decembrie 2002. În decembrie 1993, data depunerii de către reclamant a plângerii sale cu constituirea unei părți civile și susține că cauza prezintă o mare complexitate și că, în plus, M.D. nu a putut fi extrădată și, în consecință, nu a putut fi ascultată de judecătorul de cercetare, ceea ce ar fi încetinit informarea și ar fi complicat sarcina judecătorului. Cu toate acestea, observând că procedura de cercetare a trecut prin perioade de latență, în special în 1999 și 2000, guvernul declară că se bazează pe înțelepciunea Curții în ceea ce privește evaluarea duratei procedurii în litigiu. Reclamantul precizează că durata procedurii, pe care guvernul nu o învinuiește, de altfel, pentru că a încetinit, trebuie apreciată de la depunerea plângerii sale cu constituirea unei părți civile și este consecința directă a lentorilor și a deficiențelor autorităților judiciare franceze. El recunoaște că instruirea nu este una simplă, în special din cauza caracterului internațional al cazului. Cu toate acestea, pe baza hotărârii Curții de Apel de la Toulouse din 8 februarie 2001, acesta susține că nu există niciun element din dosarul anchetei care să demonstreze că autoritățile americane au refuzat să-l extrădeze pe M.D. și că, chiar dacă ar fi fost cazul, acest lucru nu ar fi împiedicat acțiunea publică să se încheie în Franța. În plus, instanțele franceze ar fi trebuit să demonstreze, în opinia reclamantului, că era cea mai mare dintre cele necesare pentru a obține extrădarea M.D. fără a se confrunta cu o problemă de prescripție. Curtea constată că perioada care trebuie luată în considerare a început la 23 decembrie 1993 și că aceasta nu s-a încheiat încă, întrucât ancheta este încă în curs de desfășurare și, prin urmare, a durat deja 11 ani. Curtea apreciază, în lumina criteriilor stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente), și ținând seama de toate elementele aflate în posesia sa, că acest motiv trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declare cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Dolle A.B. Baka Modulul Președinte