PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 46383/99 prezentată de Domenico CONTARINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 19 februarie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 5 noiembrie 1998, având în vedere decizia parțială din 24 octombrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Domenico Contarino, este un resortisant italian, născut în 1958 și rezident în Catania. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Barletta Caldarera, avocat în Catania. Guvernul pârât a fost reprezentat de agenții săi succesive, dl Leanza și dl I.M. Braguglia, și de co-agenții săi succesive, dl Esposito și, respectiv, dl V. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 iunie 1990, judecătorul investigațiilor preliminare l-a trimis pe reclamant în judecată pentru omor prin imprudență. La 24 ianuarie 1991, tribunalul din Catania l-a condamnat la un an de reținere. La 18 decembrie 1997, Curtea de Casație a anulat hotărârea din 7 mai 1998, Tribunalul din Catania a pronunțat cauza pentru un nou proces în fața unei alte secțiuni a aceluiași tribunal judecătoresc. Prin hotărârea adoptată la 7 mai 1998, Curtea din Catania a pronunțat încetarea acțiunii publice din motive de prescripție. Reclamantul a fost informat la 19 mai 1998. A fost informat de către Curte cu privire la intrarea în vigoare a Legii nr. 89 din 24 În martie 2001, (denumită în continuare "legea Pinto," care a introdus în sistemul juridic italian o cale de atac împotriva lungimii excesive a procedurilor judiciare, reclamantul a comunicat, printr-o scrisoare din 28 septembrie 2001, inaintarea sa de sine stătătoare și a solicitat, prin urmare, suspendarea examinării cererii sale de către Curte. Printr-o decizie din 31 ianuarie 2002, depusă la grefă la 16 februarie 2002 și notificată reclamantului la 28 martie 2002, instanța de apel, fără a se pronunța cu privire la dacă a existat o încălcare a articolului 6 1 din Convenție, a respins cererea reclamantului pe motiv că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin scrisoarea din 30 octombrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la decizia Tribunalului de Primă Instană și a solicitat reluarea examinării cererii sale. Printr-o scrisoare din 14 noiembrie 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la faptul că nu avea intenția de a se putea contesta împotriva deciziei instanței judecătorești. Dreptul și practica internă relevantă este descrisă în Deciziile Brusco c. Italia, nr 69789/01, CEDH 2001-IX. În ceea ce privește practica relevantă, Curtea de Casație, sesizată cu o cale de atac împotriva unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instanță din Roma pronunțată în cadrul unei proceduri Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plângea inițial de durata procedurii. O persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) El nu este prevăzut în casarea împotriva deciziei instanței de recurs, pentru a evita să fie condamnat la plata cheltuielilor avocaților de la . Reclamantul consideră, de altfel, că, în sensul Regulamentului de procedură al Curții, epuizarea căilor de atac interne se referă la instanțele de fond și la cele care acționează asupra dreptului, dar nu și la această procedură autonomă. În ceea ce privește așa-numita durată a procedurii, în primul rând în fața acestei teze. După intrarea în vigoare a legii Pinto, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Curtea amintește că, în ceea ce privește acțiunea în fața curților de apel, aceasta a considerat, în cazuri recente, că remediul introdus prin legea Pinto În plus, Curtea a considerat că, având în vedere natura legii Pinto, Curtea a considerat că, având în vedere natura legii Pinto, nu există nicio îndoială cu privire la eficacitatea sa (a se vedea Decizia Brusco, citată anterior și Di Cola c. Italia (dec.), nr. 44897/98, 11.10.2001). În plus, Curtea constată că, în cazul în care nu a fost luată în considerare o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat, în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE. (...) în cazul în care instanțele naționale arată, în jurisprudența lor, că aplică legea menționată anterior în conformitate cu spiritul convenției (...) obligația de a depune o cerere de despăgubire în sensul În prezenta cauză, decizia Tribunalului din Messina a fost notificată reclamantului la 28 martie 2002, în timp ce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Având în vedere cele de mai sus și ținând seama de circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că este necesar să se soluționeze cauza în fața instanței judecătorești și consideră că reclamantul era obligat să se pronunțe împotriva deciziei instanței judecătorești. Prin urmare, este necesar să se respingă cauza pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
46383/99
présentée par Domenico CONTARINO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 19 février 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner
,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 5 novembre 1998,
Vu la décision partielle du 24 octobre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Domenico Contarino, est un ressortissant italien, né en 1958 et résidant à Catane. Il est représenté devant la Cour par M
e
G.
Barletta Caldarera, avocat à Catane.
Le gouvernement défendeur était représenté par ses agents successifs, respectivement M.
U.
Leanza et M. I.M. Braguglia, et par ses coagents successifs, respectivement M.
V.
Esposito et M. V. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut poursuivi pénalement à la suite d’un accident de la route survenu en 1989.
Le 15 juin 1990, le juge des investigations préliminaires renvoya le requérant en jugement pour homicide par imprudence.
Le 24 janvier 1991, le tribunal de Catane le condamna à un an de réclusion.
Le 9 janvier 1996, la cour d’appel de Catane rejeta l’appel du requérant.
Le 18 décembre 1997, la Cour de cassation annula l’arrêt d’appel et renvoya l’affaire pour un nouveau procès devant une autre section de la même cour d’appel.
Par un arrêt adopté le 7 mai 1998, la cour d’appel de Catane déclara l’extinction de l’action publique pour cause de prescription. Le requérant en fut informé le 19 mai 1998.
Informé par la Cour de l’entrée en vigueur de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
» qui a introduit dans le système juridique italien une voie de recours contre la longueur excessive des procédures judiciaires, le requérant communiqua, par une lettre du 28 septembre 2001, son intention de s’en prévaloir. Il demanda, alors, la suspension de l’examen de sa requête par la Cour.
Par une décision du 31 janvier 2002, déposée au greffe le 16 février 2002 et notifiée au requérant le 28 mars 2002, la cour d’appel, sans se prononcer sur le point de savoir s’il y avait eu une violation de l’article 6
§
1 de la Convention, rejeta la demande du requérant au motif qu’il n’avait subi aucun dommage mais, au contraire, avait bénéficié de la durée de la procédure, l’action publique s’étant prescrite.
Par une lettre du 21 octobre 2003, la Cour demanda au requérant de bien vouloir soumettre des informations concernant la procédure «
Pinto
» et de bien vouloir confirmer s’il avait toujours intérêt à l’examen de sa requête.
Par une lettre du 30 octobre 2003, le requérant informa la Cour de la décision de la cour d’appel de Messine et demanda la reprise de l’examen de sa requête.
Par une lettre du 14 novembre 2003, le requérant informa la Cour du fait qu’il n’avait pas l’intention de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
Le droit interne pertinent est décrit dans les décisions
Brusco c. Italie
, n
o
En ce qui concerne la pratique pertinente, la Cour de cassation, saisi d’un recours contre une décision de la cour d’appel de Rome rendue dans le cadre d’une procédure «
Pinto
»,
a affirmé, dans son arrêt
n.
15449 du 5
novembre 2002, que la prescription de l’action publique n’exclut pas la violation du principe du «
délai
raisonnable
» et les préjudices en découlant pour les individus.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait
originairement de la durée de la procédure.
Le grief du requérant porte à l’origine sur l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
« Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ».
Après avoir saisi la cour d’appel au sens de la «
loi Pinto
», le requérant a demandé à la Cour de reprendre l’examen de sa requête.
Il ne s’est pas pourvu en cassation contre la décision de la cour d’appel, afin d’éviter d’être condamné à payer les frais des avocats de l’Etat. Le requérant estime, du reste, qu’au sens du règlement de la Cour, l’épuisement des voies de recours internes concerne les juridictions de fond et celles statuant sur le droit mais non pas cette procédure autonome.
Quant à la prétendue durée de la procédure, le Gouvernement s’oppose, dans en premier temps, à cette thèse. Après l’entrée en vigueur de la «
loi
Pinto
», le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes.
La Cour rappelle que, s’agissant du recours devant les cours d’appel, elle a estimé, dans des affaires récentes, que le remède introduit par la «
loi
Pinto
» est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité (voir, décision
Brusco,
précitée et
Di Cola c. Italie
(déc.), n
o
44897/98, 11.10.2001).
De plus, la Cour a considéré qu’au vu de la nature de la «
loi Pinto
» et du contexte dans lequel elle est intervenue, il était justifié de faire une exception au principe général selon lequel la condition de l’épuisement doit être appréciée au moment de l’introduction de la requête (voir,
Scordino c.
Italie
(déc.), n
o
36813/97, 27.03.03).
La Cour observe ensuite qu’elle a estimé que «
(...) dans le cas où les juridictions nationales montrent, dans leur jurisprudence, qu’elles appliquent la loi précitée conformément à l’esprit de la Convention
(...)
»
,
l’obligation de déposer une demande en réparation au sens de la «
loi
Pinto
» auprès des cours d’appel
et de la Cour de cassation n’est pas remise en question (voir, décision
Scordino,
précité).
Dans la présente affaire, la décision de la cour d’appel de Messine a été notifiée au requérant le 28 mars 2002 alors qu’il n’avait aucun élément lui
permettant de douter de l’efficacité d’un pourvoi en cassation.
Par la suite, en novembre 2002, la Cour de cassation a affirmé le principe que la prescription de l’action publique n’exclut pas la violation du principe du «
délai
raisonnable
» et les préjudices en découlant pour les individus.
Compte tenu de ce qui précède et à la lumière des circonstances de la présente affaire, la Cour considère qu’il y a lieu d’accueillir l’objection du Gouvernement et estime que le requérant était tenu de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel.
Il s’ensuit que le grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président