AFFAIRE VODARENSKA AKCIOVA SPOLECNOST, A. S. c. REPUBLIQUE TCHEQUE

La baza cauzei se află o recurs (nr. 73577/01) direcționată împotriva Republicii Cehe și pe care o societate anonimă de drept ceh, Vodárenská akciová společnost, a. s. ("reclamanta"), a sezisit Curtea la 23 aprilie 2001 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanta este reprezentată de dl Z. Doležal, avocat la barou ceh. Guvernul ceh ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl V. Schorm.

Reclamanta alega că dreptul sa de acces la un tribunal a fost încălcat.

Recursa a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizie din 7 ianuarie 2003, camera a declarat recursa admisibilă.

Părțile nu au depus observații scrise cu privire la fond (art. 59 § 1 din regulament) și camera a decis că nu este necesar să se țină o ședință (art. 59 § 3 pe urmă din regulament).

La 27 iunie 1997, reclamanta l-a dat afară pe S.K., salariat cu contract de durată nedeterminată, pentru violări repetate ale disciplinei muncii, în aplicarea articolului 46-1 f) din codul muncii.

Prin hotărâre din 9 septembrie 1997, tribunalul de district (okresní soud) din Znojmo a declarat nulitatea concedierii lui S.K. La 26 martie 1998, tribunalul regional (krajský soud) din Brno a anulat această hotărâre și a trimis cauza înapoi tribunalului de district.

La 23 iunie 1998, tribunalul de district a declarat din nou nulitatea concedierii lui S.K. El a concluzionat că reclamanta nu susținuse motivul concedierii prin elemente concrete și că procesul-verbal al ședinței conducerii din 5 mai 1997 nu putea fi considerat ca un avertisment de concediere, în sensul articolului 46-1 f) din codul muncii, deoarece nu era vorba de un avertisment adresat personal angajatului care violase disciplina muncii și prin care interesatul ar fi fost invitat să-și pună capăt încălcărilor disciplinei.

La 5 august 1998, reclamanta a contestat această hotărâre înaintea tribunalului regional, alegând că tribunalul de primă instanță nu-i asigurase protecția echitabilă a drepturilor și intereselor justificate și că încălcase astfel art. 36 din Carta Drepturilor și Libertăților Fundamentale (Listina základních práv a svobod), precum și art. 6 din Convenție.

La 29 septembrie 1999, tribunalul regional a confirmat hotărârea atacată, respingând în același timp cererea societății reclamante de admitere a unui recurs în casație (dovolání) împotriva hotărârii sale.

În aplicarea articolului 239-2 din codul de procedură civilă, care permitea justiciabililor să se pousuie în casație în ciuda respingerii de către juridicția de apel a cererii de admitere a unui recurs în casație, reclamanta a introdus, la 5 decembrie 1999, un recurs în casație înaintea Curții Supreme (Nejvyšší soud).

Pentru a nu depăși termenul legal de șaizeci de zile deschis pentru a sezisa Curtea Constituțională (Ústavní soud), ea a prezentat aproape simultan, la 6 ianuarie 2000, un recurs constituțional (ústavní stížnost) împotriva deciziei tribunalului regional, plângând-se de încălcarea de către acesta a drepturilor sale la protecție judiciară și la un proces echitabil. Ea a informat Curtea Constituțională despre introducerea recursului sa în casație.

La 14 martie 2000, judecătorul competent al Curții Constituționale a invitat reclamanta să-i transmită o copie a recursului în casație introdus la 5 decembrie 1999 înaintea Curții Supreme. La 21 martie 2000, reclamanta s-a conformat cererii sale.

La 28 martie 2000, prima cameră a Curții Constituționale a declarat recursa constituțională a reclamantei inadmisibilă pentru neeupizare a căilor de recurs oferite de lege, recursul în casație fiind în curs de examinare înaintea Curții Supreme. Ea s-a referit la jurisprudența Curții Constituționale (decizii nr. I ÚS 171/96, IV ÚS 93/98 și IV ÚS 294/98) conform căreia căile de recurs nu sunt epuizate decât o dată ce Curtea Supremă s-a pronunțat asupra recursului în casație; atât timp cât Curtea Supremă nu s-a pronunțat asupra importanței juridice a întrebării ridicate de recurs, în conformitate cu art. 239-2 din codul de procedură civilă, recursa constituțională trebuie deci declarată inadmisibilă, pentru a evita ca două proceduri să nu se desfășoare în paralel în aceeași cauză, deoarece îi revine Curții Supreme, și nu Curții Constituționale, să unifice jurisprudența. În consecință, în cazuri precum cel al reclamantei, termenul deschis pentru introducerea unui recurs constituțional nu ar putea începe să curgă decât după notificarea deciziei curții de casație.

La 27 septembrie 2000, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în casație al reclamantei, considerând că întrebarea ridicată, care fusese rezolvată de tribunalul regional în aplicarea jurisprudenței interne, nu prezenta importanța juridică crucială (rozhodnutí po právní stránce zásadního významu) necesară pentru a întemeiai admisibilitatea recursului în casație.

La 27 noiembrie 2000, reclamanta a introdus, în termenul de șaizeci de zile de la notificarea deciziei pronunțate de Curtea Supremă, un al doilea recurs constituțional, direcționat împotriva hotărârii tribunalului regional din 29 septembrie 1999 și împotriva deciziei Curții Supreme din 27 septembrie 2000.

La 13 februarie 2001, cea de-a doua cameră a Curții Constituționale a respins acest recurs pentru tardivitate. Referindu-se la jurisprudența constantă în materie, ea a constatat că decizia Curții Supreme declarând recursul inadmisibil era de caracter declarativ, nedecidând fondul cauzei. Așadar, recursul în casație nu putea fi considerat ca ultima cale de recurs prevăzută de lege pentru a proteja drepturile reclamantei. De aceea, termenul pentru introducerea unui recurs constituțional ar fi trebuit să înceapă să curgă la 9 noiembrie 1999, ziua notificării societății reclamante a deciziei pronunțate de tribunalul regional.

Prin decizia tribunalului de district din Znojmo din 21 martie 2003 și cea a tribunalului regional din Brno din 28 mai 2003, s-a parțial satisfăcut cererea lui S.K. privind plata sumelor datorate din cauza concedierii sale declarate nule. Reclamanta s-ar fi pousuia în casație împotriva părții hotărârii devenite definitive.

Esența dispozițiilor legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în hotărârea Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă din 12 noiembrie 2002 (nr. 46129/99, §§ 18-36).

La reuniunile sale ținute în ianuarie 2003 și ținând cont de opinia Curții Europene a Drepturilor Omului enunțată în hotărârile adoptate de cea de-a doua secție a acestei Curți la 12 noiembrie 2002 în cauzele Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă precitată și Běleš și alții c. Republica Cehă (nr. 47273/99), plenul Curții Constituționale a ajuns la o înțelegere cu privire la schimbarea practicii urmată de majoritatea judecătorilor Curții Constituționale și admiterea introducerii simultane a unui recurs extraordinar și a unui recurs constituțional direcționat împotriva deciziei unei jurisdicții inferioare devenite irevocabile. De acum înainte, admisibilitatea și termenul deschis pentru introducerea unui recurs constituțional, în caz de introducere simultană cu recursurile extraordinare (cu excepția recursului în revizuire a procedurii), vor fi interpretate de judecătorii și camerele Curții Constituționale după cum urmează:

În caz de introducere a unui recurs extraordinar, recursa constituțională nu va fi considerată admisibilă decât după decizia cu privire la recursul extraordinar (cu excepția recursului în revizuire a procedurii).

Termenul de șaizeci de zile imparțit pentru introducerea recursului constituțional va fi considerat ca începând de la ziua notificării deciziei cu privire la recursul extraordinar (cu excepția recursului în revizuire a procedurii), indiferent de modul în care a fost decis asupra recursului extraordinar. Termenul va fi considerat ca respectat și în raport cu decizia anterioară devenită irevocabilă.

Reclamanta se plânge că Curtea Constituțională i-a declarat recursurile constituționale inadmisibile, fără a examina fondul. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, a cărui parte relevantă citează după cum urmează:

Curtea constată că părțile nu au prezentat observații suplimentare privind fondul cauzei. În observațiile lor prezentate înainte de decizia Curții asupra admisibilității recursei, au invocat următoarele argumente.

Guvernul s-a referit mai întâi la jurisprudența constantă a Curții Constituționale conform căreia un recurs în casație introdus în virtutea articolului 239-2 din codul de procedură civilă valorează ca ultima cale de recurs, termenul pentru introducerea unui recurs constituțional neputând deci să înceapă să curgă decât după notificarea demandantului a deciziei Curții Supreme. În cazul de față, totuși, decizia Curții Supreme declarând recursul inadmisibil nu ar avea decât caracter declarativ și societatea reclamantă nu ar fi, prin al doilea recurs constituțional, decât formal atacat decizia Curții Supreme precum și deciziile jurisdicțiilor inferioare, fără a pune în cauză concluzia Curții Supreme cu privire la importanța juridică a cauzei. Reclamanta fiind notificată cu hotărârea tribunalului regional la 9 noiembrie 1999, este la aceasta dată – ținând cont de inadmisibilitatea recursului în casație – că termenul de șaizeci de zile deschis pentru introducerea unui recurs constituțional ar fi trebuit să înceapă să curgă. Ar fi deci normal că introdus de reclamantă la 27 noiembrie 2000, al doilea recurs să fi fost respins pentru tardivitate.

Guvernul admite că problema probabil nu ar fi apărut dacă Curtea Constituțională ar fi amânat decizia asupra primului recurs constituțional al reclamantei, adică dacă ar fi suspendat procedura până la decizia Curții Supreme asupra admisibilității recursului în casație. El recunoaște că în cazul de față, efortul depus pentru a se pronunța asupra recursului constituțional în timp util probabil a prejudiciat anumite drepturi procedurale ale reclamantei.

Guvernul concluzionează că, deși nu este sigur, ținând cont de motivația reținută de Curtea Constituțională, că respingerea recursurilor constituționale ar fi avut ca efect încălcarea dreptului reclamantei de acces la tribunal, el nu poate exclude această posibilitate și se remite la înțelepciunea Curții privind aprecierea temeiniciei recursei.

Pe de altă parte, reclamanta alega că fusese liniștit de prima decizie a Curții Constituționale cu privire la posibilitatea reînnoirii recursului constituțional, dată fiind precizarea jurisdicției constituționale că termenul pentru introducerea unui asemenea recurs nu lua să înceapă să curgă decât o dată notificată decizia asupra recursului în casație. De aceea crede, ținând cont de motivația respingerii al doilea recurț de către cea de-a doua cameră a Curții Constituționale, că aceasta nu dispunea de nicio informație cu privire la primul recurs constituțional, introdus în termenul de șaizeci de zile de la notificarea hotărârii rendite în apel și respins ca prematur de prima cameră. Abia după respingerea celui de-al doilea recurs constituțional ar fi realizat că decizia primei camere o indusese în eroare, în special prin precizările pe despre începerea termenului. De aceea ar fi fost privată de dreptul la un proces echitabil nu prin propria culpă, ci prin decizia Curții Constituționale care o indusese în eroare.

De altfel, reclamanta acuză divergențele opiniilor între diferitele camere ale Curții Constituționale privind începerea termenului în acest tip de cauze. Ea consideră că nu poate fi imputată nici o culpă nici transferată asupra ei povara consecințelor unei jurisprudențe contradictorii. De aceea vede în cele două decizii pronunțate în cazul de față de Curtea Constituțională o atac la dreptul sa la un proces echitabil și la garanțiile articolului 6 § 1 din Convenție.

Pentru Curtea, problema este deci de a cerceta dacă, ținând cont de circumstanțele cauzei, inadmisibilitatea de oficiu a recursurilor constituționale ale reclamantei a prejudiciat dreptul sa de acces la tribunal.

Curtea reamintește că "dreptul la tribunal", al cărui aspect este dreptul de acces, nu este absolut și se presta la limitări implicit admise, în special în ceea ce privește condițiile admisibilității unui recurs, deoarece prin natura sa necesită o reglementare de către Stat, care pe aceasta are o anumită marjă de apreciere (vezi García Manibardo c. Spania, nr. 38695/97, § 36, CEDO 2000-II, și Mortier c. Franța, nr. 42195/98, § 33, 31 iulie 2001). Cu toate acestea, limitările aplicate nu trebuie să restrângă accesul deschis individului într-o manieră sau punct atât de mare încât dreptul să fie prejudiciat în esența sa. De altfel, ele se conciliază cu art. 6 § 1 doar dacă urmăresc un scop legitim și dacă există o proporție rezonabilă între mijloacele folosite și scopul urmărit (Guérin c. Franța, hotărâre din 29 iulie 1998, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-V, § 37).

Curtea dorește de asemenea să sublinieze că aplicarea regulilor stabilind termene pentru introducerea recursurilor nu trebuie să împiedice justiciabilul să utilizeze o cale de recurs disponibilă. În cazul de față, întrebarea pusă privește principiul securității juridice; nu este vorba despre o simplă problemă de interpretare a regulilor materiale, ci de interpretarea unei exigențe procedurale care a împiedecat examinarea pe fond a cauzei reclamantei, cu încălcarea dreptului la protecție efectivă de către curți și tribunale (vezi, mutatis mutandis, Miragall Escolano și alții c. Spania, nr. 38366/97, § 37, CEDO 2000-I; Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă precitată, § 51).

Dacă în cazul de față reclamanta a decis să introducă un recurs în casație, ea nu a făcut altceva decât să utilizeze posibilitatea oferită de art. 239-2 din codul de procedură civilă, și Curtea estimează că aceasta nu trebuie să o prejudicieze. Mai mult, reclamanta a optat pentru soluția preconizată de Guvernul pârât în cauzele Běleš și alții și Zvolský și Zvolská (precitate), supuse Curții, și anume introducerea simultană a recursului în casație și a recursului constituțional. Curtea estimează că prezenta cauză demonstrează eficacitate pur teoretică a acestei căi, pe care a judecat-o aleatoare în acele alte două cauze. Într-adevăr, primul recurs constituțional al reclamantei (introdus în același timp cu recursul în casație) a fost declarat inadmisibil pentru neeputzare a căilor de recurs, pe motiv că examinarea recursului sau în casație era în curs înaintea Curții Supreme. Când ea a sezisit din nou Curtea Constituțională după ce Curtea Supremă a declarat recursul seu inadmisibil, al doilea recurs constituțional a fost iarăși declarat inadmisibil, de data aceasta pentru tardivitate.

De altfel, rezultă din art. 75-1 al legii asupra Curții Constituționale că aceasta nu distinge între căile de recurs ordinare și căile de recurs extraordinare, justiciabilii fiind obligați să epuizeze atât pe unele cât și pe altele, cu excepția recursului în revizuire a procedurii, expres exclus. Dacă reclamanta era deci obligată să se pousuie în casație pentru a epuiza căile de recurs oferite de lege, după cum Curtea Constituțională o declara în prima decizie, Curtea este de părere că termenul pentru introducerea recursului constituțional ar fi trebuit să curgă de la decizia Curții Supreme sau, cel puțin, să fie suspendat prin depunerea recursului în casație.

În cazul de față, modul în care a procedat Curtea Constituțională era contrare principiului consacrat de jurisprudența Curții, conform căruia aplicarea regulilor referitoare la termenele pe care trebuie să le respecți pentru a recurge nu trebuie să împiedice justiciabilii să utilizeze o cale de recurs disponibilă. Subscriind la teza reclamantei care consideră cele două decizii ale Curții Constituționale ca contradictorii și propice să semene confuzie privind începerea termenului deschis pentru introducerea unui recurs constituțional, Curtea consideră că aceste decizii au prejudiciat substanța dreptului de recurs impunând reclamantei o sarcină disproporționată care rupe echilibrul just între, pe de o parte, preocuparea legitimă de a asigura respectul condițiilor formale pentru a sezisa jurisdicția constituțională și, pe de altă parte, dreptul de acces la această instanță.

În acest context, Curtea observă cu satisfacție că după adoptarea hotărârilor Běleš și Zvolský precitate, Curtea Constituțională cehă a anunțat o schimbare a practicii sale privind condițiile admisibilității recursului constituțional (§21 mai sus). Cu toate acestea, această schimbare nu a putut avea un impact vreo asupra situației reclamantei în cazul de față.

Curtea estimează, în consecință, că interpretarea deosebit de riguroasă făcută de Curtea Constituțională a regulii de procedură în cauză a privat reclamanta de dreptul de acces la tribunal (vezi, mutatis mutandis, Zvolský și Zvolská c. Republica Cehă, precitată, § 55).

În temeiul articolului 41 din Convenție,

Reclamanta cere 1 milion de coroane cehe (CZK), adică aproximativ 31.250 euro (EUR), pentru prejudiciile materiale și morale suferite. Această sumă ar corespunde, cel puțin parțial, sumei pe care a trebuit să o plătească lui S.K. din cauza concedierii sale, declarate nule în procedura care este la originea prezentei recurse. Reclamanta susține de asemenea că S.K. a făcut să se publice declarații denigratoare cu privire la aceasta, care au prejudiciat reputația sa.

Guvernul obiectează că nu există nici o legătură de cauzalitate între prejudiciul pe care reclamanta spune că l-a suferit și încălcarea aleasă de ea, și că Curtea nu poate specula asupra rezultatului procedurii înaintea Curții Constituționale.

Curtea estimează că baza de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile rezidă în cazul de față în faptul că reclamanta nu a putut exercita dreptul sau de acces la tribunal, componență a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Ea nu observă nici o legătură de cauzalitate între prejudiciile materiale și morale aleasă de reclamantă și încălcarea constatată a articolului 6. Ea nu poate specula mai departe despre cum ar fi fost rezultatul procesului dacă Curtea Constituțională ar fi examinat și acceptat unul din recursurile constituționale formulate de reclamantă.

Reclamanta cere 1.497.125 CZK (46.785 EUR) pentru cheltuieli și costuri suportate înaintea jurisdicțiilor interne și a Curții. Se pare că această sumă include suma plătită lui S.K. precum și ansamblul cheltuielilor suportate în cursul procedurii înaintea jurisdicțiilor interne.

Guvernul estimează că, deoarece Convenția ar fi fost încălcată de procedura Curții Constituționale, despăgubirea nu poate include decât cheltuielile și costurile suportate înaintea acesteia din urmă și înaintea curții de casație, în plus față de cheltuielile legate de procedura înaintea Curții Strasbourg. Conform facturilor depuse de reclamantă, suma acestor cheltuieli s-ar ridica la 22.300 CZK (697 EUR).

Curtea reamintește că, atunci când constatează o încălcare a Convenției, ea poate acorda reclamanților rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate înaintea jurisdicțiilor naționale pentru a preveni sau a face să corecteze acestea din urmă spusele încălcări (vezi Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36; Hertel c. Elveția, hotărâre din 25 august 1998, Culegere 1998-VI, § 63).

Curtea estimează potrivit de a baza rata dobânzii în întârziere pe rata dobânzii facilitati de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

La requérante est représentée par M

La requérante alléguait que son droit d’accès à un tribunal a été violé.

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 7 janvier 2003, la chambre a déclaré la requête recevable.

Les parties n’ont pas déposé d’observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement) et la chambre a décidé qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience (article 59 § 3

Le 27 juin 1997, la requérante licencia S.K., employé à durée indéterminée, pour violations répétées de la discipline du travail, en application de l’article 46-1 f) du code de travail.

Par un jugement du 9 septembre 1997, le tribunal de district

Le 23 juin 1998, le tribunal de district prononça de nouveau la nullité du licenciement de S.K. Il conclut que la requérante n’avait pas étayé le motif du licenciement par des éléments concrets et que le procès-verbal de la réunion de direction du 5 mai 1997 ne pouvait pas être considéré comme un avertissement de licenciement, au sens de l’article 46-1 f) du code de travail, car il ne s’agissait pas d’un avertissement adressé personnellement à l’employé qui avait violé la discipline du travail et par lequel l’intéressé aurait été invité à mettre fin à ses manquements à la discipline.

Le 5 août 1998, la requérante interjeta appel de ce jugement auprès du tribunal régional, alléguant que le tribunal de première instance n’avait pas assuré une protection équitable de ses droits et intérêts justifiés et qu’il avait ainsi violé l’article 36 de la Charte des droits et libertés fondamentaux

Le 29 septembre 1999, le tribunal régional confirma le jugement attaqué, rejetant en même temps la demande de la société requérante tendant à l’admission d’un pourvoi en cassation

En application de l’article 239-2 du code de procédure civile, qui permettait aux justiciables de se pourvoir en cassation nonobstant le rejet par la juridiction d’appel de la demande d’admission d’un pourvoi en cassation, la requérante introduisit, le 5 décembre 1999, un pourvoi en cassation auprès de la Cour suprême

Afin de ne pas dépasser le délai légal de soixante jours ouvert pour saisir la Cour constitutionnelle

Le 14 mars 2000, le juge compétent de la Cour constitutionnelle invita la requérante à lui faire parvenir une copie de son pourvoi en cassation introduit le 5 décembre 1999 auprès de la Cour suprême. Le 21 mars 2000, la requérante satisfit à sa demande.

Le 28 mars 2000, la première chambre de la Cour constitutionnelle déclara le recours constitutionnel de la requérante irrecevable pour non-épuisement des voies de recours offertes par la loi, le pourvoi en cassation étant pendant devant la Cour suprême. Elle se référa à la jurisprudence de la Cour constitutionnelle (décisions n

Le 27 septembre 2000, la Cour suprême déclara irrecevable le pourvoi en cassation de la requérante, considérant que la question soulevée, qui avait été tranchée par le tribunal régional en application de la jurisprudence interne, ne revêtait pas l’importance juridique cruciale

Le 27 novembre 2000, la requérante introduisit, dans le délai de soixante jours à compter de la notification de la décision rendue par la Cour suprême, un second recours constitutionnel, dirigé contre l’arrêt du tribunal régional en date du 29 septembre 1999 et contre la décision de la Cour suprême en date du 27 septembre 2000.

Le 13 février 2001, la deuxième chambre de la Cour constitutionnelle rejeta ce recours pour tardiveté. Se référant à la jurisprudence constante en la matière, elle constata que la décision de la Cour suprême déclarant le pourvoi irrecevable était de caractère déclaratoire, ne tranchant pas le fond de l’affaire. Ledit pourvoi en cassation ne pouvait donc pas être considéré comme la dernière voie de recours prévue par la loi pour protéger les droits de la requérante. Dès lors, le délai pour introduire un recours constitutionnel aurait commencé à courir le 9 novembre 1999, jour de la notification à la société requérante de la décision rendue par le tribunal régional.

Par la décision du tribunal de district de Znojmo en date du 21 mars 2003 et celle du tribunal régional de Brno en date du 28 mai 2003, il fut en partie satisfait à la demande de S.K. tendant au paiement des sommes dues en raison de son licenciement déclaré nul. La requérante se serait pourvue en cassation contre la partie de l’arrêt devenue définitive.

L’essentiel des dispositions légales et la jurisprudence internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt

A ses réunions tenues en janvier 2003 et compte tenu de l’avis de la Cour européenne des Droits de l’Homme énoncé dans les arrêts adoptés par la deuxième section de cette Cour le 12 novembre 2002 dans les affaires

En cas de l’introduction d’un recours extraordinaire, le recours constitutionnel ne sera considéré comme recevable qu’après la décision portant sur le recours extraordinaire (à l’exception du recours en révision de la procédure).

Le délai de soixante jours imparti pour l’introduction du recours constitutionnel commencera à courir le jour de la notification de la décision portant sur le recours extraordinaire (à l’exception du recours en révision de la procédure), peu importe la manière dont il a été décidé sur le recours extraordinaire. Le délai sera considéré comme respecté également par rapport à la précédente décision passée en force de chose jugée.

La requérante se plaint de ce que la Cour constitutionnelle ait déclaré irrecevables ses recours constitutionnels, sans en examiner le fond. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente se lit ainsi :

La Cour constate que les parties n’ont pas soumis d’observations complémentaires concernant le fond de l’affaire. Dans leurs observations présentées avant la décision de la Cour sur la recevabilité de la requête, elles ont fait valoir les arguments suivants.

Le Gouvernement s’est d’abord référé à la jurisprudence constante de la Cour constitutionnelle selon laquelle un pourvoi en cassation introduit en vertu de l’article 239-2 du code de procédure civile vaut la dernière voie de recours, le délai pour introduire un recours constitutionnel ne pouvant dès lors commencer à courir qu’après la notification au demandeur de la décision de la Cour suprême. Dans le cas d’espèce, toutefois, la décision de la Cour suprême déclarant le pourvoi irrecevable ne revêtirait qu’un caractère déclaratoire et la société requérante n’aurait, par son second recours constitutionnel, que formellement attaqué la décision de la Cour suprême ainsi que les décisions des juridictions inférieures, sans remettre en cause la conclusion de la Cour suprême sur l’importance juridique de l’affaire. La requérante s’étant vu notifier l’arrêt du tribunal régional le 9 novembre 1999, c’est à cette même date – eu égard à l’irrecevabilité du pourvoi en cassation – que le délai de soixante jours ouvert pour introduire un recours constitutionnel aurait commencé à courir. Il serait ainsi normal qu’introduit par la requérante le 27 novembre 2000, le second recours eût été rejeté pour tardiveté.

Le Gouvernement admet que le problème ne serait probablement pas apparu si la Cour constitutionnelle avait ajourné sa décision sur le premier recours constitutionnel de la requérante, c’est-à-dire si elle avait suspendu la procédure jusqu’à la décision de la Cour suprême sur la recevabilité du pourvoi en cassation. Il reconnaît que dans le cas d’espèce, l’effort déployé afin de statuer sur le recours constitutionnel dans les meilleurs délais a probablement nui à certains droits procéduraux de la requérante.

Le Gouvernement conclut que, bien qu’il ne soit pas sûr, eu égard à la motivation retenue par la Cour constitutionnelle, que le rejet des recours constitutionnels ait eu pour conséquence la violation du droit de la requérante à l’accès à un tribunal, il ne peut exclure cette possibilité et s’en remet à la sagesse de la Cour pour ce qui est de l’appréciation du bien-fondé de la requête.

Pour sa part, la requérante alléguait avoir été rassurée par la première décision de la Cour constitutionnelle quant à la possibilité de renouveler son recours constitutionnel, vu que la juridiction constitutionnelle avait précisé que le délai pour l’introduction d’un tel recours ne commençait à courir qu’une fois notifiée la décision sur le pourvoi en cassation. Aussi croit-elle, au vu de la motivation du rejet de son second recours par la deuxième chambre de la Cour constitutionnelle, que celle-ci ne disposait d’aucune information sur son premier recours constitutionnel, introduit dans le délai de soixante jours à compter de la notification de l’arrêt rendu en appel et rejeté comme prématuré par la première chambre. Ce ne serait donc qu’après le rejet de son second recours constitutionnel qu’elle se serait rendu compte que la décision de la première chambre l’avait induite en erreur, en particulier par ses précisions sur le commencement du délai. Dès lors, elle aurait été privée de son droit à un procès équitable non pas par sa faute, mais par une décision de la Cour constitutionnelle l’ayant induite en erreur.

Par ailleurs, la requérante accuse les divergences d’opinions entre les différentes chambres de la Cour constitutionnelle quant au commencement du délai dans ce type d’affaires. Elle considère qu’on ne peut lui imputer aucune faute ni transférer sur elle le poids des conséquences d’une jurisprudence contradictoire. Aussi voit-elle dans les deux décisions rendues en l’espèce par la Cour constitutionnelle une atteinte à son droit à un procès équitable et aux garanties de l’article 6 § 1 de la Convention.

Pour la Cour, il s’agit donc de rechercher si, au vu des circonstances de l’espèce, l’irrecevabilité d’office des recours constitutionnels de la requérante a porté atteinte à son droit d’accès à un tribunal.

La Cour rappelle que le « droit à un tribunal », dont le droit d’accès constitue un aspect, n’est pas absolu et se prête à des limitations implicitement admises, notamment en ce qui concerne les conditions de la recevabilité d’un recours, car il appelle de par sa nature même une réglementation par l’Etat, lequel jouit à cet égard d’une certaine marge d’appréciation (voir

La Cour tient à souligner également que l’application des règles fixant des délais pour l’introduction des recours ne doit pas empêcher le justiciable d’utiliser une voie de recours disponible. En l’occurrence, la question posée relève du principe de la sécurité juridique ; il ne s’agit pas d’un simple problème d’interprétation de règles matérielles, mais de l’interprétation d’une exigence procédurale qui a empêché l’examen au fond de l’affaire de la requérante, au mépris du droit à une protection effective par les cours et tribunaux (voir,

Si en l’espèce la requérante a décidé d’introduire un pourvoi en cassation, elle n’a fait qu’user de la possibilité offerte par l’article 239-2 du code de procédure civile, et la Cour estime que cela ne doit pas lui nuire. De surcroît, la requérante a opté pour la solution préconisée par le Gouvernement défendeur dans les affaires

Par ailleurs, il ressort de l’article 75-1 de la loi sur la Cour constitutionnelle que celle-ci ne distingue pas entre les voies de recours ordinaires et les voies de recours extraordinaires, les justiciables étant tenus d’épuiser les unes et les autres, sauf le recours en révision de la procédure, expressément exclu. Si la requérante était ainsi obligée de se pourvoir en cassation pour épuiser les voies de recours offertes par la loi, comme la Cour constitutionnelle l’a déclaré dans sa première décision, la Cour est d’avis que le délai pour introduire le recours constitutionnel aurait dû courir à compter de la décision de la Cour suprême ou, au moins, être suspendu par le dépôt du pourvoi en cassation.

Dans le cas d’espèce, la façon dont la Cour constitutionnelle a procédé était contraire au principe consacré par la jurisprudence de la Cour, selon lequel l’application des règles relatives aux délais à respecter pour recourir ne doit pas empêcher les justiciables d’utiliser une voie de recours disponible. Souscrivant à la thèse de la requérante qui considère les deux décisions de la Cour constitutionnelle comme contradictoires et propres à semer la confusion quant au commencement du délai ouvert pour introduire un recours constitutionnel, la Cour considère que ces décisions ont porté atteinte à la substance même du droit de recours en imposant à la requérante une charge disproportionnée qui rompt le juste équilibre entre, d’une part, le souci légitime d’assurer le respect des conditions formelles pour saisir la juridiction constitutionnelle et, d’autre part, le droit d’accès à cette instance.

Dans ce contexte, la Cour note avec satisfaction qu’après l’adoption des arrêts

La Cour estime, par conséquent, que l’interprétation particulièrement rigoureuse faite par la Cour constitutionnelle de la règle de procédure en cause a privé la requérante du droit d’accès à un tribunal (voir,

Aux termes de l

La requérante réclame 1 million de couronnes tchèques (CZK), soit environ 31 250 euros (EUR), pour dommages matériel et moral subis. Ce montant correspondrait, au moins en partie, à la somme qu’elle a dû verser à S.K. du fait de son licenciement, déclaré nul dans la procédure qui est à l’origine de la présente requête. La requérante fait également valoir que S.K. a fait publier des propos diffamatoires la concernant, qui ont porté atteinte à sa réputation.

Le Gouvernement objecte qu’il n’existe aucun lien de causalité entre le préjudice que la requérante dit avoir subi et la violation alléguée par elle, et que la Cour ne saurait spéculer sur l’issue de la procédure devant la Cour constitutionnelle.

La Cour estime que la base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le fait que la requérante n’a pas pu exercer son droit d’accès à un tribunal, composante du droit à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle ne relève aucun lien de causalité entre les préjudices matériel et moral allégués par la requérante et la violation constatée de l’article 6. Elle ne saurait davantage spéculer sur ce qu’eût été l’issue du procès si la Cour constitutionnelle avait examiné et accueilli l’un des recours constitutionnels formés par la requérante.

La requérante demande 1 497 125 CZK (46 785 EUR) pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et la Cour. Il semble que cette somme inclut la somme versée à S.K. ainsi que l’ensemble des frais engagés au cours de la procédure devant les juridictions internes.

Le Gouvernement estime que, puisque la Convention aurait été violée par le procédé de la Cour constitutionnelle, le dédommagement ne peut inclure que les frais et dépens engagés devant cette dernière et devant la cour de cassation, en sus des frais liés à la procédure devant la Cour de Strasbourg. Selon les factures soumises par la requérante, le montant de ces frais s’élèverait à 22 300 CZK (697 EUR).

La Cour rappelle que, lorsqu’elle constate une violation de la Convention, elle peut accorder aux requérants le remboursement des frais et dépens qu’ils ont engagés devant les juridictions nationales pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation (voir

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.