Silvester'S Horeca Service împotriva Belgiei

La originea cauzei se găsește o cerere (n o 47650/99) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și cu care o societate de drept belgian, S.P.R.L. Silvester's Horeca Service (« reclamanta »), a sesizat Curtea la 29 martie 1999 în vertu articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamanta este reprezentată de d-na H. Vandebergh, avocat la Heusden-Zolder. Guvernul belgian (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, D. Claude Debrulle, Director general la Servicul Public Federal al Justiției.

La 30 ianuarie 2003, prima secțiune a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalând pe dispoziții ale articolului 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicitatea cauzei.

Ca urmare a unui control efectuat la 13 martie 1986 la societatea reclamantă, administrația TVA a întocmit la 3 iunie 1987 un proces-verbal al încălcărilor constatate ale legislației TVA. În speță, societatea reclamantă omisese să întocmească facturi pentru anumite livrări sau întocmisese facturi care nu corespundeau realității, și nu respectase obligația de a conserva anumite documente și acte prevăzute de codul TVA. Suma amenzilor datorate a fost fixată, prin aplicarea dispoziților pertinente ale codului TVA, la 6 111 416 franci belgieni (BEF).

Prin aviz de plată din 15 iunie 1987, societatea reclamantă a fost invitată să achite această sumă într-un termen de o lună.

Societatea reclamantă rămânând în neplată în termenul prescris, o contrastrăinare a fost decernată de către încasatorul TVA din Louvain la 15 decembrie 1987. Sumele exigibile au fost majorate prin aplicarea articolului 2 al ordinului regal n o 41 din 30 ianuarie 1987 care fixează suma amenzilor fiscale proporționale în materie de taxa pe valoarea adăugată, și aduse la 9 181 500 BEF.

La 19 februarie 1988, societatea reclamantă a formulat opoziție împotriva respectivei contrastrăinări în fața tribunalului de primă instanță din Louvain.

În cursul procedurii, la 8 noiembrie 1988, ministrul finanțelor a acordat, pe baza puteri care îi era recunoscută prin fostul articol 84 al codului TVA, o remitere a amenzilor suferite, care au fost reduse la 2 219 000 BEF.

La 11 decembrie 1989, tribunalul din Louvain a declarat executorie contrastrăinarea din 15 decembrie 1987 în limita sumelor fixate de ministrul finanțelor, dar a respins majorarea lor la titlul semnificării contrastrăinării, estimând că ea era contrară articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece penaliza contribuabilul pentru simplul fapt de a fi în dezacord cu administrația fiscală, în timp ce avea dreptul de a duce litigiul în fața tribunalelor fără a trebui să se teamă de sancțiuni.

La 3 octombrie 1996, curtea de apel din Bruxelles a anulat sentința tribunalului și a declarat executorie întreaga contrastrăinare din 15 decembrie 1987 (privind o sumă de 9 181 500 BEF). A estimat în special că amenzile impuse societății reclamante erau calificate de codul TVA drept amenzi fiscale, ca opoziție față de pedepse corecționale care presupuneau o intenție frauduloasă sau un scop de a dăuna. Rezulta că în absența unui caracter penal, amenzile impuse în speță scăpau de aplicarea articolului 6 din Convenție. Deci, puterea judecătorului în această materie se limita la verificarea realității încălcărilor codului TVA și a legalității amenzilor fiscale, fără a putea aprecia oportunitatea lor sau a acorda o remitere totală sau parțială.

Societatea reclamantă s-a recurs în casație, invocând în special o încălcare a articolului 6 din Convenție. La 5 februarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul depus, considerând în special: « Întrucât articolele 6, § 1, din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și 14, § 1, din Pactul internațional privind drepturile civile și politice nu se opun existenței unui sistem care atribuie administrației urmărirea și reprimarea încălcărilor reglementării fiscale, atât timp cât contribuabilul poate supune controlului unei instanțe judecătorești o sancțiune care oferă toate garanțiile prevăzute la aceste dispoziții; Că, deci, acest judecător trebuie să poată controla dacă condițiile legale ale pedepsei sunt îndeplinite și, în acest scop, să aprecieze elementele de fapt și de drept; Că, deci, acest judecător trebuie să aibă posibilitatea să examineze realitatea sancțiunii și de asemenea să aprecieze dacă sancțiunea este conformă dispoziților legale, și mai în special dacă nu încalcă dispoziții legale specifice sau principii generale ale dreptului, sau dacă nu este contrară datoriei de prudență a administrației; Că exercitarea acestui drept de control nu implică totuși că judecătorul poate scuti contribuabilul de obligații care îi sunt impuse legal de autorități, doar din motive de oportunitate sau echitate; Că mijlocul [preluate din încălcarea articolului 6 din Convenție] nu poate fi acceptat ». B. Dreptul și practica internă relevante 13. art. 70 al codului belgian TVA asortește cu diferite amenzi fiscale administrative încălcări ale prescripțiilor în materie de TVA.

La época faptelor, art. 84 din același cod recunoștea ministrului finanțelor puterea – asemănătoare unui drept de grață – de a acorda eventuale remiterii ale amenzilor suferite. art. 84 a fost modificat pe acest punct prin legea din 15 martie 1999 privind litigiile fiscale. Un ordin al Regentului din 18 martie 1831, neabrogat de această reformă, menține totuși, în beneficiul ministrului, o putere generală de remitere a amenzilor.

În caz de neplată a amenzilor fiscale administrative, o contrastrăinare poate fi decernată de funcționarul responsabil cu încasarea și declarată executorie de către directorul regional al Administrației TVA (art. 85 al codului TVA). În asemenea caz, art. 2 al ordinului regal n o 41 din 30 ianuarie 1987 prevede că sumele amenzilor fiscale proporționale suferite sunt majorate cu 50%.

Contribuabilul poate totuși întrerupe executarea acestei contrastrăinări, prin formularea unei opoziții motivate în fața tribunalului de primă instanță (art. 89 al codului TVA).

Poziția jurisprudenței belgiene privind extinderea controlului jurisdicțional exercitat în acest fel a evoluat în cursul acestor ani.

Tradițional, jurisprudența considera că tribunalele nu aveau puterea să aprecieze oportunitatea sau cuantumul amenzii fiscale suferite, dar le aparținea doar să aprecieze realitatea infracțiunii constatate și legalitatea amenzii infligite.

Această poziție a evoluat totuși în principal ca urmare a unei hotărâri preliminare a Curții de arbitraj din 24 februarie 1999, pronunțată într-o cauză similară cu prezenta. În această cauză, Curtea de arbitraj a Belgiei a judecat în special: « B.9. Amenzile fiscale prevăzute la art. 70, § 2, al Codului TVA au ca scop prevenirea și sancționarea încălcărilor comise de toți contribuabilii, fără nici o deosebire, care nu respectă obligațiile impuse de Codul TVA. Contribuabilul, știind dinainte sancțiunea pe care riscă s-o suporte, va fi înclinat să respecte obligațiile sale. Caracterul represiv al sancțiunii predomină. B.10. Legiuitorul are libertatea de a încredința fiscului sarcina de a urmări încălcări fiscale și de a le reprima. Poate de asemenea impune pedepse deosebit de aspre în sectoarele în care importanța și multiplicitatea fraudelor aduc grave prejudicii intereselor colectivității. Nimic nu îl împiedică, din motive de eficacitate, să încredinționeze ministrului finanțelor sarcina de a urmări încălcări în materie de TVA, de a îi da competență să se pronunțe asupra cererilor de remitere și să-i permită să concluzioneze tranzacții. Este totuși necesar să se examine dacă sistemul instituit de legiuitor nu sfârșește prin a lipsi, în mod discriminatoriu, o categorie de persoane de dreptul la un recurs jurisdicțional efectiv, garantat atât de un principiu general de drept, cât și de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. B.11. Când funcționarul responsabil cu încasarea a decernat o contrastrăinare privind plata amenzilor fiscale, notificarea este dată interesatului. Executarea contrastrăinării poate fi întreruptă de o opoziție motivată formulată de contribuabil în fața tribunalului de primă instanță din circumscripția în care este situat biroul funcționarului taxator. Tribunalul trebuie să verifice dacă faptele care motivează amenda sunt dovedite și să controleze legalitatea deciziei atacate, dar nu poate, în interpretarea pe care judecătorul de quo o dă articolului 70 al Codului TVA, să exercite asupra deciziei administrative contestate un control de deplină jurisdicție. B.12. În această interpretare, categoria persoanelor lovite de o amendă administrativă în materie de TVA este lipsită de recursul care îi permite să facă controla de către un judecător dacă o decizie administrativă cu caracter represiv este justificată în fapt și în drept și dacă respectă toate dispoziții legislativă și principiile generale care se impun administrației, printre care principiul proporționalității. B.13. Un asemenea tratament diferit nu este rezonabil justificat. Aparține legiuitorului să aprecieze dacă se impune forțarea administrației și judecătorului la rigoare când o încălcare prejudiciază în special interesul general. Dar dacă estimează că trebuie să permită administrației să moduleze importanța sancțiunii, nimic din ceea ce ține de aprecierea administrației nu trebuie să poată scăpa controlului judecătorului. (...) B.15. Curtea observă totuși că textul dispoziților supuse controlului ei nu se opun ca judecătorul, sesizat cu o opoziție la contrastrăinare, să exercite o competență de deplină jurisdicție care să-i permită să controleze tot ceea ce ține de aprecierea administrației în materie de amendă fiscală. În această interpretare, nu există discriminare. »

Această jurisprudență a mai fost confirmată recent de Curtea de arbitraj printr-o hotărâre din 12 iunie 2002, în care Curtea a judecat în special: « B.4.2. Aparține legiuitorului să aprecieze dacă se impune forțarea administrației și judecătorului la rigoare când o încălcare prejudiciază în special interesul general. Dar dacă estimează că trebuie să permită administrației să moduleze importanța sancțiunii, nimic din ceea ce ține de aprecierea administrației nu trebuie să poată scăpa controlului judecătorului. B.4.3. Rezultă că art. 70, § 2, al Codului TVA nu este incompatibil cu articolele 10 și 11 din Constituție, atât timp cât este interpretat ca autorizând judecătorul sesizat cu opoziție la contrastrăinare să exercite asupra deciziei care inflige o amendă fiscală un control de deplină jurisdicție. Judecătorul poate deci verifica dacă o decizie administrativă este justificată în fapt și în drept și dacă respectă toate dispoziții legislativă și principiile generale care se impun administrației, printre care principiul proporționalității. După caz, va putea modula amenda, și în speță să o suprime sau să o diminueze în limitele atribuite administrației de articolele 70, § 2, și 84, alineat 3, al Codului TVA. »

Curtea de Casație s-a pronunțat de asemenea între timp într-un sens similar, deoarece la 24 ianuarie 2002, a pronunțat o hotărâre în care a susținut în special că: « judecătorul chemat să controleze o sancțiune administrativă cu caracter represiv în sensul articolului 6 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, poate examina legalitatea acestei sancțiuni și, mai în special, poate examina dacă această sancțiune este compatibilă cu cerințele imperioase ale convențiilor internaționale sau ale dreptului intern, inclusiv principiile generale ale dreptului », adăugând că: « din moment ce acest drept de control îi permite mai ales să examineze dacă sancțiunea nu este disproporționată la infracțiune, judecătorul este obligat să examineze dacă administrația putea rezonabil inflige o sancțiune administrativă de această importanță ».

Guvernul recunoaște că « amenzile administrative proporționale prevăzute de [codurile] fiscale [belgiene] constituie sancțiuni penale în sensul instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului ». Contestă totuși că ar putea exista o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție, subliniind că jurisprudența belgică recentă, și în special cea a Curții de arbitraj, recunoaște tribunalelor sesizate cu opoziție la contrastrăinare puterea de a exercita asupra deciziei de a inflige o amendă fiscală un control de deplină jurisdicție. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că cererea nu ar putea fi considerată vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Asupra fondului

Guvernul nu contestă că art. 6 din Convenție este aplicabil în speță. Curtea reamintește că un sistem de amenzi administrative impuse de administrație nu se confruntă cu art. 6 din Convenție, atât timp cât contribuabilul poate sesiza de orice decizie astfel luată împotriva sa un tribunal care oferă garanțiile acestui text ( Bendenoun c. Franța , hotărâre din 24 februarie 1994, seria A n o 284, § 46).

Respectarea articolului 6 din Convenție presupune în fapt că decizia unei autorități administrative neîndeplinind ea însăși condițiile articolului 6 § 1 să fie supusă controlului ulterior al unui organ judiciar de deplină jurisdicție ( Schmautzer, Umlauft, Gradinger, Pramstaller, Palaoro și Pfarrmeier c. Austria , hotărâri din 23 octombrie 1995, seria A n o 328 A-C și 329 A-C, respectiv §§ 34, 37, 42, 39, 41 și 38).

Printre caracteristicile unui organ judiciar de deplină jurisdicție se numără puterea de a reforma în toate punctele, în fapt ca și în drept, decizia atacată, pronunțată de organul inferior. Trebuie în special să aibă competență pentru a examina toate aspectele de fapt și de drept relevante pentru litigiu ( Chevrol c. Franța , hotărâre din 13 februarie 2003, § 77).

Curtea trebuie să constate că în speță, societatea reclamantă nu a avut posibilitatea de a supune decizia luată împotriva sa unui asemenea control de deplină jurisdicție. În hotărârea sa pronunțată la 3 octombrie 1996 ca urmare a opoziției la contrastrăinare formulată de societatea reclamantă, curtea de apel din Bruxelles a estimat în fapt că era chemată doar să examineze realitatea încălcărilor codului TVA și să controleze legalitatea amenzilor fiscale solicitate, fără a fi competentă să aprecieze oportunitatea sau să acorde o remitere completă sau parțială a acestora. Această interpretare a fost confirmată în timp de Curtea de Casație care a respins la 5 februarie 1999 recursul depus împotriva acestei hotărâri din motivul că dreptul de control exercitat de judecătorul sesizat cu opoziție la contrastrăinare nu implica că acest judecător putea « scuti contribuabilul de obligații care îi sunt impuse legal de autorități, doar din motive de oportunitate sau echitate ».

Este adevărat că dreptul intern a cunoscut o evoluție ulterioară, în special ca urmare a hotărârilor Curții de arbitraj din 24 februarie 1999 și 12 iunie 2002 la care se referă Guvernul. Acestea sunt totuși posterioare hotărârii de casație pronunțate în prezenta cauză și principiile dezvoltate în acestea în mod evident nu au fost luate în considerare în speță.

Curtea concluzionează deci că societatea reclamantă nu a avut acces la un « tribunal » în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (vezi, mutatis mutandis , Terra Woningen B.V. c. Țările de Jos , hotărâre din 17 decembrie 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996 ‑ VI, §§ 54-55). Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

În observațiile sale, Guvernul susține că, dacă și în măsura în care Curtea ar trebui să constate o încălcare a articolului 6 din Convenție, cererile de satisfacție echitabilă ar trebui să fie depuse mai întâi în fața instanțelor interne, care ar putea le satisface dacă este cazul. Dorește de asemenea să poată formula observații în baza motivării hotărârii care ar recunoaște încălcarea Convenției. El invită deci Curtea să reserve a se pronunța asupra acestui punct.

Curtea a deja estimat că dacă după epuizarea fără succes a căilor de recurs interne înainte de a se plânge în fața organelor Convenției de o încălcare a drepturilor sale, victima ar trebui să le epuizeze o a doua oară pentru a putea obține de la Curtea o satisfacție echitabilă, durata totală a procedurii instituite de Convenție s-ar dovedi puțin compatibilă cu ideea unei protecții eficace a drepturilor omului. O asemenea cerință ar conduce la o situație incompatibilă cu scopul și obiectul Convenției ( De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia (art. 50), hotărâre din 10 martie 1972, seria A n o 14, p. 9, § 16 ; Barberà, Messegué și Jabardo c. Spania (art. 50), hotărâre din 13 iunie 1994, seria A n o 285 ‑ C, p. 57, § 17 ; Oğur c. Turcia [GC], n o 21594/93, § 98, CEDH 1999 ‑ III). Curtea observă de altfel că nu a fost stabilit de către Guvern că o asemenea procedură internă ar fi cu necesitate încununată de succes.

De altfel, Curtea reamintește jurisprudența sa relativ la fostul articol 50 din Convenție, conform căruia o satisfacție echitabilă nu poate fi acordată decât dacă nu există în dreptul intern un recurs propriu să conducă la un rezultat cât mai apropiat posibil de o restitutio in integrum ( De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgia , precitat, § 20 ; Ringeisen c. Austria (art. 50), hotărâre din 22 iunie 1972, seria A n o 15, p. 8, § 21 ; Sunday Times c. Regatul Unit (n o 1) (art. 50), hotărâre din 6 noiembrie 1980, seria A n o 38, pp. 8-9, § 13). Întrebarea se pune dacă o procedură în reparare sau orice altă procedură asemănătoare ar fi cu adevărat în stare să producă un asemenea dus la speță, având în vedere că nu ar fi remediat imposibilitatea pentru societatea reclamantă de a obține un control de deplină jurisdicție asupra deciziei care îi impune amenzi fiscale administrative.

În consecință, Curtea consideră că nu este necesară rezervarea a se pronunța asupra întrebării aplicării articolului 41 din Convenție din acest motiv. Consideră că nu există motive suplimentare de a suspenda pronunțarea asupra acestei întrebări pentru a permite părților să formuleze observații în funcție de motivarea adoptată de prezenta hotărâre privind încălcarea articolului 6. Guvernul, care formează această cerere, nu a în fapt demonstrat în ce fel motivarea în cauză ar putea avea o oarecare încidență asupra aprecierii satisfacției echitabile. A. Prejudiciu

La titlul prejudiciului material și moral pe care ar fi suferit, societatea reclamantă solicită rambursarea întregimii amenzilor și a dobânzilor pe care le datează Statului belgian în vertu deciziilor contestate, și anume, conform hotărârii curții de apel din Bruxelles declarând executorie contrastrăinarea decernată la 15 decembrie 1987, o sumă de 9 181 500 BEF, majorată cu dobânzi și cheltuieli (a căror detaliere nu le furnizează).

Pentru Guvern, nu ar exista nici un liant de cauzalitate între încălcarea denunțată și prejudiciul material pretins: societatea reclamantă care se plânge că nu a beneficiat de un recurs de deplină jurisdicție nu stabilește în nici un fel că instanța judecătorească sesizată cu un asemenea recurs ar fi eliberat-o în total sau în parte de amenzile care îi au fost infligite.

Curtea constată că singura bază de reținut pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în faptul că societatea reclamantă nu a putut face controla amenzilor administrative care îi au fost impuse de un « tribunal » având plenitudinea jurisdicției. Curtea nu ar putea cu siguranță să speculeze asupra ceea ce ar fi fost finalul procesului în caz contrar. Cu toate acestea, Curtea nu consideră derezonabil să creadă că interesata a suferit o pierdere de oportunități ( Pélissier și Sassi c. Franța [GC], n o 25444/94, § 80, CEDH 1999 ‑ II ; Glod c. România , hotărâre din 16 septembrie 2003, § 50), chiar dacă este greu de evaluat. Oricum, societatea reclamantă a incontestabil suferit un prejudiciu moral din cauza neajunsului constatat de prezenta hotărâre (vezi, mutatis mutandis , Bayle c. Franța , hotărâre din 25 septembrie 2003, § 50). Pronunțând în echitate, cum dorește art. 41, Curtea îi acordă deci suma de 5 000 euro (EUR). B. Cheltuieli și costuri

Societatea reclamantă cere de asemenea 12 500 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața instanțelor interne și pentru cele angajate în fața Curții.

Guvernul se opune pe motivul că această cerere nu ar fi însoțită de documente justificative.

Curtea reamintește că conform articolului 60 § 2 din regulamentul ei, reclamanții trebuie să atașeze la pretențiile lor în baza articolului 41 justificativele necesare, fără care camera poate respinge cererea, în total sau în parte». Ea constată că în speță, societatea reclamantă nu produce nici un justificativ în sprijinul cererii sale în baza cheltuielilor și costurilor, în timp ce a fost în mod corespunzător informată de greffe cu privire la prescripțiile articolului 60 § 2. Fie, constatând că societatea reclamantă era reprezentată în fața Curții și că în consecință a avut cu necesitate anumite cheltuieli, Curtea consideră că nu ar fi echitabil să respingă integral cererea sa din motiv că a omis producerea justificativelor necesare ( Chaufour c. Franța , hotărâre din 19 iunie 2002, § 23 ; Schumacher c. Luxemburg , hotărâre din 25 noiembrie 2003, § 46 ; Soto Sanchez c. Spania , hotărâre din 25 noiembrie 2003, §§ 50-51). Consideră în schimb că, în aceste circumstanțe, nu este necesară acordarea întregii sume solicitate, și îi acordă, în echitate, o sumă de 1 500 EUR. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă ; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 3. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să vireze societății reclamante, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul suferit ; ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru cheltuieli și costuri ; b) că de la expirarea acestui termen și până la viraj, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte de procent ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 martie 2004 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 47650/99) dirigée contre le Royaume de Belgique et dont une société de droit belge, la S.P.R.L. Silvester's Horeca Service (« la requérante »), a saisi la Cour le 29 mars 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e H. Vandebergh, avocat à Heusden-Zolder. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Claude Debrulle, Directeur général au Service public fédéral de la Justice.

Le 30 janvier 2003, la première section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

La requérante est une société privée à responsabilité limitée de droit belge ayant son siège à Louvain. Elle exerce le commerce de gros et de détail de denrées alimentaires, sauces, condiments et boissons vendus dans les friteries. A. Les circonstances de l'espèce

Suite à un contrôle effectué le 13 mars 1986 auprès de la société requérante, l'administration de la TVA dressa le 3 juin 1987 un procès-verbal des infractions constatées à la législation sur la TVA. En l'occurrence, la société requérante avait omis d'établir des factures de certaines livraisons ou avait établi des factures qui ne correspondaient pas à la réalité, et elle avait manqué à son obligation de conserver certaines pièces et documents prévus par le code de la TVA. Le montant des amendes dues fut fixé, par application des dispositions pertinentes du code de la TVA, à 6 111 416 francs belges (BEF).

Par avis de paiement du 15 juin 1987, la société requérante fut invitée à acquitter ce montant dans un délai d'un mois.

La société requérante étant restée en défaut de s'exécuter dans le délai prescrit, une contrainte fut délivrée par le receveur de la TVA de Louvain le 15 décembre 1987. Les montants exigibles furent majorés par application de l'article 2 de l'arrêté royal n o 41 du 30 janvier 1987 fixant le montant des amendes fiscales proportionnelles en matière de taxe sur la valeur ajoutée, et portés à 9 181 500 BEF.

Le 19 février 1988, la société requérante forma opposition contre ladite contrainte devant le tribunal de première instance de Louvain.

En cours de procédure, le 8 novembre 1988, le ministre des Finances accorda, sur la base du pouvoir qui lui était reconnu par l'ancien article 84 du code de la TVA, une remise des amendes encourues, qui furent ramenées à 2 219 000 BEF.

Le 11 décembre 1989, le tribunal de Louvain déclara exécutoire la contrainte du 15 décembre 1987 à concurrence des montants fixés par le ministre des Finances, mais rejeta leur majoration au titre de la signification de la contrainte, estimant qu'elle était contraire à l'article 6 § 1 de la Convention, puisqu'elle pénalisait le contribuable pour le seul fait d'être en désaccord avec l'administration fiscale, alors qu'il avait le droit de porter le litige devant les tribunaux sans devoir craindre des sanctions.

Le 3 octobre 1996, la cour d'appel de Bruxelles réforma le jugement du tribunal et déclara exécutoire la totalité de la contrainte du 15 décembre 1987 (portant sur un montant de 9 181 500 BEF). Elle estima en particulier que les amendes imposées à la société requérante étaient qualifiées par le code de la TVA d'amendes fiscales, par opposition aux peines correctionnelles qui supposaient une intention frauduleuse ou le dessein de nuire. Il en résultait qu'en l'absence de caractère pénal, les amendes imposées en l'espèce échappaient à l'application de l'article 6 de la Convention. Dès lors, le pouvoir du juge en la matière se limitait à vérifier la réalité des infractions au code de la TVA et la légalité des amendes fiscales, sans qu'il puisse juger de leur opportunité ou en accorder la remise totale ou partielle.

La société requérante se pourvut en cassation, invoquant notamment une violation de l'article 6 de la Convention. Le 5 février 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé, considérant notamment : « Attendu que les articles 6, § 1er, de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales et 14, § 1er, du Pacte international relatif aux droits civils et politiques ne s'opposent pas à l'existence d'un système attribuant à l'administration la poursuite et la répression d'infractions à la réglementation fiscale, pour autant que le redevable puisse soumettre le contrôle de la sanction infligée à une instance judiciaire offrant toutes les garanties prévues à ces dispositions ; Que, dès lors, ce juge doit pouvoir contrôler si les conditions légales de la peine sont remplies et, à cette fin, apprécier les éléments de fait et de droit ; Que, dès lors, ce juge doit avoir la possibilité d'examiner la réalité de la sanction et aussi d'apprécier si la sanction est conforme aux dispositions légales, et plus spécialement si elle ne viole pas les dispositions légales spécifiques ou les principes généraux du droit, ou si elle n'est pas contraire au devoir de prudence de l'administration ; Que l'exercice de ce droit de contrôle n'implique toutefois pas que le juge peut exonérer le redevable des obligations qui lui sont légalement imposées par les autorités, uniquement par des motifs d'opportunité ou d'équité ; Que le moyen [pris de la violation de l'article 6 de la Convention] ne peut être accueilli ». B. Le droit et la pratique internes pertinents

L'article 70 du code belge de la TVA assortit d'amendes fiscales administratives diverses infractions aux prescriptions en matière de TVA.

A l'époque des faits, l'article 84 du même code reconnaissait au ministre des Finances le pouvoir – apparenté à un droit de grâce – d'accorder d'éventuelles remises des amendes encourues. L'article 84 a été modifié sur ce point par la loi du 15 mars 1999 relative au contentieux en matière fiscale. Un arrêté du Régent du 18 mars 1831, non abrogé par cette réforme, maintient cependant, au profit du ministre, un pouvoir général de remise des amendes.

En cas de non-paiement des amendes fiscales administratives, une contrainte peut être décernée par le fonctionnaire chargé du recouvrement et rendue exécutoire par le directeur régional de l'Administration de la TVA (article 85 du code de la TVA). En pareil cas, l'article 2 de l'arrêté royal n o 41 du 30 janvier 1987 prévoit que les montants des amendes fiscales proportionnelles encourues sont majorés de 50 %.

Le redevable peut toutefois interrompre l'exécution de cette contrainte, en faisant une opposition motivée devant le tribunal de première instance (article 89 du code de la TVA).

La position de la jurisprudence belge quant à l'étendue du contrôle juridictionnel exercé de la sorte a évolué au cours des dernières années.

Traditionnellement, la jurisprudence considérait que les tribunaux n'avaient pas le pouvoir d'apprécier l'opportunité ou le montant de l'amende fiscale encourue, mais qu'il leur appartenait seulement d'apprécier la réalité de l'infraction constatée et la légalité de l'amende infligée.

Cette position a toutefois évolué à la suite principalement d'un arrêt préjudiciel de la Cour d'arbitrage du 24 février 1999, rendu dans une affaire similaire au cas d'espèce. En cette affaire, la Cour d'arbitrage de Belgique a jugé notamment : « B.9. Les amendes fiscales prévues à l'article 70, § 2, du Code de la T.V.A. ont pour objet de prévenir et de sanctionner les infractions commises par tous les redevables, sans distinction aucune, qui ne respectent pas les obligations imposées par le Code de la T.V.A. Le redevable, connaissant à l'avance la sanction qu'il risque d'encourir, sera incité à respecter ses obligations. Le caractère répressif de la sanction prédomine. B.10. Le législateur a la liberté de confier au fisc la tâche de poursuivre les infractions fiscales et de les réprimer. Il peut également imposer des peines particulièrement lourdes dans des secteurs où l'importance et la multiplicité des fraudes portent gravement atteinte aux intérêts de la collectivité. Rien ne lui interdit, pour des raisons d'efficacité, de confier au ministre des Finances la tâche de poursuivre les infractions en matière de T.V.A., de lui donner la compétence de statuer sur les demandes de remises et de lui permettre de conclure des transactions. Il convient cependant d'examiner si le système mis en place par le législateur n'aboutit pas à priver, de manière discriminatoire, une catégorie de personnes du droit à un recours juridictionnel effectif, garanti tant par un principe général de droit que par l'article 6 de la Convention européenne des droits de l'homme. B.11. Lorsque le fonctionnaire chargé du recouvrement a décerné une contrainte portant sur le paiement d'amendes fiscales, il en est donné notification à l'intéressé. L'exécution de la contrainte peut être interrompue par une opposition motivée formée par le redevable devant le tribunal de première instance dans le ressort duquel est situé le bureau du fonctionnaire taxateur. Le tribunal doit vérifier si les faits qui motivent l'amende sont prouvés et contrôler la légalité de la décision attaquée, mais il ne peut, dans l'interprétation que donne le juge a quo de l'article 70 du Code de la T.V.A., exercer sur la décision administrative contestée un contrôle de pleine juridiction. B.12. Dans cette interprétation, la catégorie des personnes frappées d'une amende administrative en matière de T.V.A. est privée du recours lui permettant de faire contrôler par un juge si une décision administrative à caractère répressif est justifiée en fait et en droit et si elle respecte l'ensemble des dispositions législatives et des principes généraux qui s'imposent à l'administration, parmi lesquels le principe de proportionnalité. B.13. Une telle différence de traitement n'est pas raisonnablement justifiée. Il appartient au législateur d'apprécier s'il y a lieu de contraindre l'administration et le juge à la sévérité quand une infraction nuit particulièrement à l'intérêt général. Mais s'il estime devoir permettre à l'administration de moduler l'importance de la sanction, rien de ce qui relève de l'appréciation de l'administration ne doit pouvoir échapper au contrôle du juge. (...) B.15. La Cour observe toutefois que le texte des dispositions soumises à son contrôle ne s'oppose pas à ce que le juge, saisi d'une opposition à contrainte, exerce une compétence de pleine juridiction lui permettant de contrôler tout ce qui relève de l'appréciation de l'administration en matière d'amende fiscale. Dans cette interprétation, il n'y a pas discrimination. »

Cette jurisprudence a encore été récemment confirmée par la Cour d'arbitrage dans un arrêt du 12 juin 2002, dans lequel la Cour a jugé notamment : « B.4.2. Il appartient au législateur d'apprécier s'il y a lieu de contraindre l'administration et le juge à la sévérité quand une infraction nuit particulièrement à l'intérêt général. Mais s'il estime devoir permettre à l'administration de moduler l'importance de la sanction, rien de ce qui relève de l'appréciation de l'administration ne doit pouvoir échapper au contrôle du juge. B.4.3. Il s'ensuit que l'article 70, § 2, du Code de la T.V.A. n'est pas incompatible avec les articles 10 et 11 de la Constitution pour autant qu'il soit interprété comme autorisant le juge saisi d'une opposition à contrainte à exercer sur la décision infligeant une amende fiscale un contrôle de pleine juridiction. Le juge peut ainsi vérifier si une décision administrative est justifiée en fait et en droit et si elle respecte l'ensemble des dispositions législatives et des principes généraux qui s'imposent à l'administration, parmi lesquels le principe de proportionnalité. Le cas échéant, il pourra moduler l'amende, et en l'espèce la supprimer ou la diminuer dans les limites assignées à l'administration par les articles 70, § 2, et 84, alinéa 3, du Code de la T.V.A. »

La Cour de cassation s'est, entre-temps, également prononcée dans un sens similaire puisqu'en date du 24 janvier 2002, elle a rendu un arrêt dans lequel elle a notamment fait valoir que : « le juge appelé à contrôler une sanction administrative à caractère répressif au sens de l'article 6 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales, peut examiner la légalité de cette sanction et, plus spécialement, examiner si cette sanction est conciliable avec les exigences impératives des conventions internationales ou du droit interne, y compris les principes généraux du droit », ajoutant que : « dès lors que ce droit de contrôle lui permet plus spécialement d'examiner si la sanction n'est pas disproportionnée à l'infraction, le juge est tenu d'examiner si l'administration pouvait raisonnablement infliger une sanction administrative de cette importance ». EN DROIT I.

Le Gouvernement reconnaît que « les amendes administratives proportionnelles prévues par [les] codes fiscaux [belges] constituent des sanctions pénales au sens des instruments internationaux de protection des droits de l'homme ». Il conteste toutefois qu'il puisse y avoir violation de l'article 6 § 1 de la Convention, soulignant que la jurisprudence belge récente, et en particulier celle de la Cour d'arbitrage, reconnaît aux tribunaux saisis d'une opposition à contrainte le pouvoir d'exercer sur la décision d'infliger une amende fiscale un contrôle de pleine juridiction. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête ne saurait être qualifiée de manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas que l'article 6 de la Convention soit applicable en l'espèce. La Cour rappelle qu'un système d'amendes administratives imposées par l'administration ne se heurte pas à l'article 6 de la Convention pour autant que le contribuable puisse saisir de toute décision ainsi prise à son encontre un tribunal offrant les garanties de ce texte ( Bendenoun c. France , arrêt du 24 février 1994, série A n o 284, § 46).

Le respect de l'article 6 de la Convention suppose en effet que la décision d'une autorité administrative ne remplissant pas elle-même les conditions de l'article 6 § 1 subisse le contrôle ultérieur d'un organe judiciaire de pleine juridiction ( Schmautzer, Umlauft, Gradinger, Pramstaller, Palaoro et Pfarrmeier c. Autriche , arrêts du 23 octobre 1995, série A n o 328 A-C et 329 A-C, respectivement §§ 34, 37, 42, 39, 41 et 38).

Parmi les caractéristiques d'un organe judiciaire de pleine juridiction figure le pouvoir de réformer en tous points, en fait comme en droit, la décision entreprise, rendue par l'organe inférieur. Il doit notamment avoir compétence pour se pencher sur toutes les questions de fait et de droit pertinentes pour le litige dont il se trouve saisi ( Chevrol c. France , arrêt du 13 février 2003, § 77).

La Cour doit constater qu'en l'espèce, la société requérante n'eut pas la possibilité de soumettre la décision prise à son encontre à un tel contrôle de pleine juridiction. Dans son arrêt rendu le 3 octobre 1996 suite à l'opposition à contrainte formée par la société requérante, la cour d'appel de Bruxelles estima en effet qu'elle était uniquement appelée à examiner la réalité des infractions au code de la TVA et à contrôler la légalité des amendes fiscales réclamées, sans être compétente pour apprécier l'opportunité ou accorder une remise complète ou partielle de celles-ci. Cette interprétation fut confirmée en son temps par la Cour de cassation qui rejeta, le 5 février 1999, le pourvoi formé contre cet arrêt aux motifs que le droit de contrôle exercé par le juge saisi d'une opposition à contrainte n'impliquait pas que ce juge puisse « exonérer le redevable des obligations qui lui sont légalement imposées par les autorités, uniquement pour des motifs d'opportunité ou d'équité ».

Il est vrai que le droit interne a connu une évolution ultérieure, en particulier suite aux arrêts de la Cour d'arbitrage des 24 février 1999 et 12 juin 2002 auxquels se réfère le Gouvernement. Ceux-ci sont toutefois postérieurs à l'arrêt de cassation prononcé en la présente affaire et les principes qui y sont développés n'ont manifestement pas été pris en compte en l'espèce.

La Cour conclut dès lors que la société requérante n'a pas eu accès à un « tribunal » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Terra Woningen B.V. c. Pays ‑ Bas , arrêt du 17 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ VI, §§ 54-55). Partant, il y a eu violation de ladite disposition. II.

Dans ses observations, le Gouvernement fait valoir que, si et dans la mesure où la Cour devait constater une violation de l'article 6 de la Convention, les demandes de satisfaction équitable devraient être portées d'abord devant les juridictions internes, lesquelles pourraient y faire droit s'il échet. Il souhaite également pouvoir formuler ses observations au vu de la motivation de l'arrêt qui reconnaîtrait la violation de la Convention. Il invite dès lors la Cour à réserver à statuer sur ce point.

La Cour a déjà estimé que si après avoir épuisé en vain les voies de recours internes avant de se plaindre devant les organes de la Convention d'une violation de ses droits, la victime devait les épuiser une seconde fois pour pouvoir obtenir de la Cour une satisfaction équitable, la longueur totale de la procédure instituée par la Convention se révélerait peu compatible avec l'idée d'une protection efficace des droits de l'homme. Pareille exigence conduirait à une situation inconciliable avec le but et l'objet de la Convention ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique (article 50), arrêt du 10 mars 1972, série A n o 14, p. 9, § 16 ; Barberà, Messegué et Jabardo c. Espagne (article 50), arrêt du 13 juin 1994, série A n o 285 ‑ C, p. 57, § 17 ; Oğur c. Turquie [GC], n o 21594/93, § 98, CEDH 1999 ‑ III). La Cour observe en outre qu'il n'a pas été établi par le Gouvernement qu'une telle procédure interne serait forcément couronnée de succès.

Par ailleurs, la Cour rappelle sa jurisprudence relative à l'ancien article 50 de la Convention, selon laquelle une satisfaction équitable ne peut être accordée que s'il n'existe pas en droit interne un recours propre à déboucher sur un résultat aussi proche que possible d'une restitutio in integrum ( De Wilde, Ooms et Versyp c. Belgique , précité, § 20 ; Ringeisen c. Autriche (article 50), arrêt du 22 juin 1972, série A n o 15, p. 8, § 21 ; Sunday Times c. Royaume ‑ Uni (n o 1) (article 50), arrêt du 6 novembre 1980, série A n o 38, pp. 8-9, § 13). La question se pose de savoir si une procédure en réparation ou toute autre procédure analogue serait effectivement à même de produire pareil résultat en l'espèce, étant donné qu'il ne serait pas porté remède à l'impossibilité pour la société requérante d'obtenir un contrôle de pleine juridiction sur la décision lui imposant des amendes fiscales administratives.

En conséquence, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu à réserver à statuer sur la question de l'application de l'article 41 de la Convention pour ce motif. Elle considère qu'il n'y a pas davantage de raisons de surseoir à statuer sur cette question pour permettre aux parties de formuler leurs observations en fonction de la motivation adoptée par le présent arrêt quant à la violation de l'article 6. Le Gouvernement, qui formule cette demande, n'a en effet pas démontré en quoi la motivation en question pourrait avoir une quelconque incidence sur l'appréciation de la satisfaction équitable. A. Dommage

Au titre du préjudice matériel et moral qu'elle aurait subi, la société requérante réclame le remboursement de la totalité des amendes et intérêts dont elle est redevable à l'Etat belge en vertu des décisions contestées, soit, d'après l'arrêt de la cour d'appel de Bruxelles rendant exécutoire la contrainte décernée le 15 décembre 1987, une somme de 9 181 500 BEF, à majorer des intérêts et des frais (dont elle ne fournit pas le détail).

Pour le Gouvernement, il n'existerait aucun lien de causalité entre la violation dénoncée et le préjudice matériel allégué : la société requérante qui se plaint de n'avoir pas bénéficié d'un recours de pleine juridiction n'établit en effet nullement que la juridiction saisie d'un tel recours l'aurait dispensée en tout ou en partie des amendes qui lui ont été infligées.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans le fait que la société requérante n'a pas pu faire contrôler les amendes administratives qui lui avaient été imposées par un « tribunal » disposant de la plénitude de juridiction. La Cour ne saurait certes spéculer sur ce qu'eût été l'issue du procès dans le cas contraire. Pour autant, la Cour n'estime pas déraisonnable de penser que l'intéressée a subi une perte de chances ( Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 80, CEDH 1999 ‑ II ; Glod c. Roumanie , arrêt du 16 septembre 2003, § 50), même s'il est difficile de l'évaluer. Quoi qu'il en soit, la société requérante a incontestablement subi un tort moral en raison du manquement relevé par le présent arrêt (voir, mutatis mutandis , Bayle c. France , arrêt du 25 septembre 2003, § 50). Statuant en équité, comme le veut l'article 41, la Cour lui alloue donc la somme de 5 000 euros (EUR). B. Frais et dépens

La société requérante demande également 12 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour.

Le Gouvernement s'y oppose aux motifs que cette demande ne serait pas accompagnée de documents justificatifs.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 60 § 2 de son règlement, les requérants doivent joindre à leurs prétentions au titre de l'article 41 les « justificatifs nécessaires, faute de quoi la chambre peut rejeter la demande, en tout ou en partie ». Elle constate qu'en l'espèce, la société requérante ne produit aucun justificatif à l'appui de sa demande au titre des frais et dépens, alors qu'elle a été dûment informée par le greffe des prescriptions de l'article 60 § 2. Ceci étant, relevant que la société requérante était représentée devant la Cour et qu'elle a, en conséquence, nécessairement eu certains frais, la Cour estime qu'il ne serait pas équitable de rejeter intégralement sa demande au motif qu'elle a omis de produire les justificatifs requis ( Chaufour c. France , arrêt du 19 juin 2002, § 23 ; Schumacher c. Luxembourg , arrêt du 25 novembre 2003, § 46 ; Soto Sanchez c. Espagne , arrêt du 25 novembre 2003, §§ 50-51). Elle estime par contre que, dans ces circonstances, il n'y a pas lieu d'allouer la totalité du montant réclamé, et lui octroie, en équité, une somme de 1 500 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 5 000 EUR (cinq mille euros) pour le dommage subi ; ii. 1 500 EUR (mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 mars 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Peer Lorenzen Greffier Président