CASE OF BELLINI v. ITALY (No. 2)

CASE OF BELLINI v. ITALY (No. 2) (CtEDO, 2004)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE BELLINI v. ITALIA (n (Declarația nr. 64098/00) JUGUL Această versiune a fost rectificată la 23 septembrie 2004 în temeiul art. 81 din Regulamentul Curții STRASBOURG 11 martie 2004 FINAL 11/06/2004 În cazul Bellini v. Italia (n 2), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Doamna Steiner Hajiyev, judecători și grefierul secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 19 februarie 2004, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 64098/00) împotriva Republicii Italiene depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („a se vedea „a secțiunea „a se vedea considerentele 2”). Convenția”) de către un național italian, dl Franco Bellini („reclamantul”), la 10 noiembrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Brini, avocat care practică în Florența. Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agenții lor succesivi, respectiv de dl U. Leanza și de dl I.M. Braguglia, precum și de agenții lor succesivi, respectiv V. Esposito și dl Cristafulli. La 13 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul a murit la 4 februarie 2003. La 8 iulie 2003, moștenitorul reclamantului, dl Alessandro Bellini [1] , a exprimat dorința de a continua procesul în fața Curții. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI. Reclamantul s-a născut în 1926 și trăiește în Florența. El este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat să-l facă A.B. Într-o scrisoare înregistrată din 10 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere, la expirarea termenului la 31 decembrie 1983, și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 22 decembrie 1983, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței. 10. Prin decizia din 16 ianuarie 1984, care a fost făcută executivă la 19 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1984. 11. La 17 septembrie 1987, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. 12. La 23 octombrie 1987, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 15 decembrie 1987. 13. Între 15 decembrie 1987 și 15 martie 1999, judecătorul a făcut treizeci și două încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. 14. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, procedura de executare a fost suspendată până la 10 septembrie 1999. 15. La 26 martie 2001, chiriașul a fost de acord să părăsească sediul la 31 decembrie 2002. 16. La 31 decembrie 2002, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. DREPTUL DOMESTIC RELEVANT 17. Din 1947 autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația de locație rezidențială cu scopul de a controla chiriile. Acest lucru a fost realizat prin înghețarea chiriei (ocazional relaxat atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor actuale și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie Decretul legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 18. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 19. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (așa numită equo canone) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 20. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 21. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii întârziere 22. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 23. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 24. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 25. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 26. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 27. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 28. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care puneau probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 29. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz, subliniind că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ 15 ani de la prima încercare a judecătorului înainte de a fi în măsură să retracteze apartamentul. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 30. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 31. Reclamantul a solicitat 49.546,81 euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, suma fiind pierderea închirierii pentru o perioadă de timp între 1 august 1992 și 26 martie 2001. Reclamantul a propus această sumă ca diferență între închirierea valorii de piață a apartamentului, 619,75 EUR pe lună, și închiriatul impus prin lege, 195,48 EUR pe lună. Reclamantul a lăsat, de asemenea, chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 32. Guvernul a contestat cererea. 33. Întrucât reclamantul nu a depus informațiile elementate ale cererii sale, împreună cu documentele justificative sau voucherele relevante, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul Curții, Curtea decide să nu se pronunțe în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 34. Reclamantul a solicitat 15.000 EUR pentru prejudiciile morale. De asemenea, reclamantul a lăsat această chestiune în fața discreției Curții. 35. Guvernul a contestat reclamația. 36. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând, pe o bază echitabilă, acordă moștenitorului reclamantului 3,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 37. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice, după cum urmează: - 5.164,57 EUR pentru costurile procedurii de executare; - 8.568 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. 38. Guvernul a contestat cererile. 39. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să se atribuie moștenitorului reclamantului suma de 2.500 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne și de 2.000 EUR pentru procedura în fața Curții. 40. Curtea atribuie o sumă totală de 4.500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească moștenitorul reclamantului, dl Alessandro Bellini [2] , în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3 mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 4.500 EUR (4 mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni de mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 martie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului [1] Rectificat la 23 septembrie 2004. Versiunea anterioară se menționează „Dl. Maurizio Bellini”. [2] Rectificat la 23 septembrie 2004.

FIRST SECTION

CASE OF BELLINI v. ITALY (n

o

2)

(Application no. 64098/00)

JUDGMENT

This version was rectified on 23 September 2004

under Rule 81

of the Rules of the Court

STRASBOURG

11 March 2004

FINAL

11/06/2004

In the case of Bellini v. Italy (n

o

2),

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 19 February 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 64098/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Franco Bellini (“the

applicant”), on 10 November 2000.

2.

The applicant was represented by Mr A. Brini, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr V. Esposito and Mr

F.

Crisafulli.

3.

On 13 June 2002 the Court declared the application admissible.

4.

The applicant died on 4 February 2003. On 8 July 2003, the applicant’s heir, Mr Alessandro Bellini

[1]

, expressed the wish to continue the proceedings before the Court.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

5.

The applicant was born in 1926 and lives in Florence.

6.

He is the owner of a flat in Florence, which he had let to A.B.

7.

In a registered letter of 10 June 1983, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.

8.

The tenant told the applicant that he would not leave the premises.

9.

In a writ served on the tenant on 22 December 1983, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

10.

By a decision of 16 January 1984, which was made enforceable on 19

June 1984, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1984.

11.

On 17 September 1987, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

12.

On 23 October 1987, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 15

December

1987.

13.

Between 15 December 1987 and 15 March 1999, the bailiff made thirty-two attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

14.

Pursuant to section 6 of Law no. 431/98, the enforcement proceedings were suspended until 10 September 1999.

15.

On 26 March 2001, the tenant agreed to leave the premises on 31

December 2002.

16.

On 31 December 2002, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

17.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court’s judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v.

Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30

June

2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24

June

2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

18.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

19.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

20.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

21.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

22.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

23.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

24.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

25.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

26.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

27.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

28.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

29.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately fifteen years after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

30.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

31.

The applicant claimed 49,546.81 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained, the sum being the loss of rent for a period of time from 1 August 1992 to 26 March 2001. The applicant proposed this sum as the difference between the market value rent of the flat, EUR 619.75 per month, and the rent imposed by law, EUR 195.48 per month.

The applicant also left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

32.

The Government contested the claim.

33.

Since the applicant has failed to submit itemised particulars of his claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court, the Court decides to make no award under this head.

B.

Non-pecuniary damage

34.

The applicant claimed EUR 15,000 for the non-pecuniary damage. The applicant also left the matter to the Court’s discretion.

35.

The Government contested the claim.

36.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards the applicant’s heir EUR

3,000 under this head.

C.

Costs and expenses

37.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses as follows:

- EUR 5,164.57 for the costs of the enforcement proceedings;

- EUR 8,568 for the costs and expenses before the Court.

38.

The Government contested the claims.

39.

On the basis of the information in its possession and the Court’s case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant’s heir the sum of EUR 2,500 for the costs and expenses incurred in the domestic proceedings and EUR 2,000 for the proceedings before the Court.

40.

The Court awards a total sum of EUR 4,500 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

41.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant’s heir, Mr

Alessandro

Bellini

[2]

, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 4,500 (four thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11

March 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Registrar

President

[1]

Rectified on 23 September 2004. The previous version reads “Mr. Maurizio Bellini”.

[2]

Rectified on 23 September 2004. The previous version reads “Mr. Maurizio Bellini”.