CASE OF CARIGNANI v. ITALY

CASE OF CARIGNANI v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE CARIGNANI c. ITALIA (Declarația nr. 31925/96) JUDGMENT STRASBOURG 11 decembrie 2003 FINAL 11/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Carignani c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), în calitate de Președintă C.L. Rozakis Dna Tulkens Dna Vajić Levits Dna Botoucharova Kovler judecători L. F errari Bravo , judecător ad hoc și dl Nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce a deliberat în privat la 20 noiembrie 2003 emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31925/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 31925/96), de către un național italian, dl Francesco Carignani (nr. 9 februarie 1996). Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Dl Zagrebelsky, judecătorul ales în ceea ce privește Italia, s-a retras de la ședere în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl Ferrari Bravo judecător ad hoc pentru a sta la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1938 și locuiește în Lucca. El este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat A.D.L. Într-o scrisoare înregistrată din 28 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1983. Decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 23 decembrie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței. Prin decizia din 22 ianuarie 1987, care a fost pus în aplicare la 3 În septembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 decembrie 1988. La 7 iunie 1989, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului care l-a obligat să părăsească sediul. 10. La 5 iulie 1989, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 26 iulie 1989. 11. Între 26 iulie 1989 și 20 martie 1995, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii. 12. La 20 iulie 1995, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru copiii săi. 13. Între 19 octombrie 1995 și 17 aprilie 2002, judecătorul a făcut 11 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 14. În octombrie 2002, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 15. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V. În cele din urmă, pentru unele cazuri, a fost introdusă o suspendare a executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48). 27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamantul a solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: 99 524 000 lire italiene (ITL) [51.399.86 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii plus interese pentru perioada de decembrie 1988-septembrie 2000. Guvernul a contestat cererea. 31. Curtea reamintește că, în iulie 1995, reclamantul a formulat o declarație legală de a solicita urgent apartamentul ca cazare pentru copiii săi. În astfel de circumstanțe, din august 1995 până în octombrie 2002, el nu poate solicita niciun drept la rambursarea pierderii de chirie, dar el poate solicita numai rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, el nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge reclamația. În ceea ce privește perioada de timp rămasă, Curtea reamintește că o pierdere nu poate exista decât după august 1992, atunci când a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra restricțiilor de închiriere. În consecință, pentru perioada din august 1992 până în iulie 1995, Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile de dinaintea acesteia și perioada în cauză, aceasta decide să-l atribuie, pe o bază echitabilă, 8,000 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 32. Reclamantul a lăsat evaluarea prejudiciilor morale la discreția Curții. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele pagube morale, hotărând în mod echitabil, să-i acorde 8,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 35. Reclamantul a solicitat, de asemenea, o sumă forfetară de 19,038,200 ITL [ 9,832,41 EUR] pentru costurile și cheltuielile sale juridice în cadrul procedurii interne și în fața Curții. 36. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat reclamația, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 37. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, care nu a fost reprezentat de un avocat, suma de 500, 38 EUR. Curtea acordă o sumă totală de 1 500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Dobânzile implicite 39. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 8.000 EUR (opt mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 8.000 EUR (opt mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuielile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi perceput pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

CARIGNANI v. ITALY

(Application no. 31925/96)

JUDGMENT

STRASBOURG

11 December 2003

FINAL

11/03/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Carignani v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mrs

S.

Botoucharova

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

Mr

L. F

errari Bravo

, ad hoc

judge

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 20 November 2003

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 31925/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr Francesco Carignani (“the applicant”), on 9

February 1996.

2.

The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza and by their co-Agent, Mr V. Esposito. Mr

V.

Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr

L.

Ferrari

Bravo as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

3.

On 15 June 2000 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1938 and lives in Lucca.

5.

He is the owner of a flat in Florence, which he had let to A.D.L.

6.

In a registered letter of 28 June 1983, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30

December 1983 and asked him to vacate the premises by that date.

7.

In a writ served on the tenant on 23 December 1986, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

8.

By a decision of 22 January 1987, which was made enforceable on 3

September 1987, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

9.

On 7 June 1989, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

10.

On 5 July 1989, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 26 July 1989.

11.

Between 26 July 1989 and 20 March 1995, the bailiff made 13 attempts to recover possession.

12.

On 20 July 1995, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his children.

13.

Between 19 October 1995 and 17 April 2002, the bailiff made 11 attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

14.

In October 2002, the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

16.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

17.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

18.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

19.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

20.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

21.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

22.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

23.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-48).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately thirteen years and three months after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

29.

The applicant sought, firstly, reparation for the pecuniary damage he had sustained, which he calculated as follows : 99 524 000 Italian lire (ITL) [51,399.86 euros (EUR)], the sum being the loss of rent plus interests for the period from December 1988 to September 2000. The applicant submitted the above-mentioned amount on the basis of the rent of a similar flat he had let in 1999.

30.

The Government contested the claim.

31.

The Court recalls that, in July 1995, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the flat as accommodation for his children. In such circumstances, from August 1995 to October 2002, he cannot claim any entitlement to reimbursement of loss of rent but he can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat which go beyond the rent received from the tenant. However, he has not made such a claim. Therefore, the Court rejects the claim.

As regards the remaining period of time, the Court recalls that a loss can only exist after August 1992 when a legislation relaxing on rent restrictions entered into force. Accordingly, for the period of time from August 1992 to July 1995, the Court considers that the applicant must be awarded compensation for the pecuniary damage resulting from the loss of rent.

Having regard to the means of calculation proposed by the applicant and in the light of the evidence before it and the period concerned, it decides to award him, on an equitable basis, EUR

8,000 under this head.

B.

Non-pecuniary damage

32.

The applicant left the assessment of the non-pecuniary damage to the Court's discretion.

33.

The Government contested the claim.

34.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

8,000 under this head.

C.

Costs and expenses

35.

The applicant also claimed a lumpsum of ITL 19,038,200 [EUR

9,832.41] for his legal costs and expenses in the domestic proceedings and before the Court.

36.

As regards the costs of the enforcement proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

37.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,000 for the costs and expenses incurred in the domestic proceedings. As regards the costs and expenses before the Court, the Court considers it reasonable to award the applicant, who was not represented by a lawyer, the sum of EUR 500.

38.

The Court awards a total sum of EUR 1,500 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

39.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 8,000 (eight thousand euros) for pecuniary damage;

(ii)

EUR 8,000 (eight thousand euros) for non-pecuniary damage;

(iii)

EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) for legal costs

and expenses;

(iv)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President