Carignani împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE CARIGNANI c. ITALIA (Declarația nr. 31925/96) JUDGMENT STRASBOURG 11 decembrie 2003 FINAL 11/03/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Carignani c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), în calitate de Președintă C.L.

Rozakis Dna Tulkens Dna Vajić Levits Dna Botoucharova Kovler judecători L. F errari Bravo , judecător ad hoc și dl Nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce a deliberat în privat la 20 noiembrie 2003 emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 31925/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 31925/96), de către un național italian, dl Francesco Carignani (nr. 9 februarie 1996). Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza și de co-agentul lor, dl V. Esposito.

Dl Zagrebelsky, judecătorul ales în ceea ce privește Italia, s-a retras de la ședere în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl Ferrari Bravo judecător ad hoc pentru a sta la locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1938 și locuiește în Lucca. El este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat A.D.L. Într-o scrisoare înregistrată din 28 iunie 1983, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1983. Decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 23 decembrie 1986, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Florenței.

Prin decizia din 22 ianuarie 1987, care a fost pus în aplicare la 3 În septembrie 1987, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 decembrie 1988. La 7 iunie 1989, reclamantul a făcut notificare asupra chiriașului care l-a obligat să părăsească sediul. 10. La 5 iulie 1989, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 26 iulie 1989. 11. Între 26 iulie 1989 și 20 martie 1995, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii. 12. La 20 iulie 1995, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru copiii săi. 13. Între 19 octombrie 1995 și 17 aprilie 2002, judecătorul a făcut 11 încercări de recuperare a posesiunii.

Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 14. În octombrie 2002, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTICE RELEVANT 15. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, CEDO 1999-V.

În cele din urmă, pentru unele cazuri, a fost introdusă o suspendare a executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al chirielor 16. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor.

În consecință, a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în derogare). Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 19. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”.

21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar l-a implicat la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege.

Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative.

În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89, 30 noiembrie 2000, §§ 33-48).

27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamantul a solicitat, în primul rând, o reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a suportat, pe care a calculat-o după cum urmează: 99 524 000 lire italiene (ITL) [51.399.86 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii plus interese pentru perioada de decembrie 1988-septembrie 2000. Guvernul a contestat cererea.

31. Curtea reamintește că, în iulie 1995, reclamantul a formulat o declarație legală de a solicita urgent apartamentul ca cazare pentru copiii săi. În astfel de circumstanțe, din august 1995 până în octombrie 2002, el nu poate solicita niciun drept la rambursarea pierderii de chirie, dar el poate solicita numai rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, el nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge reclamația. În ceea ce privește perioada de timp rămasă, Curtea reamintește că o pierdere nu poate exista decât după august 1992, atunci când a intrat în vigoare o legislație care se relaxează asupra restricțiilor de închiriere.

În consecință, pentru perioada din august 1992 până în iulie 1995, Curtea consideră că reclamantul trebuie acordată compensație pentru prejudiciile materiale care rezultă din pierderea închirierii. Având în vedere mijloacele de calcul propuse de reclamant și având în vedere dovezile de dinaintea acesteia și perioada în cauză, aceasta decide să-l atribuie, pe o bază echitabilă, 8,000 EUR sub acest cap. Prejudiciu moral 32. Reclamantul a lăsat evaluarea prejudiciilor morale la discreția Curții. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele pagube morale, hotărând în mod echitabil, să-i acorde 8,000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 35. Reclamantul a solicitat, de asemenea, o sumă forfetară de 19,038,200 ITL [ 9,832,41 EUR] pentru costurile și cheltuielile sale juridice în cadrul procedurii interne și în fața Curții.

36. În ceea ce privește costurile procedurii de executare, Guvernul a contestat reclamația, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 37. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne. În ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului, care nu a fost reprezentat de un avocat, suma de 500, 38 EUR. Curtea acordă o sumă totală de 1 500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Dobânzile implicite 39. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 8.000 EUR (opt mii de euro) pentru prejudiciu material; (ii) 8.000 EUR (opt mii de euro) pentru prejudiciu moral; (iii) 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuielile și cheltuielile juridice; (iv) orice impozit care poate fi perceput pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 decembrie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF CARIGNANI v. ITALY (Application no. 31925/96) JUDGMENT STRASBOURG 11 December 2003 FINAL 11/03/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Carignani v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , Mrs S. Botoucharova , Mr A. Kovler , judges , Mr L. F errari Bravo , ad hoc judge , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 20 November 2003 Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1938 and lives in Lucca.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 8,000 (eight thousand euros) for pecuniary damage; (ii) EUR 8,000 (eight thousand euros) for non-pecuniary damage; (iii) EUR 1,500 (one thousand five hundred euros) for legal costs and expenses; (iv) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 December 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President