CASE OF TRAINO v. ITALY

CASE OF TRAINO v. ITALY (CtEDO, 2003)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE TRAINO v. ITALIA (Declarația nr. 33692/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 iulie 2003 FINAL 17/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Traino v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello dna Tulkens dna Vajić Levits judecător G. Raimondi , judecător ad hoc și dl Nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce a deliberat în privat la 26 iunie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 33692/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 33692/96), de către un național italian, dna Maria Giuseppa Trano (nr. 4 martie 1996). Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Orpello, avocat care practică la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Dl Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședere în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc judecător de a se afla în locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 30 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1965 și trăiește în Torre del Greco (Naples). Ea este proprietara unui apartament din Torre del Greco, pe care i-a dat-o lui M. Într-o scrisoare înregistrată din 1 decembrie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987, și i-a solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 1 septembrie 1989, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Napoli. Prin decizia din 20 septembrie 1989, care a fost făcută executivă la 4 octombrie 1989, Magistratul Naples a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 iunie 1992. La 14 iulie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta ca sediul ca cazare pentru fiul său. 10. La 23 septembrie 1993, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. 11. La 11 noiembrie 1993, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 22 noiembrie 1993. 12. Între 22 noiembrie 1993 și 16 aprilie 1998, judecătorul a făcut zece. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 4 martie 1999, reclamantul și chiriașul au intrat într-o nouă închiriere. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 14. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Sistemul de control al chirielor 15. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 18. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47. 26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamantul a solicitat reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care a pus la 20.800.000 de lire italiene (ITL) [10.742,30 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 1990 (data expirării închirierii) până la 4 martie 1999 (în cazul în care reclamantul și chiriașul au încheiat o nouă închiriere). În această privință, reclamantul a elaborat un aviz extrajudicial de experți. În orice caz, reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 29. Guvernul a contestat cererea. 30. Curtea reamintește că reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent apartamentul ca cazare pentru fiul său. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu poate solicita niciun drept la rambursarea pierderii de chirie, dar nu poate decât să ceară rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge reclamația. Prejudiciu moral 31. Reclamantul a solicitat 12 000 000 de ITL [6,197,48 EUR] pentru prejudiciu moral. Cu toate acestea, a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 32. Guvernul a contestat cererea. 33. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând în mod echitabil, își acordă 5.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor sale juridice și a solicitat o sumă forfetară de 10 000 000 de ITL [5.164,57 EUR] pentru costurile și cheltuielile sale în fața instanțelor naționale, împreună cu costurile și cheltuielile în fața Curții. De asemenea, a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 35. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 36. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.500 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

TRAINO v. ITALY

(Application no. 33692/96)

JUDGMENT

STRASBOURG

17 July 2003

FINAL

17/10/2003

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Traino v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

Mr

G. Raimondi

, ad hoc

judge

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Deputy Section Registrar

,

Having deliberated in private on 26 June 2003,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 33692/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mrs Maria Giuseppa Traino (“the applicant”), on 4

March

1996.

2.

The applicant was represented by Mr A. Orpello, a lawyer practising in Naples. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-Agent, Mr V. Esposito. Mr

V.

Zagrebelsky, the judge elected in respect of Italy, withdrew from sitting in the case (Rule 28). The Government appointed Mr G. Raimondi as

ad hoc

judge to sit in his place (Article 27 § 2 of the Convention and Rule 29 § 2).

3.

On 30 May 2000 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1965 and lives in Torre del Greco (Naples).

5.

She is the owner of a flat in Torre del Greco, which she had let to M.

R.

6.

In a registered letter of 1 December 1987, the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987, and asked her to vacate the premises by that date.

7.

In a writ served on the tenant on 1 September 1989, the applicant reiterated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Naples Magistrate.

8.

By a decision of 20 September 1989, which was made enforceable on 4 October 1989, the Naples Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1992.

9.

On 14 July 1993, the applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for her son.

10.

On 23 September 1993, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

11.

On 11 November 1993, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 22

November

1993.

12.

Between 22 November 1993 and 16 April 1998 the bailiff made ten

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

13.

On 4 March 1999, the applicant and the tenant entered into a new lease.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

A.

The system of control of the rents

15.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

16.

The first relevant measure was the Law

no.

392 of 27

July

1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

17.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

18.

Lastly, Law

no.

431 of 9

December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

19.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages”.

20.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

n.

392 of 27

July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

21.

In the judgment

no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

22.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

23.

The applicant complained of her prolonged inability to recover possession of her flat, owing to the lack of police assistance. She alleged a violation of her right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

24.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

25.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-66;

Lunari v. Italy,

no. 21463/93, 11 January 2001, §§

34-46;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, 30 November 2000, §§ 33-47).

26.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately five years and three months before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

28.

The applicant sought reparation for the pecuniary damage she had sustained, which she put at 20,800,000 Italian Lire (ITL) [10,742.30

euros

(EUR)], the sum being the loss of rent for the period from 30

June

1990 (the date of the expiration of the lease) to 4

March

1999 (when the applicant and the tenant entered into a new lease). On this matter, the applicant produced an extra-judicial expert opinion. In any case, the applicant left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

29.

The Government contested the claim.

30.

The Court recalls that the applicant made a statutory declaration that she urgently required the flat as accommodation for her son. In such circumstances, the Court considers that the applicant cannot claim any entitlement to reimbursement of loss of rent but she can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat which go beyond the rent received from the tenant. However, she has not made such a claim. Therefore, the Court rejects the claim.

B.

Non-pecuniary damage

31.

The applicant claimed ITL 12,000,000 [EUR 6,197.48] for non-pecuniary damage. However, she left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

32.

The Government contested the claim.

33.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards her EUR

5,000 under this head.

C.

Costs and expenses

34.

The applicant also sought reimbursement of her legal costs. She claimed a lump sum of ITL 10,000,000 [EUR 5.164,57] for her costs and expenses before the national courts together with costs and expenses before the Court. She also left the matter to be assessed by the Court in an equitable manner.

35.

As regards the costs incurred in the domestic proceedings, the Government contested the claim. As regards the costs and expenses before the Court, the Government did not make any submissions.

36.

On the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award the applicant the sum of EUR 1,500 for the costs of the enforcement proceedings and EUR 2,000 for the costs and expenses before the Court.

D.

Default interest

37.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

5,000 EUR (five thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

3,500 EUR (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Deputy Registrar

President