Traino împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE TRAINO v. ITALIA (Declarația nr. 33692/96) HOTĂRÂREA STRASBOURG 17 iulie 2003 FINAL 17/10/2003 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Traino v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Președintele C.L.

Rozakis Lorenzen Bonello dna Tulkens dna Vajić Levits judecător G. Raimondi , judecător ad hoc și dl Nielsen grefierul adjunct de secțiune după ce a deliberat în privat la 26 iunie 2003, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 33692/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”), în temeiul articolului 25 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale (nr. 33692/96), de către un național italian, dna Maria Giuseppa Trano (nr. 4 martie 1996). Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Orpello, avocat care practică la Napoli. Guvernul italian (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito.

Dl Zagrebelsky, judecătorul ales în privința Italiei, s-a retras din ședere în acest caz (art. 28). Guvernul a numit dl G. Raimondi ca ad hoc judecător de a se afla în locul său (art. 27 § 2 din Convenția și art. 29 § 2). La 30 mai 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1965 și trăiește în Torre del Greco (Naples). Ea este proprietara unui apartament din Torre del Greco, pe care i-a dat-o lui M. Într-o scrisoare înregistrată din 1 decembrie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987, și i-a solicitat să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 1 septembrie 1989, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului de Napoli.

Prin decizia din 20 septembrie 1989, care a fost făcută executivă la 4 octombrie 1989, Magistratul Naples a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie anulate până la 30 iunie 1992. La 14 iulie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgenta ca sediul ca cazare pentru fiul său. 10. La 23 septembrie 1993, reclamantul a notificat chiriașul care o cere să abandoneze sediul. 11. La 11 noiembrie 1993, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 22 noiembrie 1993. 12. Între 22 noiembrie 1993 și 16 aprilie 1998, judecătorul a făcut zece. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie.

13. La 4 martie 1999, reclamantul și chiriașul au intrat într-o nouă închiriere. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ 14. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

Sistemul de control al chirielor 15. În ceea ce privește controlul chirielor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care a furnizat utilaje pentru „închirieri echitabile” (denumitul equo canon ) pe baza unui număr de criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. A doua etapă a autorităților italiene din data august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței închiriate. În consecință, o legislație care se relaxează asupra nivelurilor de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga din chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit.

18. În cele din urmă, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chirierii și a liberalizat chiria. Obligațiile chiriașului în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Inchiriatul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase”. 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită la compensarea solicitabilă de proprietar care îl încheie la o sumă egală cu chiria plătită de chiriaș la expirarea închirierii, a crescut proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a dispune de posesie a apartamentului.

21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională a susținut că aceaceasta este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată de lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele.

22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a-și recupera posesia apartamentului, datorită lipsei de asistență de poliție. A susținut o încălcare a dreptului de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-66; Lunari v. Italia, nr. 21463/93, 11 ianuarie 2001, §§ 34-46; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , 30 noiembrie 2000, §§ 33-47.

26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamantul a solicitat reparație pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut, pe care a pus la 20.800.000 de lire italiene (ITL) [10.742,30 euro (EUR)], suma fiind pierderea închirierii pentru perioada cuprinsă între 30 iunie 1990 (data expirării închirierii) până la 4 martie 1999 (în cazul în care reclamantul și chiriașul au încheiat o nouă închiriere).

În această privință, reclamantul a elaborat un aviz extrajudicial de experți. În orice caz, reclamantul a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 29. Guvernul a contestat cererea. 30. Curtea reamintește că reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent apartamentul ca cazare pentru fiul său. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu poate solicita niciun drept la rambursarea pierderii de chirie, dar nu poate decât să ceară rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge reclamația.

Prejudiciu moral 31. Reclamantul a solicitat 12 000 000 de ITL [6,197,48 EUR] pentru prejudiciu moral. Cu toate acestea, a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil. 32. Guvernul a contestat cererea. 33. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Hotărând în mod echitabil, își acordă 5.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor sale juridice și a solicitat o sumă forfetară de 10 000 000 de ITL [5.164,57 EUR] pentru costurile și cheltuielile sale în fața instanțelor naționale, împreună cu costurile și cheltuielile în fața Curții. De asemenea, a lăsat chestiunea să fie evaluată de către Curte într-un mod echitabil.

35. În ceea ce privește costurile suportate în cadrul procedurii interne, Guvernul a contestat cererea, iar în ceea ce privește costurile și cheltuielile dinaintea Curții, Guvernul nu a formulat niciun argument. 36. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1.500 EUR pentru costurile procedurii de executare și de 2.000 EUR pentru costurile și cheltuielile dinaintea Curții. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi taxabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 17 iulie 2003, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele adjunct al grefierului

FIRST SECTION

CASE OF TRAINO v. ITALY (Application no. 33692/96) JUDGMENT STRASBOURG 17 July 2003 FINAL 17/10/2003 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Traino v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mrs F. Tulkens , Mrs N. Vajić , Mr E. Levits , judges , Mr G. Raimondi , ad hoc judge , and Mr S. Nielsen , Deputy Section Registrar , Having deliberated in private on 26 June 2003, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1965 and lives in Torre del Greco (Naples).

RELEVANT DOMESTIC LAW

14. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) 5,000 EUR (five thousand euros) for non-pecuniary damage; (ii) 3,500 EUR (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses; (iii) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 17 July 2003, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Deputy Registrar President