TRAINO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
TRAINO v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33692/96 de Maria Giuseppa TRAINO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele B. Conforti, G. Bonello, dna V. Strážnická, M. Fischbach, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 martie 1996 și înregistrată la 7 noiembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1965 și locuiește în Torre del Greco (Naples). Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Antonio Orpello, un avocat care practică în Torre del Greco. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: reclamantul este proprietarul unui apartament din Torre del Greco, pe care l-a lăsat lui M. R. într-o scrisoare înregistrată din 1 decembrie 1987, reclamantul a informat chiriașul că are intenția de a anula închirierea la expirarea termenului la 31 decembrie 1987, și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 1 septembrie 1989, reclamantul a reiterat intenția ei de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Napoli. Prin decizia din 20 septembrie 1989, care a fost făcută executivă la 4 octombrie 1989, judecatorul Napoli a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1992. La 14 iulie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru ea. La 23 septembrie 1993, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat ca ea să își părăsească sediul. La 11 noiembrie 1993, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 22 noiembrie 1993. Între 22 noiembrie 1993 și 16 aprilie 1998, judecătorul a făcut 10 încercări de recuperare a posesiunii, la 22 noiembrie 1993, 23 mai 1994, 4 noiembrie 1994, 12 mai 1995, 7 noiembrie 1995, 19 aprilie 1996, 10 octombrie 1996, 13 martie 1997, 30 octombrie 1997, 16 aprilie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinii de posesie. La 4 martie 1999, reclamantul și chiriașul au încheiat o nouă închiriere.Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§§ 18-35. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. DREPTUL reclamantului se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. Reclamantul susține că incertitudinea absolută cu privire la data expulzării a forțat-o să intre într-o nouă închiriere cu același chiriaș recalcitrant. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului