Germano împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31379/96 de Giancarlo GERMANO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 30 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la 13 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 6 mai 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1935 și locuiește în Turin.

El este reprezentat în fața Curții de către dl Enzo Troisi, un avocat practicant la Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Turin, pe care l-a lăsat lui Y.A.H. într-o scrisoare înregistrată din 14 martie 1991, reclamantul a informat chiriașul că închirierea s-a expirat la 30 septembrie 1990 și i-a cerut să părăsească locația; dar chiriașul a refuzat să plece. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 23 martie 1991, reclamantul l-a convocat să apară în fața judecătorului Turin. Prin decizia din 12 aprilie 1991, care a fost pus în aplicare la 17 aprilie 1991, judecătorul Turin a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1991. La 9 iunie 1992 și din nou la 11 iulie 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a solicitat să abandoneze sediul.

Între timp, negocierile au avut loc între reclamant și chiriașul pentru a soluționa litigiul, dar au eșuat. La 25 iulie 1994, reclamantul a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 14 septembrie 1994. La 14 septembrie 1994, judecătorul a făcut o încercare de recuperare a posesiunii, care s-a dovedit a fi eșuat, deoarece, în conformitate cu dispozițiile statutare care prevede scufundarea expulzărilor, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. La 28 februarie 1995, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent ca sediul ca cazare pentru el însuși.

Între 22 martie 1995 și 29 iulie 1998, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii, la 22 martie 1995, 21 iunie 1995, 17 ianuarie 1996, 24 aprilie 1996, 24 iulie 1996, 23 octombrie 1996, 24 ianuarie 1997, 23 aprilie 1997, 23 iulie 1997, 22 octombrie 1997, 28 ianuarie 1998, 29 aprilie 1998 și 29 iulie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 31 octombrie 1998, chiriașul a evacuat premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS Reclamantul se plânge de incapacitatea sa - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său.

Reclamantul se plânge în continuare de durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare.

art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele Guvernului, susținând că acțiunea din instanța administrativă ar fi fost prea scumpă. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§ 40-42).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63).

Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că în decursul a multor ani a trebuit să plătească o chirie mai mare decât cea percepută de locatarul recalcitrant. În ceea ce privește durata procedurii de aplicare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public.

În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31379/96 by Giancarlo GERMANO against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler, judges , and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 13 March 1996 and registered on 6 May 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1935 and living in Turin.

He is represented before the Court by Mr Enzo Troisi, a lawyer practising in Turin. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Turin, which he had let to Y.A.H. In a registered letter of 14 March 1991, the applicant informed the tenant that the lease had expired on 30 September 1990 and asked him to vacate the premises; but the tenant refused to leave. In a writ served on the tenant on 23 March 1991, the applicant summoned him to appear before the Turin Magistrate. By a decision of 12 April 1991, which was made enforceable on 17 April 1991, the Turin Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1991. On 9 June 1992 and again on 11 July 1994, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

In the meanwhile negotiations had taken place between the applicant and the tenant in order to settle their dispute, but they failed. On 25 July 1994 the applicant served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 September 1994. On 14 September 1994, the bailiff made one attempt to recover possession, which proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession. On 28 February 1995, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

Between 22 March 1995 and 29 July 1998, the bailiff made 13 attempts to recover possession, on 22 March 1995, 21 June 1995, 17 January 1996, 24 April 1996, 24 July 1996, 23 October 1996, 24 January 1997, 23 April 1997, 23 July 1997, 22 October 1997, 28 January 1998, 29 April 1998 and 29 July 1998. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 31 October 1998, the tenant vacated the premises. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTS 1. The applicant complains about his inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2. The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of his right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned. The applicant contests the Government’s arguments. He argues that the proceedings in the administrative courts would have been too expensive. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63).

As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. The applicant argues that during many years he had to pay a higher rent than that perceived from the recalcitrant tenant. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President