Calvo împotriva Italiei

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE CALVO v. ITALIA (Doc. nr. 59636/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 11 martie 2004 FINAL 11/06/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Calvo v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L.

Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și grefierul secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 19 februarie 2004, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 59636/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de cinci resortisanți italieni, dl Paolo Calvo, dl Claudia Calvo, dl Giovanni Calvo, dl Francesco Calvo și dl Carlo Calvo („reclamanții”), la 25 iulie 2000. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de sucessivii lor agenți, respectiv dl U. Leanza și dl I.M.

Braguglia, precum și de co-agenții lor succesivi, respectiv dl V. Esposito și dl Cristafulli. La 18 aprilie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. Reclamantul s-a născut în 1949, 1941, 1943, 1946 și 1956 și trăiește în Roma. Ele sunt proprietarii unui apartament din Roma, pe care le-au lăsat lui M.P., S.P. și L.P. într-o scrisoare înregistrată din 19 iunie 1991, reclamanții au informat chiriașii că au intenționat să încheie locația la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și le-au cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașilor la 5 iulie 1991, reclamanții au reiterat intenția lor de a încheia închiriere și au convocat chiriașii să apară în fața magistratului Roma.

Prin decizia din 18 decembrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 noiembrie 1992. La 19 decembrie 1992, reclamanții au notificat chiriașii care le-au cerut să abandoneze sediul. 10. La 20 ianuarie 1993, ei au informat chiriașii că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 5 martie 1993. 11. Între 5 martie 1993 și 2 februarie 2000, judecătorul a făcut douăzeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit nefruntat, deoarece reclamanții nu au fost niciodată acordate asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 12. Între timp, la 6 octombrie 1998, unul dintre solicitanți, P.C., a făcut o declarație legală de a solicita urgenta cazare pentru fiul său.

13. La 3 februarie 2000, chiriașii au plecat spontan de locație și reclamanții au recuperat posesia apartamentului. II. LEI DOMESTIC RELEVANT 14. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V.

În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie 2004 a fost introdus prin Decretul Legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 15. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 16. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (așa numită equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 17. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luat în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor.

În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile închirierilor (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 18. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii întârziere 19. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului.

În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 20. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 21. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția.

Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 22. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative.

În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 23. Reclamanții se plângeau de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului lor, datorită lipsei de asistență de poliție, care au susținut o încălcare a dreptului lor de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 24. Reclamanții au susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 25. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 26. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz.

În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 27. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 28. Reclamanții au subliniat faptul că prejudiciile materiale pe care le-au susținut în ceea ce privește pierderea închirierii, de la 57.269,33 euro (EUR) la 81.439,51 EUR. Cu toate acestea, acestea au limitat reclamația lor la suma de EUR 46.481.

Aceștia au prezentat această sumă ca diferență între închirierea valorii de piață a apartamentului – estimată între 1992 și 1999 pe baza închirierilor de apartamente similare publicate în anunțurile unui jurnal local – și chiria impusă de lege. 29. Guvernul a contestat reclamația. 30. Curtea reamintește că, în octombrie 1998, unul dintre reclamanții a făcut o declarație legală de a solicita urgent apartamentul ca cazare pentru fiul său. În astfel de circumstanțe, pentru perioada de timp între octombrie 1998 și februarie 2000, reclamanții pot solicita numai rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament sau pentru a găsi o altă cazare care depășește chiria primită de locatar.

Cu toate acestea, reclamanții nu au formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge această parte a cererii. În ceea ce privește perioada rămasă, deoarece reclamanții nu au reușit să prezinte indicații ale cererii lor, împreună cu documentele justificative sau bonuri relevante, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul Curții, Curtea decide să nu pronunțe în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 31. Reclamanții au solicitat 15 500 EUR pentru prejudiciile morale. 32. Guvernul a contestat reclamația. 33. Curtea consideră că reclamanții trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral, decizându-se în mod echitabil, acordându-le 15.000 EUR (3000 EUR pentru fiecare dintre ele) sub acest cap. Costuri și cheltuieli 34. Reclamanții au solicitat, de asemenea, 3,626,90 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne.

35. Guvernul a contestat reclamația. 36. Pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamanților sumei de 1,500 EUR (300 EUR pentru fiecare dintre acestea) sub acest cap. Interes implicit 37. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre reclamanții, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 3.000 EUR (3.000 EUR) pentru prejudiciu moral; (ii) 300 EUR (3.100 EUR) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impozit pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 martie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF CALVO v. ITALY (Application no. 59636/00) JUDGMENT STRASBOURG 11 March 2004 FINAL 11/06/2004 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Calvo v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr P. Lorenzen , Mr G. Bonello , Mr A. Kovler , Mr V. Zagrebelsky , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev, judges , and Mr S. Nielsen , Section Registrar , Having deliberated in private on 19 February 2004, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant were respectively born in 1949, 1941, 1943, 1946 and 1956 and live in Rome.

RELEVANT DOMESTIC LAW

14. Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30 June 2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24 June 2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003. A. The system of control of the rents

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

27. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Holds that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts: (i) EUR 3,000 (three thousand euros) for non-pecuniary damage; (ii) EUR 300 (three hundred euros) for legal costs and expenses; (iii) any tax that may be chargeable on the above amounts; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants' claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 March 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Registrar President