CASE OF PICONE v. ITALY

CASE OF PICONE v. ITALY (CtEDO, 2004)

PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE PICONE v. ITALIA (Depunerea nr. 59273/00) HOTĂRÂREA STRASBOURG 11 martie 2004 FINAL 11/06/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Picone v. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: C.L. Rozakis Președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și grefierul secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 19 februarie 2004, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 59273/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Pasquale Picone („reclamantul”), la 28 iunie 2000. Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl T. Galiani, un avocat practicant la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții lor succesivi, respectiv de dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de agenții lor succesivi, respectiv dl Esposito și dl F. Crisafulli. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1942 și locuiește în Roma. El este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat I.M. într-o scrisoare înregistrată din 30 aprilie 1987, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie contractul de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1987 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit locatarului la 6 octombrie 1987, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Roma. Prin decizia din 10 februarie 1988, care a fost făcută executivă la 26 februarie 1988, Magistratul Roma a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1988. La 22 martie 1991, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul. 10. La 30 aprilie 1991, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 14 iunie 1991. 11. La 14 mai 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că el a solicitat urgent ca locație pentru el însuși. 12. Între 14 iunie 1991 și 21 septembrie 1999, judecătorul a făcut treizeci și șapte de încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 13. În conformitate cu secțiunea 6 din Legea nr. 431/98, chiriașul a cerut Curții de District de la Roma să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului de posesie. Data a fost stabilită pentru 19 iulie 2000. 14. La 10 iulie 2001, chiriașul a părăsit spontan locația și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. RELEVANT HOTĂRÂREA DOMESTICĂ 15. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie Decretul legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 16. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 17. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (denumitul equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 18. Al doilea pas al autorităților italiene din august 1992. Acesta a fost luat în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile închirierilor (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 19. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii întârziere 20. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze proprietatea imobilă este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 21. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 22. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 23. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietăților pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea completă a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 24. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 25. Reclamantul a susținut, de asemenea, o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 26. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care au susținut chestiuni similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 27. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DE CONVENȚIE 28. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Părți Contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 29. Reclamantul a solicitat 72.000 de euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut. El a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și închirierea impusă de lege pentru o perioadă de timp între august 1992 și iulie 2001. În scopul evaluării închirierii valorii de piață a apartamentului, reclamantul a prezentat un aviz de experți care estimează chiria apartamentelor similare (superficie și locație) între anul 1994 și anul 2002. Reclamantul a subliniat, de asemenea, imposibilitatea de a vinde apartamentul și a reamintit costurile și cheltuielile pe care le-a susținut pentru a plăti hoteluri din Roma atunci când obișnuia să meargă acolo din motive de muncă. 30. Guvernul a contestat aceste afirmații. 31. În ceea ce privește pierderea chiriei și imposibilitatea de a vinde apartamentul, Curtea reamintește că, în mai 1991, reclamantul a formulat o declarație legală care a solicitat urgent apartamentul ca cazare pentru el însuși. În astfel de circumstanțe, el poate solicita numai rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru închirierea unui alt apartament sau pentru a găsi o altă cazare care depășește chiria primită de locatar. Prin urmare, Curtea respinge cererile. În ceea ce privește costurile și cheltuielile legate de locația sa atunci când este la Roma, din moment ce reclamantul nu a depus informații despre cererile sale, împreună cu documentele justificative sau voucherele relevante, în conformitate cu art. 60 din Regulamentul Curții, Curtea decide să nu pronunțe în temeiul acestui cap. Prejudiciu moral 32. Reclamantul a solicitat 20.000 EUR pentru prejudiciile morale. 33. Guvernul a contestat cererea. 34. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Deciziile pe o bază echitabilă îi conferă 10.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 35. De asemenea, reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice. 36. Guvernul a contestat cererile. 37. În măsura în care reclamantul solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor procedurii de executare, pe baza informațiilor în posesia sa și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil să-i atribuie suma de 1 500 EUR sub acest cap. În măsura în care reclamantul solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în fața Curții, Curtea consideră că este rezonabil să-l atribuie suma de 2.000 EUR sub acest șef. Curtea acordă o sumă totală de 3.500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 10.000 EUR (zeci mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 3.500 EUR (trei mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 martie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

PICONE v. ITALY

(Application no. 59273/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

11 March 2004

FINAL

11/06/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Picone v. Italy,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 19 February 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 59273/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Pasquale Picone (“the

applicant”), on 28 June 2000.

2.

The applicant was represented before the Court by Mr T. Galiani, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr

V.

Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1942 and lives in Rome.

5.

He is the owner of a flat in Rome, which he had let to I.M.

6.

In a registered letter of 30 April 1987, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

December 1987 and asked her to vacate the premises by that date.

7.

In a writ served on the tenant on 6 October 1987, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Rome Magistrate.

8.

By a decision of 10 February 1988, which was made enforceable on 26

February 1988, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1988.

9.

On 22 March 1991, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

10.

On 30 April 1991, he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 14 June 1991.

11.

On 14 May 1991, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

12.

Between 14 June 1991 and 21 September 1999, the bailiff made thirty-seven attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

13.

Pursuant to Section 6 of Law no. 431/98, the tenant asked the Rome District Court to set a new date for the enforcement of the order for possession. The date was set for 19 July 2000.

14.

On 10 July 2001, the tenant spontaneously left the premises and the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30

June

2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24

June

2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

16.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

17.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

18.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

19.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

20.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

21.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

22.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

23.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

24.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

25.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

26.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

27.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately ten years and one month after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

28.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

29.

The applicant claimed 72,000 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained. He submitted this amount as the result of the difference between the market value rent and the rent imposed by law for a period of time from August 1992 to July 2001. For the purpose of assessing the market value rent of the flat, the applicant submitted an expert opinion which estimates the rent of similar flats (surface and location) from the year 1994 to the year 2002.

The applicant also stressed the impossibility to sell the flat and recalled the costs and expenses he had sustained in order to pay hotels in Rome when he used to go there for reasons of work.

30.

The Government contested those claims.

31.

As regards the loss of rent and the impossibility to sell the flat, the Court recalls that in May 1991 the applicant made a statutory declaration that he urgently required the flat as accommodation for himself. In such circumstances, he can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat or to find another accommodation which go beyond the rent received from the tenant. Therefore, the Court rejects the claims.

As regards the costs and expenses related to his accommodation when in Rome, since the applicant has failed to submit itemised particulars of his claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court, the Court decides to make no award under this head.

B.

Non-pecuniary damage

32.

The applicant claimed EUR 20,000 for the non-pecuniary damage.

33.

The Government contested the claim.

34.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

10,000 under this head.

C.

Costs and expenses

35.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses.

36.

The Government contested the claims.

37.

As far as the applicant claims reimbursement of the costs and expenses of the enforcement proceedings, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court

considers it reasonable to award him the sum of EUR 1,500 under this head.

As far as the applicant claims reimbursement of the costs and expenses incurred before the Court, the Court considers it reasonable to award him the sum of EUR 2,000 under this head.

The Court awards a total sum of EUR 3,500 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

38.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 10,000 (ten thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 3,500 (three thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 March 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Registrar

President