CASE OF MONTANARI v. ITALY

CASE OF MONTANARI v. ITALY (CtEDO, 2004)

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE MONTANARI v. ITALIA (Declarația nr. 61995/00) JUDGMENT STRASBOURG 11 martie 2004 FINAL 11/06/2004 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Montanari v. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: Președintele C.L. Rozakis Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky dna Steiner Hajiyev, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 19 februarie 2004, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 61995/00) împotriva Republicii Italiene depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național italian, dl Pierluigi Montanari („reclamantul”), la 3 octombrie 2000. Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de către dl T. Galiani, un avocat practicant la Roma. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții lor succesivi, respectiv de dl U. Leanza și dl I.M. Braguglia, precum și de agenții lor succesivi, respectiv dl Esposito și dl F. Crisafulli. La 27 iunie 2002, Curtea a declarat cererea admisibilă. CIRCUMSTĂRILE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1928 și locuiește în Roma. El este proprietarul unui apartament din Roma, pe care l-a lăsat C.D.C. într-o scrisoare servită pe chiriaș la 7 ianuarie 1992, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie locația la expirarea termenului și l-a convocat să apară în fața Magistratului de Roma. Prin decizia din 14 aprilie 1992, care a fost făcută executivă la 24 iunie 1992, Magistratul de la Roma a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 iunie 1995. La 25 iulie 1995, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 4 septembrie 1995, el a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 5 octombrie 1995. 10. La 13 octombrie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru soțul său. 11. Între 5 octombrie 1995 și 21 iulie 2000, judecătorul a făcut treisprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 12. La 20 octombrie 2000, chiriașul a părăsit sediul spontan și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. II. RELEVANT DIRECȚIUL DOMESTIC 13. Începând cu 1947, autoritățile publice din Italia au intervenit frecvent în legislația rezidențială în scopul controlului închirierilor, ceea ce s-a realizat prin înghețarea închirierilor (ocazional relaxată atunci când guvernul a decretat creșteri legale), prin prelungirea legală a tuturor închirierilor curente și prin amânarea, suspendarea sau uimirea executării ordinilor de posesie. Legea internă relevantă privind prelungirea inventarilor, suspendarea executării și scufundarea expulzărilor este descrisă în hotărârea Curții în cazul Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. În sfârșit, pentru unele cazuri, suspendarea executării ordinilor de posesie până la 30 iunie Decretul legislativ nr. 147 din 24 iunie 2003, care a devenit Legea nr. 200 din 1 august 2003. Sistemul de control al închirierilor 14. În ceea ce privește controlul închirierilor, evoluția legislației italiene poate fi rezumat după cum urmează. 15. Prima măsură relevantă a fost Legea nr. 392 din 27 iulie 1978, care prevedea echipamente pentru „chirieri echitabile” (denumitul equo canon) ) pe baza anumitor criterii, cum ar fi suprafața apartamentului și costurile sale de realizare. 16. A doua etapă a autorităților italiene din august 1992. A fost luată în vederea liberalizării progresive a pieței inchirierilor. În consecință, o legislație care se relaxează în ceea ce privește restricțiile la nivelurile de închiriere (denumitele patti în deroga ) a intrat în vigoare. Proprietarii și chiriașii au avut în principiu posibilitatea de a deroga chiria impusă prin lege și de a conveni asupra unui preț diferit. 17. În sfârșit, Legea nr. 431 din 9 decembrie 1998 a reformat chiriașii și liberalizat chiriașii. Obligațiile chiriașilor în cazul restituirii tardive 18. Locatarul are obligația generală de a restituire proprietarului orice daune cauzate în cazul restituirii întârziere a apartamentului. În acest sens, art. 1591 din Codul Civil italian prevede: „Locatarul care nu reușește să abandoneze bunurile imobile este obligat să plătească proprietarului suma convenită până la data în care pleacă, împreună cu alte daune rămase.” 19. Cu toate acestea, Legea nr. 61 din 1989 prevede, printre altele , o limită a compensației solicitabile de proprietar care îl intenționează la o sumă egală cu chiria plătită de locatar la expirarea închirierii, majorată proporțional în funcție de costul de viață (art. 24 din Legea nr. 392 din 27 iulie 1978) plus 20%, pe parcursul perioadei de incapacitate de a elimina posesia apartamentului. 20. În hotărârea nr. 482 din 2000, Curtea Constituțională a fost solicitată să decidă dacă o astfel de limitare respectă Constituția. Curtea Constituțională afirmă că este compatibilă cu Constituția în ceea ce privește perioadele de timp în care suspendarea expulzărilor a fost determinată prin lege. Curtea Constituțională a explicat că introducerea acestei limitații a fost menită să soluționeze inventarea timpului legislației de urgență, atunci când lipsa de locuințe a făcut necesară suspendarea executării. În timp ce expulzările au fost suspendate ex lege , legea a predeterminat cuantitatea de rambursare imputabilă chiriașului, ambele măsuri fiind temporare și excepționale. În plus, interesele proprietarului au fost contrazise de scutirea pentru el de sarcina pentru a dovedi daunele. 21. Curtea Constituțională a declarat limitarea compensației solicitabile de proprietar neconstituțional în ceea ce privește cazurile în care imposibilitatea proprietarului de a recupera apartamentul depinde de conduita locatarului și nu a fost datorată unei intervenții legislative. În consecință, aceasta a deschis calea proprietarilor pentru instituția procedurilor civile pentru a obține repararea deplină a daunelor cauzate de chiriaș. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLUL nr. 1 ȘI ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită de a recupera posesia apartamentului său, datorită lipsei de asistență de poliție. El a susținut o încălcare a dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” 23. De asemenea, reclamantul a susținut o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție, al căror parte relevantă prevede: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la ... o audiere într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 24. Curtea a examinat anterior o serie de cazuri care pun la punct probleme similare celor din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a articolului 6 § 1 din Convenție (a se vedea Immobiliare Saffi , citat mai sus, §§ 46-75; Lunari v. Italia , nr. 21463/93 , §§ 34-46, 11 ianuarie 2001; Palumbo v. Italia , nr. 15919/89 , §§ 33-48, 30 noiembrie 2000). 25. Curtea a examinat cazul în cauză și constată că nu există fapte sau argumente din partea Guvernului care ar conduce la o concluzie diferită în acest caz, subliniind că reclamantul a trebuit să aștepte aproximativ cinci ani după prima încercare a judecătorului înainte de a fi în măsură să retracteze apartamentul. În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 § 1 din Convenție în acest caz. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 27. Reclamantul a solicitat 20 000 de euro (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le-a susținut. El a prezentat această sumă ca urmare a diferenței dintre închirierea valorii de piață și chiria impusă de lege pentru o perioadă de timp între august 1992 și octombrie 2000. Reclamantul a subliniat, de asemenea, imposibilitatea de a vinde apartamentul. 28. Guvernul a contestat aceste cereri. 29. În ceea ce privește pierderea chiriei și imposibilitatea de a vinde apartamentul, Curtea reamintește că, în octombrie 1996, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita cu urgență apartamentul ca cazare pentru soțul său. În astfel de circumstanțe, pentru perioada de timp între octombrie 1996 și octombrie 2000, el poate solicita numai rambursarea acestor costuri și cheltuieli suportate pentru a închiria un alt apartament care depășește chiria primită de locatar. Cu toate acestea, el nu a formulat o astfel de cerere. Prin urmare, Curtea respinge cererile. În ceea ce privește pierderea de închiriere pentru perioada rămasă, din august 1992 până în octombrie 1996, deoarece reclamantul nu a calculat și nu a prezentat informații despre reclamația sa, împreună cu documentele justificative sau bonuri justificative relevante, conform articolului 60 din Regulamentul Curții, Curtea hotărăște să nu pronunțe nicio atribuire în temeiul acestui șef. În ceea ce privește imposibilitatea vânzării apartamentului pentru perioada rămasă, din august 1992 până în octombrie 1996, deoarece nu există dovezi că reclamantul a încercat, dar nu a putut, să vândă apartamentul, această cerere este respinsă. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele pagube morale, hotărând în mod echitabil, i-a acordat 5.000 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul a solicitat, de asemenea, rambursarea costurilor și cheltuielilor sale juridice. 34. Guvernul a contestat cererile. 35. În măsura în care reclamantul solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor procedurii de executare, pe baza informațiilor în posesie și a jurisprudenței Curții, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 500 EUR sub acest cap. În măsura în care reclamantul solicită rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în fața Curții, Curtea consideră că este rezonabil să-l atribuie suma de 2.000 EUR sub acest șef. Curtea acordă o sumă totală de 2.500 EUR pentru costurile și cheltuielile juridice. Curtea consideră oportună faptul că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUSS deține că s-a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro) pentru prejudiciu moral; (ii) 2 500 EUR (doi mii cinci sute de euro) pentru costuri și cheltuieli juridice; (iii) orice impozit care poate fi impugnabil pe sumele de mai sus; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 11 martie 2004, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

MONTANARI v. ITALY

(Application no. 61995/00)

JUDGMENT

STRASBOURG

11 March 2004

FINAL

11/06/2004

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44

§

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Montanari v. Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

Mrs

E.

Steiner

,

Mr

K.

Hajiyev,

judges

,

and Mr

S.

Nielsen

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 19 February 2004,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 61995/00) against the Italian Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the

Convention”) by an Italian national, Mr Pierluigi Montanari (“the

applicant”), on 3 October 2000.

2.

The applicant was represented before the Court by Mr T. Galiani, a lawyer practising in Rome. The Italian Government (“the Government”) were represented by their successive Agents, respectively Mr U. Leanza and Mr I.M. Braguglia, and by their successive co-Agents, respectively Mr

V.

Esposito and Mr F. Crisafulli.

3.

On 27 June 2002 the Court declared the application admissible.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1928 and lives in Rome.

5.

He is the owner of a flat in Rome, which he had let to C.D.C.

6.

In a writ served on the tenant on 7 January 1992, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term and summoned him to appear before the Rome Magistrate.

7.

By a decision of 14 April 1992, which was made enforceable on 24

June 1992, the Rome Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 June 1995.

8.

On 25 July 1995, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

9.

On 4 September 1995 he informed the tenant that the order for possession would be enforced by a bailiff on 5 October 1995.

10.

On 13 October 1996, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his spouse.

11.

Between 5 October 1995 and 21 July 2000, the bailiff made thirteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

12.

On 20 October 2000 the tenant left the premises spontaneously and the applicant recovered possession of the flat.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

13.

Since 1947 the public authorities in Italy have frequently intervened in residential tenancy legislation with the aim of controlling rents. This has been achieved by rent freezes (occasionally relaxed when the Government decreed statutory increases), by the statutory extension of all current leases and by the postponement, suspension or staggering of the enforcement of orders for possession. The relevant domestic law concerning the extension of tenancies, the suspension of enforcement and the staggering of evictions is described in the Court's judgment in the case of

Immobiliare

Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 18-35, ECHR 1999-V. Lastly, for some cases, a suspension of the enforcement of the orders for possession until 30

June

2004 was introduced by Legislative Decree no. 147 of 24

June

2003, which became Law no. 200 of 1 August 2003.

A.

The system of control of the rents

14.

As regards the control of the rents, the evolution of the Italian legislation may be summarised as follows.

15.

The first relevant measure was the Law no. 392 of 27 July 1978 which provided machinery for “fair rents” (the so-called

equo canone

) on the basis of a number of criteria such as the surface of the flat and its costs of realisation.

16.

The second step of the Italian authorities dated August 1992. It was taken in the view of progressive liberalisation of the market of tenancies. Accordingly, a legislation relaxing on rent levels restrictions (the so-called

patti in deroga

) entered into force. Owners and tenants were in principle given the opportunity to derogate from the rent imposed by law and to agree on a different price.

17.

Lastly, Law no. 431 of 9 December 1998 reformed the tenancies and liberalised the rents.

B.

Obligations of the tenant in the case of late restitution

18.

The tenant is under a general obligation to refund the owner any damages caused in the case of late restitution of the flat. In this regard, Article 1591 of the Italian Civil Code provides:

“The tenant who fails to vacate the immovable property is under an obligation to pay the owner the agreed amount until the date when he leaves, together with other remaining damages.”

19.

However, Law no. 61 of 1989 set out,

inter alia

, a limit to the compensation claimable by the owner entitling him to a sum equal to the rent paid by the tenant at the time of the expiration of the lease, proportionally increased according to the cost of living (Article 24 of Law

no.

392 of 27 July 1978) plus 20%, along the period of inability to dispose of the possession of the flat.

20.

In the judgment no. 482 of 2000, the Constitutional Court was called upon to decide whether such a limitation complied with the Constitution. The Constitutional Court held that it was compatible with the Constitution with regard to periods of time during which the suspension of the evictions was determined by law. The Constitutional Court explained that the introduction of that limitation was intended to settle the tenancies of the time of the emergency legislation, when the housing shortage made the suspension of the enforcement necessary. While evictions were suspended

ex lege

, the law predetermined the

quantum

of the reimbursement chargeable to the tenant, both measures being temporary and exceptional. Besides, the interests of the owner were counterbalanced by the exemption for him from the burden to prove the damages.

21.

The Constitutional Court declared the limitation to the compensation claimable by the owner unconstitutional with regard to cases where the impossibility for the owner to repossess the flat depended on the conduct of the tenant and was not due to a legislative intervention. Accordingly, it opened the way to owners for the institution of civil proceedings in order to obtain full reparation of the damages caused by the tenant.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1 AND OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

22.

The applicant complained of his prolonged inability to recover possession of his flat, owing to the lack of police assistance. He alleged a violation of his right of property, as guaranteed by Article 1 of Protocol

No.

1 to the Convention, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

23.

The applicant also alleged a breach of Article 6 § 1 of the Convention, the relevant part of which provides:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

24.

The Court has previously examined a number of cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article

1 of Protocol No. 1 and Article 6 § 1 of the Convention (see

Immobiliare Saffi

, cited above, §§ 46-75;

Lunari v. Italy

, no. 21463/93, §§

34-46, 11

January 2001;

Palumbo v. Italy

, no

.

15919/89, §§ 33-48, 30 November 2000).

25.

The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. It notes that the applicant had to wait approximately five years after the first attempt of the bailiff before being able to repossess the flat.

Consequently, there has been a violation of Article 1 of Protocol No.

1 and of Article 6 § 1 of the Convention in the present case.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

26.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Pecuniary damage

27.

The applicant claimed 20,000 euros (EUR) for the pecuniary damage he had sustained. He submitted this amount as the result of the difference between the market value rent and the rent imposed by law for a period of time from August 1992 to October 2000.

The applicant also stressed the impossibility to sell the flat.

28.

The Government contested those claims.

29.

As regards the loss of rent and the impossibility to sell the flat, the Court recalls that in October 1996 the applicant made a statutory declaration that he urgently required the flat as accommodation for his spouse. In such circumstances, for the period of time from October 1996 to October

2000, he can only claim the reimbursement of such costs and expenses incurred to rent another flat which go beyond the rent received from the tenant. However, he has not made such a claim. Therefore, the Court rejects the claims.

As regards the loss of rent for the remaining period, from August 1992 to October 1996, since the applicant has failed to calculate and to submit itemised particulars of his claim, together with the relevant supporting documents or vouchers, as required under Rule 60 of the Rules of Court, the Court decides to make no award under this head.

As regards the impossibility to sell the flat for the remaining period, from August 1992 to October 1996, as there is no evidence that the applicant had attempted, but had not been able, to sell the flat, this claim is dismissed.

B.

Non-pecuniary damage

30.

The applicant claimed EUR 15,000 for the non-pecuniary damage.

31.

The Government contested the claim.

32.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards him EUR

5,000 under this head.

C.

Costs and expenses

33.

The applicant also claimed reimbursement of his legal costs and expenses.

34.

The Government contested the claims.

35.

As far as the applicant claims reimbursement of the costs and expenses of the enforcement proceedings, on the basis of the information in its possession and the Court's case-law, the Court considers it reasonable to award him the sum of EUR 500 under this head.

As far as the applicant claims reimbursement of the costs and expenses incurred before the Court, the Court considers it reasonable to award him the sum of EUR 2,000 under this head.

The Court awards a total sum of EUR 2,500 for legal costs and expenses.

D.

Default interest

36.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Holds

that there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, the following amounts:

(i)

EUR 5,000 (five thousand euros) for non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 2,500 (two thousand five hundred euros) for legal costs and expenses;

(iii)

any tax that may be chargeable on the above amounts;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 11 March 2004, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Registrar

President