ONDER contre la TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 40512/98 prezentată de Hüseyin și Halil ÖNDER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 11 martie 2004 într-o cameră compusă din dnii Ress președintele Cabral Barreto Caflisch Türmen Zupančič Hedigan, Tsatsa-Nikolovska, judecători și Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 3 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială a Curții (a doua secțiune) din 15 februarie 2001, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 § 3 din Convenție și să examineze împreună admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât ( Reclamanții, Hüseyin Önder și, fratele său, Halil Önder, sunt resortisanți turci născuți în 1944 și, respectiv, 1948. La momentul faptelor, aceștia își aveau reședința în Õzmir.

În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de domnul Türkan Aslan, avocat în Baroul Õzmir. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. În cadrul unei anchete efectuate de procurorul Republicii în apropierea Curții de Securitate a statului În ceea ce-l privește pe Halil Önder, data arestării sale este controversată. Potrivit părții interesate, el ar fi fost arestat în același timp cu fratele său, la 5 noiembrie 1997 și, potrivit procesului verbal de arestare privind el, la 6 noiembrie. La această ultimă dată, fiul lui Halil Önder l-a informat pe M Céretinkaya și Aslan (pe de altă parte) cu privire la aceste arestări, solicitându-le să intervină.

a declarat că tatăl și unchiul său fuseseră reținuți în urma perchezițiilor efectuate la casele lor; atunci când rudele lor încercau să se întrebe de soarta reclamanților, poliția ar fi negat aceste fapte; în acest sens, consiliul a cerut procurorului autorizația de a-i vedea pe reclamanți; aceasta le-a fost refuzată pe motiv că, în temeiul articolului 16 din lege, 2845, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4229, nu era posibil ca reclamanții să discute cu un avocat înainte de prelungirea custodelui lor printr-o decizie a unui judecător. La 7 noiembrie 1997, la cererea procurorului, judecătorul care se ocupă de curtea de securitate a statului, a ordonat prelungirea custodei în fața reclamanților, probabil până la 11 noiembrie.

11 noiembrie 1997, reclamanții au fost primii ascultați de procuror. Halil Önder a contestat acuzațiile aduse împotriva lui și a negat declarația sa adresată poliției, susținând că a trebuit să o semneze fără a o citi. Hüseyin Önder a făcut același lucru, cel puțin parțial; el a expus că a semnat declarații, i-a legat la ochi și a explicat că, dacă le-a dat membrilor PKK, o sumă de 30 000 000 de lire turcești, propria lui armă și Kalashnikovul pe care fratele său Halil l-a moștenit de la tatăl lor, a fost pentru că a fost forțat de răufăcători, după care reclamanții au fost duși în fața judecătorului-sef și au repetat, în zadar, declarațiile pe care le-au ținut în fața procurorului; judecătorul a ordonat arestarea lor provizorie.

La 25 noiembrie 1997, procurorul a trimis 18 persoane, ale căror reclamanți, în fața Curții de Securitate a Statului, au fost acuzați de acordarea de asistență membrilor PKK, a solicitat aplicarea articolelor 169 din Codul Penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 8 ianuarie 1998, judecătorii din fond o admiră pe Halil Önder în beneficiul libertății provizorii. Prin hotărârea din 25 iunie 1998, Curtea de Securitate a statului Agha Halil Önder. Cu toate acestea, ea a declarat că fratele său Hüseyin este vinovat de faptele reproșate și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de 3 ani și 9 luni, concluzionând că acțiunea sa consta într-un ajutor acordat membrilor PKK efectuat în cunoștință de cauză.

Hüseyin Önder s-a ocupat de Curtea de Casație, care a confirmat hotărârea atacată în toate dispozițiile sale, la 8 martie 1999. GRIEF invocând art. 5 alineatul (3) din Convenție, reclamanții se plâng de durata excesivă a custodiei lor. ÎN DREPT la 31 decembrie 2003, guvernul a transmis Curții următoarea declarație, semnată la 11 decembrie 2003 Declar că, în vederea unei soluționări amiabile a cazului menționat anterior, guvernul turc oferă domnului Hüseyin Önder suma de 2 250 EUR (două mii două sute cincizeci de euro) și domnului Halil Önder suma de 1 750 EUR (o mie șapte sute cincizeci de euro), adică în total 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru prejudiciul moral, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

A de la expirarea termenului respectiv de trei luni și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, se plătește un dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. La 31 decembrie 2003, Curtea primise, de asemenea, următoarea declarație, semnată în aceeași zi de către reprezentantul reclamanților, observ că guvernul turc este pregătit să plătească, cu titlu gratuit, domnului Hüseyin Önder suma de 2 250 EUR (două mii două sute cincizeci de euro) și domnului Halil Önder suma de 1 750 EUR (o mie șapte sute cincizeci de euro), adică în total 4 000 EUR (patru mii de euro) pentru prejudiciile morale, precum și pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care a generat cererea sus-menționată în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Această sumă va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei Curții pronunțate în conformitate cu art. 37 alineatul (1) din Convenția europeană a drepturilor omului. de la expirarea termenului respectiv de trei luni și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, se plătește un dobândă simplă la o rată care va fi egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Accept această propunere și renunț, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva Turciei cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri, declar cazul definitiv soluționat. Prezenta declarație face parte din soluționarea amiabilă la care au ajuns guvernul și reclamanții.

Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile În opinia sa, acesta se inspiră din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale și nu percepe nici un motiv de ordine publică care să justifice continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) in fine din Convenție] și, prin urmare, aplicarea articolului 29 alineatul (3) din Convenție ar trebui să înceteze și să fie eliminată din rol. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să șteargă cererea de rol. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n o 40512/98 présentée par Hüseyin et Halil ÖNDER contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 11 mars 2004 en une chambre composée de : MM.

G. Ress , président , I. Cabral Barreto , L. Caflisch , R. Türmen , B. Zupančič , J. Hedigan, M me M. Tsatsa-Nikolovska, juges , et de M. V. Berger, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 3 mars 1998, Vu l'article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu la décision partielle de la Cour (deuxième section) du 15 février 2001, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur (« le Gouvernement ») et celles présentées en réponse par les requérants, Vu les déclarations formelles des parties dont il ressort qu'elles sont parvenues à un règlement amiable de l'affaire, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, Hüseyin Önder et, son frère, Halil Önder, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1944 et en 1948. A l'époque des faits ils résidaient à İzmir.

Devant la Cour, ils sont représentés par M e Türkan Aslan, avocate au barreau d'İzmir. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit. Dans le cadre d'une enquête menée par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'İzmir (« le procureur » – « la cour de sûreté de l'État »), Hüseyin Önder fut arrêté puis placé en garde à vue, le 5 novembre 1997, par les policiers de la section anti-terrorisme de la Direction de la sûreté d'İzmir. Quant à Halil Önder, la date de son arrestation est controversée. D'après l'intéressé, il aurait été arrêté en même temps que son frère, le 5 novembre 1997 et, selon le procès verbal d'arrestation le concernant, le 6 novembre.

A cette dernière date, le fils de Halil Önder informa M es Çetinkaya et Aslan (« les conseils ») de ces arrestations, leur demandant d'intervenir. Il exposa que son père et son oncle avaient été appréhendés à l'issue des perquisitions faites à leurs domiciles ; lorsque leurs proches avaient tenté de s'enquérir du sort des requérants, la police aurait nié ces faits. Sur ce, les conseils demandèrent au procureur l'autorisation de voir les requérants. Celle-ci leur fut refusée au motif qu'en vertu de l'article 16 de la loi n o 2845, telle que modifiée par la loi n o 4229, il n'était pas possible que les requérants s'entretiennent avec un avocat avant que leur garde vue ne soit prolongée par décision d'un juge.

Le 7 novembre 1997, à la demande du procureur, le juge assesseur de la cour de sûreté de l'État, ordonna la prolongation de la garde à vue des requérants, ce vraisemblablement jusqu'au 11 novembre. En effet, le 11 novembre 1997, les requérants furent d'abord entendus par le procureur. Halil Önder contesta les accusations portées contre lui et nia sa déposition faite à la police, affirmant avoir dû la signer sans la lire. Hüseyin Önder en fit de même, du moins partiellement ; il exposa avoir signé des déclarations, les yeux bandés, et expliqua que s'il avait bien donné, aux membres du PKK, une somme de 30 000 000 livres turques, son propre pistolet ainsi que la Kalashnikov dont son frère Halil avait hérité de leur père, c'était parce qu'il y avait été contraint par les malfaiteurs.

Après cela, les requérants furent traduits devant le juge assesseur. Ils réitérèrent, en vain, les propos qu'ils avaient tenus devant le procureur ; le juge ordonna leur placement en détention provisoire. Le 25 novembre 1997, le procureur mit 18 personnes, dont les requérants, en accusation devant la cour de sûreté de l'État, reprochant à ceux-ci d'avoir prêté leur assistance à des membres du PKK, il requit l'application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n o 3713 sur la lutte contre le terrorisme. Le 8 janvier 1998, les juges du fond admirent Halil Önder au bénéfice de la liberté provisoire. Par un arrêt du 25 juin 1998, la cour de sûreté de l'État acquitta Halil Önder. Cependant elle déclara son frère Hüseyin coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement de 3 ans et 9 mois, concluant que son agissement consistait en une aide aux membres du PKK effectuée en connaissance de cause.

Hüseyin Önder se pourvut devant la Cour de cassation, laquelle confirma l'arrêt attaqué en toutes ses dispositions, le 8 mars 1999. GRIEF Invoquant l'article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée excessive de leur garde à vue. EN DROIT Le 31 décembre 2003, le Gouvernement a fait parvenir à la Cour la déclaration suivante, signée le 11 décembre 2003 : « Je déclare qu'en vue d'un règlement amiable de l'affaire susmentionnée, le gouvernement turc offre de verser, à titre gracieux, à M. Hüseyin Önder la somme de 2 250 EUR (deux mille deux cent cinquante euros) et à M. Halil Önder la somme de 1 750 EUR (mille sept cent cinquante euros), soit au total 4 000 EUR (quatre mille euros) au titre du préjudice moral ainsi que pour frais et dépens, dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la Cour rendue conformément à l'article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l'Homme.

A compter de l'expiration dudit délai de trois mois et jusqu'au règlement effectif de la somme en question, il sera payé un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Le versement vaudra règlement définitif de l'affaire.» Le 31 décembre 2003, la Cour avait également reçu la déclaration suivante, signée le même jour par le représentant des requérants : « Je note que le gouvernement turc est prêt à verser, à titre gracieux, à M. Hüseyin Önder la somme de 2 250 EUR (deux mille deux cent cinquante euros) et à M. Halil Önder la somme de 1 750 EUR (mille sept cent cinquante euros), soit au total 4 000 EUR (quatre mille euros) au titre du préjudice moral ainsi que pour frais et dépens, en vue d'un règlement amiable de l'affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l'Homme.

Cette somme sera payée dans les trois mois suivant la date de notification de la décision de la Cour rendue conformément à l'article 37 § 1 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. A compter de l'expiration dudit délai de trois mois et jusqu'au règlement effectif de la somme en question, il sera payé un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. J'accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l'encontre de la Turquie à propos des faits à l'origine de ladite requête. Je déclare l'affaire définitivement réglée. La présente déclaration s'inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et les requérants sont parvenus.

» La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenus les parties . Elle estime que celui-ci s'inspire du respect des droits de l'homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles et n'aperçoit par ailleurs aucun motif d'ordre public justifiant de poursuivre l'examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention). En conséquence, il convient de mettre fin à l'application de l'article 29 § 3 de la Convention et de rayer l'affaire du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Décide de rayer la requête du rôle. Vincent Berger Georg Ress Greffier Président