A DOUA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 71343/01 prezentate de Benoît BRASILIER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 7 iunie 2005 într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Butkevych mes Mularoni Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și dl Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 18 iunie 2001, având în vedere decizia parțială din 16 martie 2004, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACUTă de recurentul Benoit Brasilier, este un resortisant francez, născut în 1954 și rezident la Paris. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Toledano, avocat la Paris. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost candidat la alegerile parlamentare stabilite la 25 mai și 1 iunie 1997, în 2 circumscripție de la Paris, care cuprinde cinci districte, precum și o parte din 6 În special, a fost adversarul dlui Tiberi, deputatul care a ieșit, primarul Parisului și primarul secției 5 și, în total, 28 de candidați erau în această circumscripție. La 25 mai 1997, reclamantul a declarat că a constatat absența buletinelor de vot în birourile de votare. 000 de persoane au fost predate Router-ului Republicii Franceze și au fost confirmate de către un funcționar al Comisiei de propagandă a prefecturii de poliție din Paris că fuseseră predate serviciilor primăriei din Paris (care era apoi însărcinată cu distribuirea acestora în birourile de votare), reclamantul și alți cinci candidați din 2 La 25 mai 1997, reclamantul a depus o plângere la procurorul districtual al șefilor de zbor ai buletinelor sale de vot. La 10 iulie 1997, procurorul general l-a informat pe reclamant cu privire la decizia sa de a nu da curs acestei plângeri. Pe parcursul lunilor iunie și iulie 1997, reclamantul a participat la mai multe manifestări publice, în locul Pantheonului. Aceste manifestări au fost declarate la prefectura de poliție din Paris, care le-a autorizat. Una dintre aceste manifestări a avut loc la 23 iulie 1997, locul Pantheon, în fața Primăriei din 5 district. Dl Tiberi a însărcinat un aprod al justiției să stabilească prin constatare că: orice manifestare care i-ar putea aduce prejudicii într-un proces verbal de constatare la 23 iulie 1997, aprodul judiciar a arătat că un tract, anexat la constatarea sa, era distribuit și că pe două benzi desenate în fața primăriei era înscris: pe de o parte, : BIROUL FRAUDEI, VOLURILE ȘI MAGOULA CU Scrisori roșii. Fluturașul era astfel redactat comunic la alegerile parlamentare din mai-iunie 1997. Sistemul enarc este un sul compresor unic al lumii care cangrenează Republica făcând-o din ce în ce mai statică (...) ; poate că nu este complet străin de existența unor derivați bananici. De care s-a auzit recent... aici sau în altă parte... (extras din profesia de credință a lui Benoît Brasilier Nu am crezut că am spus atât de bine. Am acuzat JEAN TIBERI că le-a imputat în mod deliberat alegătorilor libertatea de a vota: a fost sub responsabilitatea sa directă sau indirectă că a fost hold up a buletinelor mele (60 000 destinate birourilor de vot). Lumea tăcerii trebuie să se trezească: alegerile pentru cea de-a doua circumscripție au fost aranjate; Consiliul Constituțional le va anula pe toate, toți democrații trebuie să se implice activ în manifestarea adevărului. Prefectura are dovada Dl Tiberi a fost, în calitate de primar, gardianul. Descoperirea ciudată într-un șantier al unei întregi palete de buletine de vot ar fi fost adusă la cunoștința poliției. În momentul în care chinezii în materie de democrație nu sunt curățați, să fim atenți la ideea că locul PANTHEON nu se numește TiENMEN Vom continua să protestăm în fiecare miercuri la ora 18:00: miercuri, 9 iulie, miercuri, 16 iulie, miercuri, 23 iulie ... până la invalidarea alegerilor dlui Tiberi. BENOIET BRASILIER Candidat la alegerile parlamentare din cea de-a doua circumscripție a Parisului La 20 august 1997, dl Tiberi a depus o plângere cu constituirea unei părți civile împotriva lui X și împotriva reclamantului pentru calomnie publică față de o persoană însărcinată cu un mandat public și publicații de imputare calomniatoare, din cauza pancartelor utilizate în timpul demonstrației din 23 iulie 1997 și a conținutului tractului distribuit. La 13 ianuarie 1998, reclamantul a fost audiat în calitate de martor de către judecătorul de instrucție al Tribunalului de Mare Instanță din Paris însărcinat cu instruirea și a recunoscut că a redactat atât tractul, cât și pancartele și că a distribuit fluturașul și a prezentat pancartele. Reclamantul a fost examinat prin scrisoarea din 14 ianuarie 1998 și a fost prezentat în fața judecătorului de instrucție la 9 februarie 1998. În același timp, prin decizia din 20 februarie 1998, Consiliul Constituțional a respins cererea de anulare a alegerilor, în special un cumul de fapte grave și repetate de natură să acrediteze existența unei manevre în condițiile de întocmire a listelor electorale din 5 februarie 1998 raional, precum și nereguli în utilizarea procurărilor și a hărților electorale, dar a considerat că aceste fapte nu au putut inversa rezultatul alegerilor. În ceea ce privește absența buletinelor de vot pentru reclamant și a unui al doilea candidat în birourile de votare, Consiliul a considerat că au omis să furnizeze buletinele de vot la primărie înainte de termenul stabilit de codul electoral. La 4 mai 1998, judecătorul de instrucțiune, adoptând motivele rechiziționării procurorului Republicii din 28 aprilie 1998, a ordonat trimiterea reclamantului în fața tribunalului corecțional din Paris pentru infracțiune de calomnie publică împotriva unui cetățean investit într-un mandat public. La 19 februarie 1999, în ziua ședinței, dl Tiberi a solicitat ca reclamantul să fie condamnat să plătească 30 000 de franci francezi (FRF) pentru prejudiciile morale și 15 000 FRF pentru cheltuieli, pe lângă publicarea deciziei. Reclamantul a solicitat să se constate nulitatea plângerii și a urmăririi penale împotriva sa. În plus, a depus atestate scrise de către o candidată la alegerile în litigiu, domnul Cohen-Solal, și de către un jurnalist al hebdomadarului Liffran, dl H. Liffran, care a scris multe articole care îl puneau sub semnul întrebării pe primarul Parisului în atribuirea locuințelor orașului și în dosarul spus de mai mulți alegători falși ai secțiunii V, prin hotărârea din 19 martie 1999, tribunalul corecțional din Paris a îndepărtat excepția de la nulitate ridicată de reclamant și, în fond, de la relaxarea acestuia. El a considerat că cuvintele în litigiu se incriminau. Foarte exact în limitele obiectului de manifestare mai degrabă declarat regulamentar autorității de poliție, iar comportamentul inculpatului a evidențiat exercitarea legitimă a unei libertăți protejate de Constituție și de Convenția europeană. Instanța a indicat în special următoarele: Tribunalul constată, de asemenea, că protestul susținut de dl Brasilier a vizat un om public, expus criticilor cetățenilor săi, în cadrul unei controverse hrănite (a se vedea atestatele dlui Lyne Cohen-Solal și ale dlui Liffran, depuse la dezbateri), ca urmare a unei comcereri electorale controversate, care, de altfel, a dat naștere la mai multe acțiuni în fața Consiliului Constituțional. Este clar că, într-un astfel de context, nu se poate lua în considerare o prudență nepotrivită cu expresia obligatoriu lapidară a unui slogan sau a unui tract și că o anumită toleranță este necesară, în limitele impuse de demnitatea și loialitatea dezbaterii democratice. Tiberi, Curtea de Apel din Paris a arătat că relaxarea a devenit definitivă și că a rămas de stabilit dacă reclamantul a comis o abatere civilă. Recunoscând legalitatea demonstrației și faptul că pancartele și tractul în litigiu acopereau obiectul demonstrației autorizate, Comisia a considerat că reclamantul nu a raportat dovada afirmațiilor conținute în tract și în pancarte. Prin urmare, Comisia a declarat apelul părții civile admisibile, a eliminat buna credință a reclamantului și, în opinia sa, a comis o eroare, pe baza mai multor dispoziții ale legii din 29 iulie 1881 și a stabilit la 1 FRF suma datorată ca daune-interese. Prin hotărârea din 19 decembrie 2000, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. GRIEFS Reclamantul a invocat o încălcare a articolelor 10 și 11 din Convenție, ținând cont de condamnarea sa la plata prejudiciilor aduse părții civile. În special, acesta arată că afirmațiile sale, ținute cu ocazia unui protest autorizat, se înscrieau într-o comcerere electorală controversată, marcată de o fraudă dovedită și constatată de Consiliul Constituțional, în afară de faptul că acestea vizau un om public, care nu ar fi raportat dovada prejudiciului său și nici nu ar fi dat în judecată ziarele acuzându-l de fraudă electorală. ÎN DREPT Reclamantul se plânge de condamnarea sa civilă la 1 franci de daune-interese pentru calomnie împotriva unui politician într-un context electoral. El invocă art. 10 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc după cum urmează art. 10 Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ca autoritățile publice să poată interveni și fără a ține cont de frontiere.... Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției reputației sau a drepturilor altora (...) Guvernul consideră că intervenția era prevăzută de lege, că aceasta se referă la un scopul legitim, și anume protecția reputației sau a drepturilor altora, și că aceasta era necesară într-o societate democratică El consideră că instanța de apel, printr-o argumentație dezvoltată și susținută, a exclus buna credință a reclamantului, notând în același timp că acesta din urmă nu a oferit dovada afirmațiilor sale în litigiu. Guvernul consideră, în special, că, în cazul în care limitele libertății de exprimare sunt strict aplicabile și că cuvintele în litigiu au fost păstrate față de un politician, acționând ca un om public în cadrul unei controverse hrănite ca urmare a unei comcereri electorale disputate, reclamantul ar fi trebuit să ia mai multe măsuri de precauție și, în cazul în care nu este vorba de o hotărâre de valoare, ci de fapte grave a căror materialitate se putea dovedi sau se putea opune, să prezinte dovada afirmațiilor sale. Potrivit guvernului, Curtea de Apel a stabilit un echilibru corect între libertatea de exprimare și drepturile altora, reclamantul fiind condamnat numai la o sancțiune foarte simbolică și adversarul său fiind obligat, după caz, să beneficieze de prezumția de nevinovăție prevăzută la art. 6 alineatul (2) din convenție. În cele din urmă, Tribunalul constată că argumentele în litigiu au făcut obiectul unei publicități, că, fiind scrise în prealabil, acestea erau susceptibile de a fi corectate și că reclamantul ar fi putut să le denunțe în cadrul unei plângeri cu constituirea unei părți civile. Reclamantul nu formulează nicio observație în răspuns. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul invocă, de asemenea, o încălcare a articolului 11 din convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc astfel: art. 11 Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere (...) exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restricții decât cele care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) protecției drepturilor și libertăților altora (...) Guvernul ridică o excepție de la epuizarea căilor de atac interne, întrucât reclamantul nu face referire în niciun moment la art. 11 în memoriile sale amplificative și complementare depuse în sprijinul recursului său în casare. Comitetul consideră că, în orice caz, această întrebare nu s-a pus, întrucât Curtea de Apel nu a vizat libertatea de a manifesta pentru a-l condamna pe reclamant, ci numai afirmațiile calomniatoare ale acestuia. Cu titlu subsidiar, Comitetul consideră că, în circumstanțele cauzei, având în vedere motivul întemeiat pe art. 10, nu este necesară o examinare separată din perspectiva articolului 11 din convenție. Reclamantul nu formulează nicio observație în răspuns. Curtea amintește că scopul articolului 35 este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări ale acestora înainte ca aceste acuzații să fie supuse organelor Convenției (a se vedea, printre altele, Remli c. Franța, Hotărârea din 23 aprilie 1996, Rec., 1996-II, p. 571, § Civet c. Franța [GC], 29340/95, § 41, CEDO 1999-VI. Astfel, motivul pentru care se intenționează să se sesizeze Curtea trebuie mai întâi ridicat, cel puțin pe fond, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 18 § Civet, citată anterior, ibidem Or, Curtea constată că reclamantul nu a invocat, în mod expres sau în esență, art. 11 din convenție în cadrul memoriilor sale amplificative și complementare depuse la Curtea de Casație în sprijinul recursului său. Curtea concluzionează că nu a epuizat căile de atac interne, în sensul articolului 35 alineatul (1) din Convenție și că, prin urmare, este oportun să se accepte excepția invocată de guvern. Prin urmare, acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 1 și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară că admisibilitate, toate mijloacele de fond rezervate, obiecția reclamantului întemeiat pe art. 10 din Convenție Declară restul cererii inadmisibile. Dolle Cabral Barreto Grefier Președinte
de la requête n
o
71343/01
présentée par Benoît BRASILIER
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 7 juin 2005 en une chambre composée de
:
MM.
I.
Cabral Barreto
,
président
,
J.-P.
Costa
,
V.
Butkevych
,
M
mes
A.
Mularoni
,
E.
Fura-Sandström
,
D.
Jočienė,
M
D.
Popović,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 18 juin 2001,
Vu la décision partielle du 16 mars 2004,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Benoît Brasilier, est un ressortissant français, né en 1954 et résidant à Paris. Il est représenté devant la Cour par M
e
V.
Toledano, avocat à Paris.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut candidat aux élections législatives fixées les 25 mai et 1
er
juin 1997, dans la 2
e
circonscription de Paris, laquelle regroupe le 5
e
arrondissement ainsi qu'une partie du 6
e
arrondissement. Il avait notamment pour adversaire M. Tiberi, député sortant, maire de Paris et maire du 5
e
arrondissement. Au total, vingt-huit candidats étaient en lice dans cette circonscription.
Le 25 mai 1997, le requérant dit avoir constaté l'absence de ses bulletins de vote dans les bureaux de vote. Il indique en avoir pourtant fait imprimer 60
000, les avoir remis au Routeur de la République française et s'être fait confirmer, par un fonctionnaire de la commission de propagande de la préfecture de police de Paris, qu'ils avaient été remis aux services de la mairie de Paris (laquelle était ensuite chargée de les répartir dans les bureaux de vote).
Le requérant et cinq autres candidats dans la 2
e
circonscription déposèrent une requête tendant à l'annulation des élections devant le Conseil constitutionnel.
Le 25 mai 1997, le requérant déposa plainte auprès du procureur de la République des chefs de vol de ses bulletins de vote. Le 10 juillet 1997, le procureur informa le requérant de sa décision de ne pas donner suite à cette plainte.
Au cours des mois de juin et juillet 1997, le requérant participa à plusieurs manifestations publiques, place du Panthéon. Ces manifestations furent déclarées à la préfecture de police de Paris, laquelle les autorisa.
L'une de ces manifestations se déroula le 23 juillet 1997, place du Panthéon, devant la mairie du 5
e
arrondissement. M. Tiberi chargea un huissier de justice d'établir par constat «
toute manifestation qui pourrait éventuellement lui porter préjudice
».
Par procès-verbal de constat en date du 23 juillet 1997, l'huissier de justice releva qu'un tract, annexé à son constat, était distribué et que sur deux banderoles installées en face de la mairie était inscrit
: d'une part, «
TIBERI tu nous casses les URNES
» en lettres noires et, d'autre part, «
: BUREAU de la FRAUDE, VOLS ET MAGOUILLE
» en lettres rouges. Le tract était quant à lui ainsi rédigé
:
«
o
2
DU CANDIDAT «
23
» aux élections législatives de mai-juin 1997
«
Le système énarque est un rouleau compresseur unique au monde qui gangrène la République en la rendant toujours plus étatique (...)
; peut-être n'est-il pas tout à fait étranger à l'existence de
dérives bananières
dont on a beaucoup entendu parler récemment (...) ici ou ailleurs
» (
extrait de la profession de foi de Benoît Brasilier
).
Je ne croyais pas si bien dire.
J'accuse JEAN TIBERI
d'avoir délibérément soustrait aux électeurs leur liberté de voter
: c'est sous sa responsabilité directe ou indirecte qu'il y a eu hold up de mes bulletins (60
000 destinés aux bureaux de vote).
Il faut que le monde du silence se réveille
: les élections à la 2
ème
circonscription étaient truquées
; le Conseil Constitutionnel les annulera-t-il
?
Tous les démocrates doivent s'associer activement à la manifestation de la Vérité.
La Préfecture a la preuve
: la livraison des bulletins à la mairie en fait foi. M. Tiberi en était, en tant que maire, le gardien. La découverte étrange dans un chantier d'une palette entière de bulletins de vote aurait été portée à la connaissance de la police.
A l'heure où l'on ne ménage pas les Chinois en matière de Démocratie, prenons bien garde à l'idée que la place du PANTHEON ne s'appelle pas «
».
Nous continuerons à manifester tous les mercredis à 18 heures
: mercredi 9 juillet, mercredi 16 juillet, mercredi 23 juillet ... jusqu'à l'invalidation de l'élection de M.
J.
Tiberi.
Candidat aux élections législatives de la 2
ème
circonscription de Paris
»
Le 20 août 1997, M. Tiberi déposa une plainte avec constitution de partie civile contre X et contre le requérant pour diffamation publique envers une personne chargée d'un mandat public et publications d'imputations diffamatoires, en raison des banderoles utilisées durant la manifestation du 23 juillet 1997 et du contenu du tract distribué.
Le 13 janvier 1998, le requérant fut entendu en qualité de témoin par le juge d'instruction du tribunal de grande instance de Paris chargé de l'instruction. Il reconnut avoir rédigé tant le tract que les banderoles et avoir distribué le tract et exhibé les banderoles.
Le requérant fut mis en examen par lettre du 14 janvier 1998 et comparut devant le juge d'instruction le 9 février 1998.
Parallèlement, par décision du 20 février 1998, le Conseil constitutionnel rejeta la requête en annulation de l'élection. Il releva notamment un cumul de faits graves et répétés de nature à accréditer l'existence d'une manœuvre dans les conditions d'établissement des listes électorales du 5
e
arrondissement, ainsi que des irrégularités dans l'usage des procurations et des cartes électorales, mais jugea que ces faits n'avaient pu inverser le résultat du scrutin. Concernant l'absence des bulletins de vote pour le requérant et un second candidat dans les bureaux de vote, le Conseil estima qu'ils avaient omis de fournir leurs bulletins à la mairie avant la date limite fixée par le code électoral.
Le 4 mai 1998, le juge d'instruction, adoptant les motifs du réquisitoire du procureur de la République du 28 avril 1998, ordonna le renvoi du requérant devant le tribunal correctionnel de Paris pour délit de diffamation publique envers un citoyen investi d'un mandat public.
Le 19 février 1999, jour de l'audience, M. Tiberi fit déposer des conclusions sollicitant la condamnation du requérant à lui payer 30
000
francs français (FRF) en réparation du préjudice moral et 15
000
FRF au titre des frais, outre une publication de la décision. Le requérant demanda que soit constatée la nullité de la plainte et des poursuites engagées contre lui. Par ailleurs, il déposa des attestations écrites par une candidate aux élections litigieuses, M
me
L.
Cohen-Solal, et par un journaliste de l'hebdomadaire «
Le Canard enchaîné
», M. H. Liffran, lequel avait écrit de nombreux articles mettant en cause le maire de Paris dans l'attribution des logements de la ville et dans le dossier dit des «
faux électeurs du V
e
arrondissement
».
Par jugement du 19 mars 1999, le tribunal correctionnel de Paris écarta l'exception de nullité soulevée par le requérant puis, au fond, le relaxa. Il jugea que les propos litigieux s'inscrivaient «
très exactement dans les limites de l'objet de la manifestation
» déclarée réglementairement à l'autorité de police et que «
le comportement du prévenu a relevé de l'exercice légitime d'une liberté protégée par la Constitution et la Convention européenne
». Le tribunal indiqua notamment ce qui suit
:
«
Le tribunal constate également que la protestation élevée par M. Brasilier a visé un homme public, exposé à la critique de ses concitoyens, dans le cadre d'une polémique nourrie (voir les attestations de M
me
Lyne Cohen-Solal et de M. Liffran versées aux débats), faisant suite à une compétition électorale disputée, qui a d'ailleurs donné lieu à plusieurs recours devant le Conseil constitutionnel.
Il est certain que, dans un tel contexte, on ne peut envisager du protestataire une prudence peu compatible avec l'expression nécessairement lapidaire d'un slogan ou d'un tract, et qu'une certaine tolérance est de rigueur, dans les limites qu'imposent la dignité et la loyauté du débat démocratique.
»
Par arrêt du 22 mars 2000, statuant sur le seul appel interjeté par M.
Tiberi, la cour d'appel de Paris releva que la relaxe était devenue définitive et qu'il lui restait à déterminer si le requérant avait commis une faute civile. Tout en reconnaissant la légalité de la manifestation et le fait que les banderoles et le tract litigieux recouvraient l'objet de la manifestation autorisée, elle jugea que le requérant n'avait pas rapporté la preuve des affirmations contenues dans le tract et les banderoles. Partant, elle déclara l'appel de la partie civile recevable, écarta la bonne foi du requérant et, jugeant qu'il avait commis une faute, sur le fondement de plusieurs dispositions de la loi du 29 juillet 1881. Elle fixa à 1
FRF la somme due à titre de dommages-intérêts.
Le requérant forma un pourvoi en cassation. Son avocat aux Conseils déposa un mémoire ampliatif le 31 août 2000, puis un mémoire complémentaire.
Par arrêt du 19 décembre 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant.
Le requérant invoque une violation des articles 10 et 11 de la Convention, compte tenu de sa condamnation à payer des dommages
‑
intérêts à la partie civile. Il indique notamment que ses propos, tenus à l'occasion d'une manifestation autorisée, s'inscrivaient dans le cadre d'une compétition électorale disputée, marquée par une fraude avérée et constatée par le Conseil constitutionnel, outre le fait qu'elles visaient un homme public, lequel n'aurait pas rapporté la preuve de son préjudice ni poursuivi les journaux l'accusant de fraude électorale.
1.
Le requérant se plaint de sa condamnation civile à 1
franc de dommages-intérêts pour diffamation visant un homme politique dans un contexte électoral. Il invoque l'article 10 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
Article 10
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. (...)
2.
L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection de la réputation ou des droits d'autrui (...)
»
Le Gouvernement estime que l'ingérence était «
prévue par la loi
», qu'elle visait un «
but légitime
», à savoir la protection de la réputation ou des droits d'autrui, et qu'elle était «
nécessaire dans une société démocratique
». Il estime que la cour d'appel, par une argumentation développée et étayée, a exclu la bonne foi du requérant, tout en notant que ce dernier n'a pas offert d'apporter la preuve de ses allégations litigieuses. Le Gouvernement considère notamment que si les limites à la liberté d'expression sont d'application stricte et que les propos litigieux ont été tenus à l'égard d'un homme politique, agissant en homme public dans le cadre d'une polémique nourrie faisant suite à une compétition électorale disputée, le requérant aurait dû prendre davantage de précautions et, s'agissant non pas d'un jugement de valeur mais de faits graves dont la matérialité pouvait se prouver ou se réfuter, rapporter la preuve de ses allégations. Selon le Gouvernement, la cour d'appel a ménagé un juste équilibre entre la liberté d'expression et les droits d'autrui, le requérant n'ayant été condamné qu'à une sanction très symbolique et son adversaire devant bénéficier, le cas échéant, de la présomption d'innocence prévue à l'article 6 § 2 de la Convention. Il relève enfin que les propos litigieux ont fait l'objet d'une publicité, qu'étant écrits à l'avance, ils étaient susceptibles de corrections et que le requérant aurait pu les dénoncer dans le cadre d'une plainte avec constitution de partie civile.
Le requérant ne formule aucune observation en réponse.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
2.
Le requérant invoque également une violation de l'article 11 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent ainsi :
Article 11
«
1.
Toute personne a droit à la liberté de réunion pacifique et à la liberté d'association (...)
2.
L'exercice de ces droits ne peut faire l'objet d'autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la protection des droits et libertés d'autrui (...)
»
Le Gouvernement soulève une exception de non-épuisement des voies de recours internes, le requérant n'ayant à aucun moment fait référence à l'article 11 dans ses mémoires ampliatif et complémentaire déposés à l'appui de son pourvoi en cassation. Il considère qu'en tout état de cause cette question ne se posait pas, la cour d'appel n'ayant pas visé la liberté de manifester pour condamner le requérant, mais uniquement les propos diffamatoires tenus par lui. A titre subsidiaire, il estime que, dans les circonstances de la cause, compte tenu du grief tiré de l'article 10, il n'y a pas lieu à un examen séparé sous l'angle de l'article 11 de la Convention.
Le requérant ne formule aucune observation en réponse.
La Cour rappelle que la finalité de l'article
35 est de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises aux organes de la Convention (voir, parmi beaucoup d'autres,
Remli c.
France
, arrêt du 23
avril 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p.
571, §
33
;
Civet c.
France
[GC], n
o
29340/95, § 41, CEDH 1999-VI). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d'abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (
Cardot c. France
, arrêt du 19 mars 1991, série
A n
o
200, p.
18, §
34
;
Civet
, précité,
ibidem
).
Or, la Cour constate que le requérant n'a pas invoqué, expressément ou en substance, l'article 11 de la Convention dans le cadre de ses mémoires ampliatif et complémentaire déposés devant la Cour de cassation à l'appui de son pourvoi.
La Cour en conclut qu'il n'a pas épuisé les voies de recours internes, au sens de l'article 35 § 1 de la Convention et qu'il y a donc lieu d'accueillir l'exception soulevée par le Gouvernement.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1 et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevable,
tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de l'article 10 de la Convention
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
S.
Dollé
I.
Cabral Barreto
Greffière
Président