KORRE contre la GRECE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii n 37249/02 prezentate de Despina KORRE împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 18 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello Vajić Kovler Steiner, hagiyev, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 2 octombrie 2002, După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, dl Despina Korre, este un cetățean grec, născut în 1937 și rezident la Atena. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Panoussis, avocat în baroul Atenei. Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.

La 5 iunie 1996, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din Atena cu privire la o acțiune în despăgubire împotriva centrului spitalicesc Andreas Syggros care se ocupa de bolile venerice și de piele, care o angaja ca spălătoare de rufe. La 19 februarie 1998, Tribunalul a acceptat cererea sa (Decizia nr. 140/1998). La 16 iunie 1998, centrul spitalicesc a solicitat această decizie. La 28 iunie 1999, Curtea de Apel din Atena a infirmat decizia atacată pe motiv că pretențiile recurentei erau prevăzute (hotărârea nr. 5948/99). La 15 mai 2001, recurenta a luat măsuri în casare. La 11 iunie 2002, Curtea de Casație a clasat parțial hotărârea atacată și a trimis cauza în fața Curții de Apel (hotărârea nr. 1065/2002).

Din dosar nu reiese că, până în prezent, recurenta a întreprins demersuri în fața Curții de Apel. GRIFS invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de echitatea procedurii. Invocând aceeași dispoziție, recurenta se plânge în plus de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale. Recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care i-au privilegiat adversarul.

Aceasta invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, ale căror părți relevante sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea observă de la început că procedura în litigiu nu este încheiată în mod oficial, deoarece Curtea de Casație trimite o parte din cauza respectivă în fața Curții de Apel. Prin urmare, acest motiv ar putea fi respins ca fiind prematur; cu toate acestea, recurenta pare să considere procedura ca fiind finalizată, deoarece din dosar nu reiese că a preluat sau intenționează să preia instanța în fața Curții de Apel.

În orice caz, Curtea amintește că aplicarea și interpretarea dreptului intern sunt, în principiu, rezervate competenței instanțelor naționale. În conformitate cu art. 19 din convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din convenție pentru întreprinderile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, în cazul de față, Curtea nu identifică niciun indiciu de arbitraritate în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căruia recurenta a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale.

În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblu, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge în plus față de durata procedurii. În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui motiv și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul b) din Regulamentul său de procedură. În cele din urmă, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile și pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține suma totală pe care o revendica în legătură cu daunele-interese.

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea consideră că pretinsele creanțe ale recurentei nu pot fi considerate bunuri În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât niciuna dintre acestea nu a fost constatată și încheiată printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat.

Cu toate acestea, aceaceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, 84 alin. 59). În special, Curtea constată că, atât timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu constituia, în cadrul recurentei, niciun drept de creanță, ci numai posibilitatea de a obține o astfel de creanță. Prin urmare, deciziile care au decăzut parțial reclamanta cererii sale nu au putut avea ca efect privarea acesteia de un bun pe care îl deținea. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea motivului întemeiat pe durata procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus.

Santiago Quesada Peer Lorenzen Grefier Adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 37249/02 présentée par Despina KORRE contre la Grèce La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 18 mars 2004 en une chambre composée de : MM. P. Lorenzen , président , C.L. Rozakis , G. Bonello , M me N. Vajić , M. A. Kovler , M me E. Steiner, M. K. Hajiyev, juges , et de M. S. Quesada, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 octobre 2002, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Despina Korre, est une ressortissante grecque, née en 1937 et résidant à Athènes. Elle est représentée devant la Cour par M e L. Panoussis, avocat au barreau d'Athènes. Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 5 juin 1996, la requérante saisit le tribunal de première instance d'Athènes d'une action en dommages-intérêts contre le centre hospitalier « Andreas Syggros » traitant des maladies vénériennes et de la peau, qui l'employait en tant que blanchisseuse. Elle réclamait diverses sommes au titre de salaires pour la période du 1 er janvier 1991 au 18 mai 1993. Le 19 février 1998, le tribunal fit droit à sa demande (décision n o 140/1998). Le 16 juin 1998, le centre hospitalier interjeta appel de cette décision. Le 28 juin 1999, la cour d'appel d'Athènes infirma la décision attaquée au motif que les prétentions de la requérante étaient prescrites (arrêt n o 5948/1999). Le 15 mai 2001, la requérante se pourvut en cassation.

Le 11 juin 2002, la Cour de cassation cassa partiellement l'arrêt attaqué et renvoya l'affaire devant la cour d'appel (arrêt n o 1065/2002). Il ne ressort pas du dossier qu'à ce jour, la requérante ait entrepris des démarches devant la cour d'appel. GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l'équité de la procédure. 2. Invoquant la même disposition, la requérante se plaint en outre de la durée de la procédure. 3. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint enfin d'une atteinte à son droit au respect de ses biens. EN DROIT 1. La requérante se plaint que sa cause n'a pas été entendue équitablement et que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié son adversaire.

Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour note d'emblée que la procédure litigieuse n'est pas formellement terminée, car la Cour de cassation renvoya une partie de l'affaire devant la cour d'appel. Ce grief pourrait donc être rejeté comme étant prématuré. Toutefois, la requérante semble considérer la procédure comme achevée, puisqu'il ne ressort pas du dossier qu'elle ait repris ou qu'elle entende reprendre l'instance devant la cour d'appel.

En tout état de cause, la Cour rappelle que l'application et l'interprétation du droit interne sont en principe réservées à la compétence des juridictions nationales. Aux termes de l'article 19 de la Convention, la Cour a pour seule tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Εtats contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I). Or,dans le cas d'espèce, la Cour ne décèle aucun indice d'arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause.

En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4. 2. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint en outre de la durée de la procédure. En l'état actuel du dossier, la Cour ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article 54 § 3 b) de son règlement. 3. La requérante se plaint enfin d'une atteinte à son droit au respect de ses biens.

Elle affirme avoir perdu son droit à obtenir le montant total qu'elle revendiquait au titre des dommages-intérêts. Elle invoque l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

» La Cour estime que les prétendues créances de la requérante ne peuvent passer pour des « biens » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, puisque aucune d'elles n'a été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu'une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , arrêt du 9 décembre 1994, série A, n o 301-B, p. 84, § 59). En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l'éventualité d'obtenir pareille créance.

Dès lors, les décisions ayant partiellement débouté la requérante de sa demande n'ont pu avoir pour effet de la priver d'un bien dont elle était propriétaire. Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l'article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Ajourne l'examen du grief tiré de la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Santiago Quesada Peer Lorenzen Greffier adjoint Président