SECȚIUNEA I DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18375/03 prezentate de Maria POTIRI împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 24 iunie 2004 într-o cameră compusă din domnii Lorenzen președinte C.L. Rozakis Bonello mes Tulkens Vajić Bototarova Kovler, judecători și S. Quesada, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 mai 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, Maria Potari, este un resortisant grec, născut în 1938 și rezident la Atena. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Pamousis, avocat în barou da . Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 martie 1994, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță în legătură cu o acțiune în despăgubire împotriva centrului spitalicesc Andreas Syggros, cu privire la bolile venerice și ale pielii, care a legat în mod direct ca menajeră. La 12 iunie 1997, Tribunalul a solicitat diverse sume cu titlu de salarii. La 12 iunie 1997, Tribunalul a acceptat parțial cererea sa (Decizia nr. 1679/1997). La 27 mai și 16 iunie 1998, reclamanta și, respectiv, la spital au răspuns la apelul la această decizie. La 26 martie 1999, tribunalul de apel a infirmat decizia atacată și a redus sumele alocate recurentei (hotărârea nr. 2403/1999). La 18 februarie 2000, spitalul s-a ocupat de casare. La 27 decembrie 2002, Curtea de Casație a atacat hotărârea și a trimis cauza în fața instanței judecătorești (hotărârea nr. 1762/2002). În această zi, recurenta a preluat instanța în fața instanței judecătorești (care, în orice caz, dacă este sesizată din nou cu cauza, va decauta recurenta în conformitate cu concluziile reținute de Curtea de Casație). GRIFS Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție, recurenta se plânge de legalitatea procedurii. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge în plus de durata procedurii. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, recurenta se plânge în sfârșit de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale. Recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care au privilegiat adversarul său. Aceasta invocă articolele 6 alineatul (1) și 13 din convenție. Părțile relevante ale articolului 6 alineatul (1) sunt astfel formulate Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) la art. 13 din Convenție se citește după cum urmează: Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea ia notă de faptul că procedura în litigiu nu este încheiată în mod oficial, deoarece Curtea de Casație a trimis cauza în fața instanței de apel. Prin urmare, aceaceasta ar putea fi respinsă ca fiind prematură. Cu toate acestea, recurenta pare să considere procedura ca fiind încheiată în sensul că nu rezultă din dosarul pe care l-a preluat sau pe care intenționează să îl recucerească în fața instanței de apel. În orice caz, Curtea amintește că: aplicarea și interpretarea dreptului intern sunt, în principiu, rezervate competenței instanțelor naționale. În conformitate cu art. 19 din Convenție, Curtea are doar sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru întreprinderile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Or, în cazul de față, Curtea nu identifică niciun indice derbitrar în desfășurarea procedurii, care a respectat principiul contradictoriei și în cursul căreia recurenta a putut prezenta toate argumentele pentru apărarea cauzei sale. În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblul său, procedura în litigiu a avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. În plus, o nouă examinare a t ă ii sub aspectul articolului 13, ale căror cerințe sunt mai puțin stricte, nu impune. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4). Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge, de asemenea, de durata procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. În sfârșit, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a respecta bunurile sale. Ea pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține suma pe care o revendica în temeiul daunelor-interese. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea consideră că așa-numitele creanțe ale recurentei nu pot trece drept bunuri În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce nu s-a constatat și nu s-a încheiat nicio hotărâre judiciară cu forță de lucru judecat. Totuși, aceaceasta este condiția ca o creanță să fie sigură și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A, n 301-B, p. 84, § 59). În special, Curtea constată că, atâta timp cât cauza sa era pendinte în fața instanțelor interne, acțiunea sa nu constituia, în fața recurentei, niciun drept de creanță, ci numai dreptul la o astfel de creanță. Prin urmare, hotărârea Curții de Casație care a exonerat reclamanta de cererile sale nu a putut avea ca efect privarea de un bun de care era proprietară. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână Recuperare din timpul procedurii Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Santiago Quesada Peer Lorenzen modulier adjunct Președinte
de la requête n
o
18375/03
présentée par Maria POTIRI
contre la Grèce
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 24 juin 2004 en une chambre composée de
:
MM.
P.
Lorenzen
,
président
,
C.L.
Rozakis
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
A.
Kovler,
juges
,
et de M. S.
Quesada,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 mai 2003,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Maria Potiri, est une ressortissante grecque, née en 1938 et résidant à Athènes. Elle est représentée devant la Cour par M
e
L.
Panousis, avocat au barreau d’Athènes.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Le 15 mars 1994, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre le centre hospitalier «
Andreas Syggros
» traitant des maladies vénériennes et de la peau, qui l’employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait diverses sommes au titre de salaires.
Le 12 juin 1997, le tribunal fit partiellement droit à sa demande (décision n
o
1679/1997).
Les 27 mai et 16 juin 1998 respectivement, la requérante et l’hôpital interjetèrent appel de cette décision.
Le 26 mars 1999, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée et réduisit les montants alloués à la requérante (arrêt n
o
2403/1999).
Le 18 février 2000, l’hôpital se pourvut en cassation.
Le 27 décembre 2002, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué et renvoya l’affaire devant la cour d’appel (arrêt n
o
1762/2002).
Il ne ressort pas du dossier qu’à ce jour, la requérante ait repris l’instance devant la cour d’appel (qui, de toute façon, si elle est à nouveau saisie de l’affaire, elle déboutera la requérante conformément aux conclusions retenues par la Cour de cassation).
1.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, la requérante se plaint de l’équité de la procédure.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint en outre de la durée de la procédure.
3.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
1, la requérante se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.
1.
La requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement et que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié son adversaire. Elle invoque les articles 6
1.et 13 de la Convention. Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
L’article 13 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
La Cour note d’emblée que la procédure litigieuse n’est pas formellement terminée, car la Cour de cassation renvoya l’affaire devant la cour d’appel. Ce grief pourrait donc être rejeté comme étant prématuré. Toutefois, la requérante semble considérer la procédure comme achevée puisqu’il ne ressort pas du dossier qu’elle ait repris ou qu’elle entende reprendre l’instance devant la cour d’appel. En tout état de cause, la Cour rappelle que l’application et l’interprétation du droit interne sont en principe réservées à la compétence des juridictions nationales. Aux termes de l’article 19 de la Convention, la Cour a pour seule tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Εtats contractants. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
Or, dans le cas d’espèce, la Cour ne décèle aucun indice d’arbitraire dans le déroulement de la procédure, qui a respecté le principe du contradictoire et au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous les arguments pour la défense de sa cause.
En conclusion, la Cour estime que, considérée dans son ensemble, la procédure litigieuse a revêtu un caractère équitable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En outre, un nouvel examen du grief sous l’angle de l’article 13, dont les exigences sont moins strictes, ne s’impose pas.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
2.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint en outre de la durée de la procédure.
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article
54
§
3
b) de son règlement.
3.
La requérante se plaint enfin d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. Elle affirme avoir perdu son droit à obtenir le montant qu’elle revendiquait au titre des dommages-intérêts. Elle invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, ainsi libellé
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
La Cour estime que les prétendues créances de la requérante ne peuvent passer pour des «
biens
» au sens de l’article 1 du Protocole n
o
1, puisque aucune n’a été constatée et liquidée par une décision judiciaire ayant force de chose jugée. Telle est pourtant la condition pour qu’une créance soit certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n
o
1 (voir
Raffineries Grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce
, arrêt du 9
décembre 1994, série A, n
o
301-B, p. 84, § 59).
En particulier, la Cour note que, tant que son affaire était pendante devant les juridictions internes, son action ne faisait naître, dans le chef de la requérante, aucun droit de créance, mais uniquement l’éventualité d’obtenir pareille créance. Dès lors, l’arrêt de la Cour de cassation ayant débouté la requérante de ses demandes n’a pu avoir pour effet de la priver d’un bien dont elle était propriétaire.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief tiré de la durée de la procédure
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Santiago
Quesada
Peer
Lorenzen
Greffier adjoint
Président