CZERBINSKI v. POLAND
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
CZERBINSKI v. POLAND (CtEDO, 2004)
CUARTA DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 15141/03, de către Jan CZERBIBÏSKI împotriva Poloniei Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 23 martie 2004 în calitate de Cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza Președintele Pillonpäää dna Strážnická Maruste Pavlovschi Garlicki Borrego, judecători și dl M. O'Boyle Grefier Având în vedere cererea depusă la 2 aprilie 2003, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE Dl Jan Czerbiński, reclamantul, s-a născut în 1962. Are două naționalități: polonez și german. Reclamantul este în prezent reținut în centrul de detenție Gliwice, Polonia. Situațiile cazului Faptele cazului, prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1994 un cec pe contul închis al reclamantului a fost încasat într-o bancă poloneză. Cecul a fost făcut pentru 450 zlotys (aproximativ 100 Succesiv, reclamantul a fost intervievat de către poliție. A recunoscut că a completat și semnat cecul, dar a redus că nu a încasat-o. Reclamantul a cerut să fie confruntat cu cashierul care a încasat cecul. În timpul conflictului ea a confirmat că reclamantul nu a încasat cecul. În 1998 reclamantul s-a mutat în Germania. La 2 iunie 1999, serviciul de urmărire penală a depus la Curtea de district Zgorzelec (Sād Rejonowy) un proiect de pronunțare împotriva reclamantului. El a fost acuzat de tragere și încasarea cecului la 30 noiembrie 1994. La 1 iulie 1999 judecătorul K. al Tribunalului de district Zgorzelec a hotărât că reclamantul ar trebui reținut pentru o perioadă de două luni. Decizia a fost motivată după cum urmează: „Detenția preliminară este justificată de art. 258 § 1 alineatul (2) din Codul de Procedură Penală, deoarece acuzatul evită sistemul de justiție penală.” La 19 martie 2003, reclamantul a fost arestat de către poliția poloneză în timp ce trecea granița poloneză-germană. Reclamantul a apelat împotriva hotărârii din 29 iunie 1999, însă recursul său a fost respins la 10 aprilie 2003 de către Curtea Regională Jelenia Góra (Sąd Okręgowy) care a stat ca bancă a trei judecători. Curtea a dat următoarele motive pentru decizia sa: „Unul dintre plângerile formulate în recurs numai unul, privind baza juridică necorespunzătoare a hotărârii impugnate este corectă. Cu certitudine, în acest caz [decizia] ar trebui să se bazeze pe art. 258 § 1 alineatul (1) din Codul de Procedură Penală, deoarece acuzatul nu a avut locul său permanent de reședință în țară și oricum nu a informat în mod corespunzător persoana care conduce ancheta, dar a dat o adresă în cazul în care nu a fost prezent și, ulterior, - în ciuda instruirii de a face acest lucru - el nu a notificat locul său real de reședință. Prin urmare, s-a justificat să se considere că este probabil ca acuzatul să se ascundă (art. 258 § 1 alineatul (1) din Codul de Procedură Penală). Cu toate acestea, această greșeală în hotărârea impugnată nu a avut nici o influență asupra conținutului său, deoarece de fapt Curtea de District a bazat decizia asupra riscului ca acuzatul să se ascundă. În ceea ce privește afirmația acuzatului că decizia impușită nu se referă la nici o dovadă care susține acuzațiile împotriva acestuia, nu este adevărat, deoarece motivele deciziei nepuțite indică astfel de dovezi. Este evident pentru toată lumea că într-o situație în care detenția preliminară se bazează pe riscul de a fugi de detenție constituie singura măsură preventivă eficientă. Prin urmare, acuzația acuzată cu privire la neexplicarea motivului pentru care nu s-a putut aplica o altă măsură preventivă este nefondată. În ceea ce privește argumentele acuzate formulate în temeiul articolului 259 § 1 alineatul (2) din Codul de Procedură Penală (provizionarea îngrijirii fratelui său, renovarea unui hotel și riscul pierderilor în hotel) acestea sunt nefondate și neconfirmate. Prin urmare, acestea nu pot justifica eliberarea de la detenție anterioară. Având în vedere cele de mai sus și având în vedere faptul că detenția anterioară a lui Jan Czerbiński este justificată și, întrucât cazul său nu dezvăluie motive de eliberare din detenție anterioară enumerate la art. 259 § 1 din Codul de Procedură Penală, se menține hotărârea impugnată.” La 9 mai 2003, judecătorul P. al Curții de district Zgorzelec a respins o cerere de eliberare de la detenție formulată de reclamant la 7 Mai 2003. Hotărârea respingerii cererii se referă la faptul că procedurile penale împotriva reclamantului au atins doar „scena procedurii jurisdicționale”. În plus, dovezile colectate în acest caz au arătat o probabilitate semnificativă că reclamantul a comis actul cu care a fost acuzat. Detenția a fost justificată de art. 258 § (1) din Codul de Procedură Penală, în timp ce reclamantul s-a mutat în Germania și nu a notificat locul său real de reședință. În cazul său există un risc de zbor. În plus, numai detenția în reținere ar „asigura conduita corectă a procedurii”. Cazul reclamantului nu a dezvăluit niciun motiv de eliberare din detenția anterioară enumerată la art. 259 § 1 din Codul de Procedură Penală privind dificultatea suferită de reclamant sau de familia sa. În cele din urmă, anumite efecte ale detenției anterioare a reclamantului „constatat consecințele normale ale unei astfel de măsuri preventive”. La 11 mai 2003, reclamantul a încercat să se sinucidă. La 20 mai 2003, judecătorul P. a hotărât să prelungească prealabilul reclamantului. Detenția judecătorească până la 20 august 2003. Hotărârea a repetat motivele de detenție anterioară din decizia din 9 mai 2003. La 24 iunie 2003, reclamantul a formulat o nouă cerere de eliberare de la detenție la Tribunalul de districtul Zgorzelec, dar a fost respinsă de judecător P. la 1 iulie 2003. Hotărârea de respingere a cererii reclamantului a repetat motivele hotărârii din 9 mai 2003. La 15 iulie 2003, avocatul reclamantului a solicitat Curtea de district Zgorzelec pentru eliberarea reclamantului de la detenție și a solicitat înlocuirea acesteia cu supravegherea poliției și confiscarea pașaportului său. La 17 iulie 2003, judecătorul P. a respins cererea. Hotărârea respingerii cererii a repetat motivele prezentate în decizia din 9 mai 2003. La 20 august 2003, judecătorul P. a prelungit detenția anterioară la judecată până la 20 noiembrie 2003. Motivele furnizate pentru prelungire au fost repetate din decizia din 9 mai 2003. La 27 august 2003, reclamantul a fost spitalizat la spitalul Bytom. La 6 și 9 octombrie 2003, reclamantul a formulat noi cereri de eliberare la tribunalul districtului Zgorzelec, dar au fost respinse la 10 Octombrie 2003 de judecător P. Motivele date pentru concedierea cererilor au fost repetate din decizia din 9 mai 2003. Reclamantul rămâne în custodie. Legea internă relevantă Codul de procedură penală 1997 art. 258 din Codul prevede: „1. Se poate impune detenția remandatului în cazul în care: (1) Există un risc rezonabil ca un acuzat să se ascundă sau să se ascundă, în special atunci când identitatea sa nu poate fi stabilită sau nu are nici o locuință permanentă [în Polonia]; sau (2) există un risc rezonabil că un acuzat va încerca să induce martori să dea mărturie falsă sau să obstrucționeze conduita corectă a procedurilor prin orice alt mod ilegal. În cazul în care un acuzat a fost acuzat de o infracțiune gravă sau de orice altă infracțiune [pentru comisie a căror condamnare poate fi] responsabilă cu o condamnare de cel puțin 8 ani de închisoare legală, sau în cazul în care o instanță de primă instanță l-a condamnat la cel puțin 3 anii de închisoare, nevoia de a continua detenția pentru a asigura buna desfășurare a procedurii poate fi bazată pe probabilitatea ca o penalitate grea să fie impusă. În mod excepțional, se poate impune o detenție în mod excepțional dacă există un risc rezonabil ca un acuzat care a fost [deja] acuzat de o infracțiune gravă sau orice infracțiune intenționată să comită o infracțiune împotriva persoanei sau ordinului public, în special dacă a amenințat să comită vreuna dintre aceste infracțiuni.” art. 259 § 1 prevede: „Dacă nu există motive speciale în contrast, ar trebui să se ridice detenția la înaintare, în special dacă: (1) poate pune în pericol viața sau sănătatea acuzatului; sau (2) ar implica efecte excesiv de grele pentru acuzatul sau familia sa.” art. 263, în măsura în care este cazul, prevede: (1) În cursul anchetei, instanța care decide despre detenție în reținere trebuie să o impună pentru o perioadă de maximum 3 luni. 2. Dacă circumstanțele speciale ale unui caz fac imposibil să încheie ancheta în termenul prevăzut la § 1, detenția în reținere în reținere poate fi prelungită, la cererea procurorului și atunci când este necesar, de către instanță de judecată, timp de până la 12 luni. (3) Durata detenției în închisoare până la eliberarea unei prime hotărâri de către instanța de judecată nu depășește 2 ani. Detenția în reținere poate fi prelungită pentru o perioadă fixă care depășește perioade prevăzute la §§ 2 și 3 de instanța de apel (...) la cererea instanței care se ocupă de un caz (...) – dacă este necesar din cauza suspendării procedurilor penale, observarea psihiatrica prelungită a unui acuzat, pregătirea prelungită a unui aviz expert, colectarea de dovezi într-un caz deosebit de complicat sau în străinătate, o întârziere a procedurii cauzate de un acuzat, precum și alte obstacole care nu au putut fi depășite”. Reclamantul se plânge în conformitate cu art. 5 din Convenție cu privire la durata necorespunzătoare a detenției anterioare. El se plânge, de asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil. În plus, reclamantul invocă următoarele articole ale Convenției: 2, 3, 7, 8, 13, 18, 21, precum și la art. 1 din Protocolul nr. 1 și la art. 2 din Protocolul nr. 7. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 din Convenție cu privire la durata necorespunzătoare a detenției anterioare. Curtea consideră că, în prezent, nu poate, pe baza dosarului, determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesară, în conformitate cu art. 54 § (b) din Regulamentul Curții, pentru a anunța această plângere guvernului contestat și, de asemenea, se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la încălcarea dreptului său la un proces echitabil. Cu toate acestea, Curtea constată că procedurile penale împotriva reclamantului sunt în așteptare în fața instanței de judecată, rezultând că această plângere este prematură. Curtea concluzionează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Reclamantul invocă următoarele articole ale Convenției: 2, 3, 7, 8, 13, 18, 21, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 2 din Protocolul nr. Cu toate acestea, Curtea constată că afirmațiile reclamantei cu privire la încălcarea dispozițiilor de mai sus ale Convenției și ale Protocolelor nu sunt în totalitate justificate, prin urmare, că aceste plângeri sunt inadmisibile ca fiind vădit nefondate în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să se suspende examinarea plângerii reclamantei cu privire la durata necorespunzătoare a detenției anterioare (art. 3); declara restul cererii inadmisibil.