SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA Cererea nr. 65088/01 prezentată de PROVIDE S.R.L. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 25 martie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Steiner, judecătorii Ferrari Bravo judecător ad-hoc și grefierul secțiunii S. Nielsen Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 martie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, după ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurenta este o societate italiană și are sediul social la Brembate di Sopra (Bergame). Aceaceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul R. Vico și F. Ugetti, avocați la Bergamo. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, domnii U. Leanza și I. M. Braguglia și coagenții lor succesive, domnii Esposito și F. Crisafulli. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțele speciei 1. Procedura principală la 11 ianuarie 1990, domnul A. a atribuit societății reclamante în fața judecătorului de judecată de la Ferrare pentru a obține executarea unui contract care are ca obiect livrarea de mărfuri. Din cele zece audieri stabilite între 8 mai 1990 și 10 martie 1992, una a fost amânată la cererea părților, cinci a fost dedicată cererilor părților de admitere a mijloacelor de probă, iar alta a fost dedicată audierii martorilor și altor trei la depunerea documentelor și a memoriilor în răspuns. octombrie 1992, părțile au solicitat stabilirea ședinței de prezentare a concluziilor. Părțile și-au prezentat concluziile la ședințele din 6 octombrie 1992 și 16 februarie 1993. Judecătorul a fixat ședința de pledoarii la 8 iunie 1993. printr-o hotărâre din 21 iunie 1993, al cărei text a fost depus la grefă la 25 iunie 1993, judecătorul a respins cererea dlui A. La 10 decembrie 1993, dl A. a făcut apel la tribunalul din Ferrare. A început la 3 februarie 1994. Audiențele din 9 iunie 1994 și 6 martie 1996 au fost dedicate depunerii documentelor și prezentării concluziilor părților. Ședința pledoariilor a fost stabilită la 2 octombrie 1997. Prin hotărârea din 15 octombrie 1997, al cărei text a fost depus la grefă la 4 decembrie 1997, tribunalul a respins apelul. 2. Procedura Pinto la 2 iulie 2001, recurenta sesizează Curtea de Apel de la Ancona în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, adică Legea Pinto În scopul de a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus și de a solicita repararea prejudiciului moral și a prejudiciului material într-un mod echitabil. Printr-o decizie din 11 octombrie 2001, al cărei text a fost depus la grefă la 25 octombrie 2001, Curtea de Apel a constatat că reclamanta nu prezentase nicio dovadă a daunelor invocate; în plus, aceasta a considerat că nu a existat nicio încălcare a duratei rezonabile a procedurii, nici o examinare generală, nici un grad de jurisdicție în funcție de grad, prin urmare, cererea recurentei a fost respinsă. Recurenta s-a ocupat de casare. Ea și-a întemeiat recursul pe încălcarea de către Curtea de Apel a articolului 2 alineatul (2) și a articolului 3 din Legea Pinto prin contestarea evaluării duratei efectuate de Curtea de Apel. Prin Hotărârea din 12 noiembrie 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 23 mai 2003, Curtea de Casație a declarat recursul inadmisibil. Înalta instanță a constatat că Curtea de Apel și-a întemeiat decizia pe două motive, și anume caracterul rezonabil al duratei procedurii și lipsa de probe cu privire la pretinsele prejudicii. Întrucât recurenta a prezentat în recursul în cauză singurul motiv întemeiat pe aprecierea incorectă a duratei procedurii, Curtea de Casație a declarat inadmisibil acest lucru pe motiv că examinarea sa devenea fără obiect, în măsura în care partea din decizie bazată pe dovada prejudiciului suferit, care nu fusese atacată, a trecut în forță de lucru judecat. Prin scrisoarea din 5 martie 2004, recurenta a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale și a solicitat Curții să reia examinarea cererii sale. Dreptul intern relevant este descris în Decizia Brusco c. Italia (dec.), nr 69789/01, CEDO 2001 IX. GRIEFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plângea de durata procedurii civile. După decizia Curții de Apel, recurenta se plângea că acțiunea Pinto nu era o acțiune efectivă, așa cum este descrisă în art. 13 din Convenție. În ianuarie 1990 și s-a încheiat la 4 decembrie 1997 și, prin urmare, a durat mai mult de șapte ani și zece luni pentru două instanțe. Potrivit recurentei, durata procedurii nu corespunde cerinței termenului rezonabil. După intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Curtea ia notă de faptul că recurenta sesizează, în temeiul Legii Pinto, Curtea de Apel competentă care a respins cererea sa. Recursul său în Casație a fost declarat inadmisibil de către Curtea de Casație. Referindu-se la jurisprudența Spordino c. Italia ((dec.), n 36813/97, CEDH 2003 IV), recurenta subliniază că, deși a sesizat Curtea de Casație în realitate, aceasta nu era obligată să facă acest lucru, deoarece jurisprudența Curții a considerat că recursul în casare nu era o acțiune care trebuie epuizată. Curtea amintește că a constatat deja în numeroase decizii privind admisibilitatea (a se vedea, printre altele, Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX și Giacometti și alții c. Italia (dec.), n 34939/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus prin legea Pinto este o acțiune pe care recurentul trebuie să o încerce înainte ca Curtea să se pronunțe asupra admisibilității cererii, și aceasta indiferent de data depunerii cererii în fața Curții. Curtea subliniază, de asemenea, că în cauza Scordino Mai sus, Comisia a decis că, în cadrul unei proceduri de recurs, reclamanții nu erau obligați, în scopul epuizării căilor de atac interne, să se opună hotărârii Curții de Apel atunci când se plângeau de suma acordată cu titlu de satisfacție echitabilă. Or, Curtea arată că nu modul de calculare a satisfacției echitabile a Curții de Apel este contestat în speță, întrucât acțiunea recurentei se referea la faptul că Curtea de Apel a considerat că durata nu este rezonabilă. Prin urmare, recurenta trebuia să se aplice în casation. În speță, Curtea constată că recurenta a acceptat să se prevaleze de standardul tranzitoriu prevăzut la art. 6 din Legea Pinto Curtea constată totuși că Curtea de Casație a declarat inadmisibil recursul în Casație formulat de recurentă pe motiv că examinarea sa devenea fără obiect în măsura în care partea din decizie bazată pe dovada prejudiciului suferit, care nu fusese atacată, a trecut în forță de lucru judecat. În aceste condiții, Curtea consideră că recurenta nu a epuizat efectiv, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din convenție, căile de atac interne care îi erau deschise în dreptul italian. Neconcludent al niciunei împrejurări care determină luarea unei decizii diferite în cazul de față, Curtea consideră că acest motiv trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 și al articolului 4 din convenție. 2. În sfârșit, recurenta se plânge de faptul că acțiunea Pinto Această acțiune nu ar fi o cale de atac eficientă. Ea a declarat încălcarea articolului 13 din Convenție, care dispune de □ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în prezenta convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea amintește că acest motiv este strâns legat de cel întemeiat pe art. 6 din convenție, care a fost declarat inadmisibil pentru neobosirea căilor de atac interne și că, prin urmare, trebuie declarat inadmisibil din aceleași motive în temeiul articolului 35 și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
Requête n
o
65088/01
présentée par PROVIDE S.R.L.
contre l'Italie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 25 mars 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner,
MM.
K.
Hajiyev,
juges
,
L.
Ferrari Bravo
,
juge ad hoc,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 30 mars 1998,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, est une société italienne et a son siège social à Brembate di Sopra (Bergame). Elle est représentée devant la Cour par M
es
V.
Esposito et F. Crisafulli.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Les circonstances de l'espèce
1.La procédure principale
Le 11 janvier 1990, M. A. assigna la société requérante devant le juge d'instance de Ferrare afin d'obtenir l'exécution d'un contrat ayant pour objet la livraison de marchandises.
La mise en état de l'affaire commença le 27 février 1990. Des dix audiences fixées entre le 8 mai 1990 et le 10 mars 1992, une fut reportée à la demande des parties, cinq furent consacrées aux demandes des parties d'admission de moyens de preuve, une autre fut consacrée à l'audition de témoins et trois autres au dépôt de documents et de mémoires en réponse. Le 6
octobre 1992, les parties demandèrent la fixation de l'audience de présentation des conclusions. Les parties présentèrent leurs conclusions aux audiences des 6 octobre 1992 et 16 février 1993. Le juge fixa l'audience de plaidoiries au 8 juin 1993.
Par un jugement du 21 juin 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 25
juin 1993, le juge rejeta la demande de M. A.
Le 10 décembre 1993, M. A. interjeta appel devant le tribunal de Ferrare.
La mise en état de l'affaire commença le 3 février 1994. Les audiences des 9 juin 1994 et 6 mars 1996 furent consacrées respectivement au dépôt de documents et à la présentation des conclusions des parties. L'audience de plaidoiries fut fixée au 2 octobre 1997.
Par un jugement du 15 octobre 1997, dont le texte fut déposé au greffe le 4 décembre 1997, le tribunal rejeta l'appel.
Pinto
»
Le 2 juillet 2001, la requérante saisit la cour d'appel d'Ancône au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
» afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus et demanda la réparation du dommage moral et du dommage matériel de façon équitable.
Par une décision du 11 octobre 2001, dont le texte fut déposé au greffe le 25 octobre 2001, la cour d'appel constata que la requérante n'avait fourni aucune preuve des dommages invoqués. Par ailleurs, elle estima qu'il n'y avait pas eu violation du la durée raisonnable de la procédure ni examinée globalement, ni degré de juridiction par degré. Partant, la demande de la requérante fut rejetée.
La requérante se pourvut en cassation. Elle basa son pourvoi sur la violation par la cour d'appel de l'article 2 §§ 2 et 3 de la loi Pinto en contestant l'évaluation de la durée faite par la cour d'appel.
Par un arrêt du 12 novembre 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 23 mai 2003, la Cour de cassation déclara le pourvoi irrecevable.
La haute juridiction constata que la cour d'appel avait fondé sa décision sur deux motifs, à savoir le caractère raisonnable de la durée de la procédure et l'absence de preuve quant aux dommages allégués.
La requérante ayant soumis dans son pourvoi en cassation le seul moyen tiré de la mauvaise appréciation de la durée de la procédure, la Cour de cassation le déclara irrecevable au motif que son examen devenait sans objet dans la mesure où la partie de la décision fondée sur la preuve des dommages subis, qui n'avait pas été attaquée, était passée en force de chose jugée.
Partant, la Cour de cassation déclara irrecevable le pourvoi de la requérante.
Par une lettre du 5 mars 2004, la requérante informa la Cour du résultat de la procédure nationale et demanda que la Cour reprenne l'examen de sa requête.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent est décrit dans la décision
Brusco c.
Italie
(déc.), n
o
‑
IX.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de la durée de la procédure civile.
Après la décision de la cour d'appel, la requérante se plaignit du fait que le recours «
Pinto
» n'était pas un recours effectif tel que décrit par l'article 13 de la Convention.
1.Le premier grief porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 11
janvier 1990 et s'est terminée le 4 décembre 1997. Elle avait donc duré plus de sept ans et dix mois pour deux instances.
Selon la requérante, la durée de la procédure ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s'oppose à cette thèse.
Après l'entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes.
La Cour note que la requérante saisit, dans le cadre de la loi Pinto, la cour d'appel compétente qui rejeta sa demande. Son pourvoi en cassation fut déclaré irrecevable par la Cour de cassation. Se référant à la jurisprudence
Scordino c.
Italie
((déc.), n
o
‑
IV), la requérante souligne que bien qu'elle ait saisit la Cour de cassation en réalité elle n'était pas tenue de le faire puisque la jurisprudence de la Cour a estimé que le pourvoi en cassation n'était pas un recours à épuiser.
La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité (voir, parmi d'autres,
Brusco c. Italie
(déc.), n
o
69789/01, CEDH 2001-IX, et
Giacometti et autres c. Italie
(déc.), n
o
34939/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi
Pinto
est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête, et ce quelle que soit la date d'introduction de la requête devant la Cour.
La Cour souligne, en outre, que dans l'affaire
Scordino
précitée, elle a décidé que dans le cadre d'une procédure «
Pinto
», les requérants n'étaient pas obligés, aux fins de l'épuisement des voies de recours internes, de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d'appel lorsqu'ils se plaignaient du montant accordé à titre de satisfaction équitable. Or, la Cour relève que ce n'est pas le mode de calcul de la satisfaction équitable de la cour d'appel qui est contesté en l'espèce puisque le recours de la requérante portait sur le fait que la cour d'appel avait estimé que la durée n'était pas déraisonnable. Dès lors, la requérante devait se pourvoir en cassation.
En l'espèce, la Cour constate que la requérante a accepté de se prévaloir de la norme transitoire contenue dans l'article 6 de la loi
Pinto
et a introduit un recours devant la cour d'appel. La Cour observe toutefois que la Cour de cassation a déclaré irrecevable le pourvoi en cassation formé par la requérante au motif que son examen devenait sans objet dans la mesure où la partie de la décision fondée sur la preuve des dommages subis, qui n'avait pas été attaquée, était passée en force de chose jugée.
Dans ces conditions, la Cour estime que la requérante n'a pas épuisé de manière efficace, conformément à l'article 35 § 1 de la Convention, les voies de recours internes qui lui étaient ouvertes en droit italien.
Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35
§§
1
et 4 de la Convention.
2.La requérante se plaint enfin de ce que le recours «
Pinto
» ne serait pas un recours effectif. Elle allègue la violation de l'article 13 de la Convention qui dispose
:
« Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la présente Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. »
La Cour rappelle que ce grief est étroitement lié à celui tiré de l'article 6 de la Convention qui a été déclaré irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes et qu'il doit par conséquent également être déclaré irrecevable pour les mêmes raisons en application de l'article 35
§§
1
et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président