SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 66411/01 prezentată de Federico TAMPARO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 21 octombrie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Steiner domnii hagiyev judecători, Ferrari Bravo, judecător ad-hoc și domnul S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 februarie 1997, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, domnul Federico Tammaro, este un resortisant italian, născut în 1965 și rezident la Napoli. Guvernul pârât a fost reprezentat succesiv de către agenții săi, domnii U. Leanza și I. M. Braguglia și coagenții lor succesive, domnii Esposito și F. Crisafolli. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: (1) Procedura principală la 17 iulie 1992, reclamantul a înaintat o acțiune împotriva societății domnului în fața instanței judecătorești din Napoli, funcționând ca judecător al muncii pentru a obține anularea concedierii sale, reintegrarea în funcția sa și repararea daunelor suferite. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant, arhiva grefei fiind inaccesibilă, punerea în funcțiune a început la 19 ianuarie 1993. Punerea în deliberare a cauzei a avut loc la 20 octombrie 1995. Prin intermediul unei hotărâri din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 8 noiembrie 1995, instanța judecătorului a dat dreptul la cererea reclamantului. La 20 martie 1996, societatea dl Interjet a făcut apel la tribunalul din Napoli. Încheierea cauzei a început la 18 noiembrie 1996 și mai multe pledoarii a avut loc la 10 martie 1997. printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 7 martie 1997 Mai 1997, Tribunalul a declarat nulitatea acțiunii introductive de primă instanță și a ordonat restituirea sumelor primite între timp de solicitant. La 6 mai 1998, reclamantul s-a ocupat de casare. O audiere a avut loc la 8 mai 2000 printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 25 iulie La 5 februarie 2001, reclamantul a reînceput procedura în fața Tribunalului din Torre Annunziata. La tribunalul din 20 noiembrie 2001, tribunalul din Torre Annunziata a rejucat cauza pentru a obține dosarul de primă instanță. Tribunalul din Torre Annunziata a primit cererea reclamantului la 21 ianuarie 2003 printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 18 martie 2003, tribunalul din Torre Annunziata a primit cererea reclamantului. (2) Procedura Pinto În 2001, reclamantul a sesizat instanța de apel din Roma în sensul Legii nr. 89 din 24 martie 2001, În scopul de a se plânge de durata excesivă a procedurii descrise mai sus. Reclamantul a solicitat instanței să declare că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și să condamne guvernul italian la despăgubirea prejudiciilor materiale și morale suferite. Reclamantul a solicitat în special 12 911,42 EUR (EUR) ca daune materiale și morale. Prin decizia din 31 mai 2002, al cărei text a fost depus la grefă la 22 iulie 2002, instanța de apel a respins cererea reclamantului, considerând numai că durata procedurii, de aproximativ opt ani pentru trei instanțe, nu putea fi considerată excesivă. Prin două scrisori din 28 februarie și 9 mai 2003, reclamantul a informat Curtea cu privire la rezultatul procedurii naționale, pe care l-a informat cu privire la faptul că nu a avut intenția de a se adresa în casare și a solicitat Curții să reia examinarea cererii sale. Dreptul intern relevant este descris în Decizia Scordino c. Italia (dec.), nr. 36813/97, CEDH 2003-IV. În ceea ce privește practica relevantă, Curtea de Casație, sesizată cu o cale de atac împotriva unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instanță din Roma pronunțată în cadrul unei proceduri Octombrie 2002, că instanța de recurs a omis să explice de ce, în opinia sa, durata procedurii trebuia considerată rezonabilă. Potrivit Curții de Casație, decizia Tribunalului de Primă Instanță din Roma nu se referea la elementele stabilite în art. 2 alin. În consecință, Curtea de Casație a primit recursul pentru încălcarea articolului 2 din Legea Pinto și pentru lipsa motivării. GRIEF Invouché la art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plângea de durata procedurii. Cererea reclamantului se referă la durata procedurii care a început la 17 iulie 1992 și se încheie la 18 martie 2003 și, prin urmare, are o durată de zece ani și opt luni pentru patru instanțe. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenție. După intrarea în vigoare a Legii Pinto, guvernul excită neobosirea căilor de atac interne. Prin urmare, reclamantul sesizează instanța de apel competentă, dar nu dispunea de casare. Curtea amintește mai întâi că, în ceea ce privește acțiunea în fața Curților de apel, aceasta a considerat, în cazuri recente, că remediul introdus de legea Pinto În plus, Curtea amintește că, în cauza Scordino (a se vedea, Scordino c. Italia (dec.), nr. 36813/97, 27.03.2003), Curtea a decis că, în cadrul unei proceduri, "Pinto" (a se vedea Hotărârea Brusco, citată anterior și Di Cola c. Italia (dec.), nr. 36813/97, 27.03.2003) În cazul în care nu s-ar fi acordat niciun ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, acesta ar fi trebuit să fie considerat compatibil cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (1) din tratat. La acea dată, Curtea de Casație n Õ a avut în vedere un motiv întemeiat pe faptul că suma acordată de instanța de judecată nu era suficientă în raport cu prejudiciul pretins sau inadecvat în raport cu jurisprudența de la Strasbourg pe motiv că a făcut obiectul unor probleme de fapt, care nu erau de competența sa sau al unor întrebări ridicate în lumina unor dispoziții care nu se aplică direct. Curtea arată că, în speță, nu este vorba despre calcularea valorii satisfacției echitabile, ci despre motivarea care a condus la respingerea cererii. În speță, Curtea constată că instana de apel din Roma a respins cererea reclamantului doar constatând că durata procedurii, de aproximativ opt ani pentru trei instane, nu putea fi considerată excesivă. Curtea subliniază, în această privință, că Curtea de Casație, sesizată cu o acțiune împotriva unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instană din Roma pronunțată în cadrul unei proceduri 2002, că instanța de recurs a omis să explice de ce, în opinia sa, durata procedurii trebuia considerată rezonabilă. Potrivit Curții de Casație, decizia Tribunalului de Primă Instanță de la Roma nu se referea la elementele stabilite în art. 2 alin. (2) din legea Pinto Prin urmare, Curtea de Casație primise recursul pentru încălcarea articolului 2 din Legea Pinto și pentru lipsa motivării. Or, spre deosebire de cauza Shordino menționată anterior, în prezenta cauză reclamantul nu a furnizat niciun element care să permită să se pună la îndoială faptul că recursul în casare împotriva deciziei Tribunalului de apel ar fi eficace (a se vedea mutatis mutandis Contarino c. Italia (dec.) nr. 46383/99, 19.2.2004). În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să se poată achita în casation pentru a furniza în t e n a t ă ț ii t ă ț ii posibilitatea de a remedia încălcarea mfie n ț i o n a ț i o n a t ă . neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. Curtea consideră în sfârșit că este necesar să se pună capăt ui de aplicare a articolului 29 alineatul (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
66411/01
présentée par Federico TAMMARO
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 21 octobre 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
A.
Kovler
,
M
me
E.
Steiner
,
MM.
K.
Hajiyev
,
juges,
L.
Ferrari Bravo,
juge
ad hoc,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 février 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Federico Tammaro, est un ressortissant italien, né en 1965 et résidant à Naples. Le gouvernement défendeur a été représenté successivement par ses agents, MM. U. Leanza et I. M. Braguglia et leurs coagents successifs, MM.
V.
Esposito et F. Crisafulli.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.La procédure principale
Le 17 juillet 1992, le requérant déposa un recours à l’encontre de la société M. devant le juge d’instance de Naples, faisant fonction de juge du travail afin d’obtenir l’annulation de son licenciement, la réintégration dans son poste et la réparation des dommages subis.
Selon les informations fournies par le requérant, les archives du greffe étant inaccessibles, la mise en état commença le 19 janvier 1993. La mise en délibéré de l’affaire eut lieu le 20 octobre 1995.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 8
novembre 1995, le juge d’instance fit droit à la demande du requérant.
Le 20 mars 1996, la société M. interjeta appel devant le tribunal de Naples. La mise en état de l’affaire commença le 18 novembre 1996 et l’audience de plaidoiries eut lieu le 10 mars 1997.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 7
mai 1997, le tribunal déclara la nullité du recours introductif de première instance et ordonna la restitution des sommes entre-temps perçues par le requérant.
Le 6 mai 1998, le requérant se pourvut en cassation. Une audience eut lieu le 8 mai 2000.
Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 25
juillet
2000, la Cour de cassation cassa l’arrêt de la cour d’appel et renvoya les parties devant le tribunal de Torre Annunziata (Naples).
Le 5 février 2001, le requérant reprit la procédure devant le tribunal de Torre Annunziata.
A l’audience du 20 novembre 2001, le tribunal de Torre Annunziata renvoya l’affaire pour obtenir le dossier de première instance.
La mise en état de l’affaire commença le 20 novembre 2001 et l’audience de plaidoiries eut lieu le 21 janvier 2003.
Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 18
mars 2003, le tribunal de Torre Annunziata accueillit la demande du requérant.
Pinto
»
En 2001, le requérant saisit la cour d’appel de Rome au sens de la loi n
o
89 du 24
mars
2001, dite «
loi
Pinto
» afin de se plaindre de la durée excessive de la procédure décrite ci-dessus. Le requérant demanda à la cour de dire qu’il y avait eu une violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de condamner le gouvernement italien au dédommagement des préjudices matériels et moraux subis. Le requérant demanda notamment 12
911,42
euros (EUR) à titre de dommage matériel et moral.
Par une décision du 31 mai 2002, dont le texte fut déposé au greffe le 22
juillet 2002, la cour d’appel rejeta la demande du requérant en considérant uniquement que la durée de la procédure, d’environ huit ans pour trois instances, ne pouvait pas être considérée excessive.
Par deux lettres du 28 février et 9 mai 2003, le requérant informa la Cour du résultat de la procédure nationale, qu’il n’avait pas l’intention de se pourvoir en cassation et demanda à la Cour de reprendre l’examen de sa requête.
B.
Le droit interne pertinent
Le droit interne pertinent est décrit dans la décision
Scordino c.
Italie
(déc.), n
o
En ce qui concerne la pratique pertinente, la Cour de cassation, saisie d’un recours contre une décision de la cour d’appel de Rome rendue dans le cadre d’une procédure « Pinto », a affirmé, dans son arrêt n
o
17653 du 1
er
octobre 2002, que la cour d’appel avait omis d’expliquer pourquoi, selon elle, la durée de la procédure devait être considérée raisonnable. Selon la Cour de cassation, la décision de la cour d’appel de Rome ne se référait pas aux éléments établis par l’article 2 § 2 de la «
loi Pinto
» et n’avait pas indiqué quels éléments étaient à la base de ladite décision. Par conséquent, la Cour de cassation avait accueilli le pourvoi pour violation de l’article 2
§
2
de la «
loi Pinto
» et pour manque de motivation.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée de la procédure.
La requête du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 17 juillet 1992 et s’est terminé le 18 mars 2003. Elle a donc durée dix ans et huit mois pour quatre instances.
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
Après l’entrée en vigueur de la loi Pinto, le Gouvernement excipa du non-épuisement des voies de recours internes.
Le requérant saisit donc la cour d’appel compétente mais ne se pourvut pas en cassation.
La Cour rappelle d’abord que, s’agissant du recours devant les cours d’appel, elle a estimé, dans des affaires récentes, que le remède introduit par la «
loi
Pinto
» est accessible et que rien ne permet de douter de son efficacité (voir, décision
Brusco,
précitée et
Di Cola c. Italie
(déc.), n
o
44897/98, 11.10.2001).
La Cour rappelle, en outre, que dans l’affaire Scordino
(voir,
Scordino c. Italie
(déc.), n
o
36813/97, 27.03.2003), elle a décidé que dans le cadre d’une procédure «
Pinto
», les requérants n’étaient pas obligés, aux fins de l’épuisement des voies de recours internes, de se pourvoir en cassation contre la décision de la cour d’appel lorsqu’ils se plaignaient du montant accordé à titre de satisfaction équitable. La Cour de cassation n’avait, à cette date, jamais pris en considération un grief tiré de ce que le montant accordé par la cour d’appel était insuffisant par rapport au préjudice allégué ou inadéquat par rapport à la jurisprudence de Strasbourg au motif qu’il s’agissait de questions de fait, échappant à sa compétence, ou de questions soulevées à la lumière de dispositions non applicables directement.
La Cour relève qu’en l’espèce ce n’est pas le calcul du montant de la satisfaction équitable qui est en jeu, mais la motivation ayant entraîné le rejet de la demande.
En l’espèce, la Cour note que la cour d’appel de Rome a rejeté la demande du requérant en se contentant de constater que la durée de la procédure, d’environ huit ans pour trois instances, ne pouvait pas être considérée excessive.
La Cour souligne, à ce sujet, que la Cour de cassation, saisie d’un recours contre une décision de la cour d’appel de Rome rendue dans le cadre d’une procédure « Pinto », a affirmé, dans son arrêt n
o
17653 du 1
er
octobre
2002, que la cour d’appel avait omis d’expliquer pourquoi, selon elle, la durée de la procédure devait être considérée raisonnable. Selon la Cour de cassation, la décision de la cour d’appel de Rome ne se référait pas aux éléments établis par l’article 2 § 2 de la «
loi Pinto
» et n’avait pas indiqué quels éléments étaient à la base de ladite décision. Par conséquent, la Cour de cassation avait accueilli le pourvoi pour violation de l’article 2
§
2
de la «
loi Pinto
» et pour manque de motivation.
Or, contrairement à l’affaire Scordino précitée, dans la présente affaire le requérant n’a fourni aucun élément permettant de douter que le pourvoi en cassation contre la décision de la cour d’appel serait efficace (voir,
mutatis mutandis
,
Contarino c. Italie
(déc.) n
o
46383/99, 19.2.2004).
Dans ces circonstances, la Cour estime que le requérant aurait dû se pourvoir en cassation afin de fournir à l’Etat défendeur l’occasion de redresser la violation alléguée.
Il s’ensuit que cette requête doit être rejetée pour
non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. La Cour estime enfin qu’il convient de mettre fin à l’application de l’article 29
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président