ALVES COSTA contre le PORTUGAL

ALVES COSTA contre le PORTUGAL (CtEDO, 2004)

A TREIA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 65297/01

prezentate de Eduardo Fernando ALVES COSTA

împotriva Portugalului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), în ședință pe 25 martie 2004 în o cameră compusă din:

Dna L. Caflisch, președinte,

Dna I. Cabral Barreto,

Dna P. Kūris,

Dna J. Hedigan,

Doamna H.S. Greve,

Dna K. Traja,

Doamna A. Gyulumyan, judecători,

și dl V. Berger, grefier de secțiune,

Având în vedere cererea mai sus menționată introdusă pe 18 decembrie 2000,

Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

PE FAPT

Reclamantul, dl Eduardo Fernando Alves Costa, este un cetățean portughez, născut în 1959 și rezidând în Alpiarça (Portugalia).

A.

Circumstanțele cazului

Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părti, pot fi rezumate după cum urmează.

Nemulțumit de primirea care i-a fost acordată fiicei sale la urgența centrului de îngrijiri din Alpiarça, reclamantul s-a plâns, pe 2 decembrie 1996, la directoarea centrului, doctoreasă E.D. A făcut ulterior să se publice în două ziare regionale (O Mirante și Voz de Alpiarça) un anunț cerand persoanelor eventual vătămate de medicii centrului să ia contact cu el, pentru ca o plângere formală privind funcționarea centrului în cauză să fie adresată ministerului sănătății.

În ediția din 11 decembrie 1996, ziarul O Mirante a publicat un articol privind situația în cauză. Se spunea că fiica reclamantului, în vârstă de nouă ani, a trebuit, după spusele reclamantului, să aștepte două ore și jumătate înainte de a fi examinată de un medic. Reclamantul critica, de altfel, absențele medicilor și funcționarilor centrului precum și maniera puțin respectuoasă în care aceștia din urmă se adresau bolnavilor. În același articol, doctoreasă E.D. contesta în mod categoric aceste acuzații și evidenția că deja transmisese plângerea reclamantului serviciului juridic al departamentului regional al ministerului pentru ca acesta să examineze dacă existau temeiuri pentru a solicita deschiderea unor proceduri împotriva reclamantului.

În ediția din 15 ianuarie 1997, ziarul Voz de Alpiarça a publicat o scrisoare deschisă a reclamantului către directoarea centrului de îngrijiri. Reclamantul afirma în special:

"Rasa umană se împarte în două grupuri mari de indivizi: cei care aleg valorile și cei care aleg interesele. Din păcate, doamna directoare, după cum voi avea ocazia să explic în paragrafele următoare, ați demonstrat, prin conduita dumneavoastră la conducerea centrului de îngrijiri din Alpiarça, în special în aceste din urmă săptămâni, că sunteți o persoană motivată doar de salvgardarea intereselor dumneavoastră personale, a imaginii și statutului dumneavoastră, fără respect pentru principiile etice și profesionale pe care ar trebui să le apărați ca responsabil al unui organism public.

(...)

Recunoașteți voi că faptul că un copil trebuie să aștepte la urgență două ore și jumătate înainte de a fi examinat denote o disfuncție a centrului al cărui responsabil sunteți din păcate? Vă amintiți voi că, acum câțiva ani, un alt copil, ale cărui mamă a solicitat examen urgent, a murit în final după o așteptare de trei ore și jumătate, între 8h30 și 12h00, ceea ce este cu atât mai grav că, atunci când s-a dorit administrarea de oxigen, s-a constatat că, din neglijență, nu exista nici în centrul dumneavoastră?

(...)

Nu găsiți nedemnă pentru cineva care ocupă funcțiile înalte de directoare a unui centru de îngrijiri încercarea de a uni toți funcționarii dumneavoastră împotriva autorului unei scrisori care vă era personal adresată și a minți public afirmând în [ziarul O Mirante] că 'toți funcționarii sunt vizați de aceste acuzații'? Nu realizați voi (...) că portughezii posedă mari calități (în pofida unor defecte) și că atunci când acestea nu se manifestă, se datorează lipsei de competență a celor care îi conduc la un moment dat? Este inacceptabil (...) că, în loc să acceptați, într-un mod responsabil, o reclamație bazată pe două fapte precise (...), și mai degrabă decât să recunoașteți că primirea în centrul de îngrijiri nu este cea mai adecvată, la fel și să vă angajați formal, într-o dorință etică și profesională, să faceți tot posibilul pentru a corecta o asemenea situație, vă retrageți în spatele soluției ușoare de a trimite cauza unui serviciu juridic (...)?'"

Pe 23 ianuarie 1997, reclamantul a sesizat departamentul regional al ministerului sănătății cu o plângere privind situația în cauză.

Pe 22 ianuarie 1997, departamentul regional transmisese procuraturii din Santarém o plângere penală a doctoarei E.D. Ulterior, o procedură penală a fost deschisă împotriva reclamantului. Pe 24 aprilie 1997, doctoreasă E.D. a depus acuzarea sa privată, în care l-a acuzat pe reclamant de defăimare.

Pe 5 mai 1997, reclamantul a primit notificare a requisitoriilor formulate de ministerul public împotriva sa. A fost acuzat de defăimare.

Printr-o sentință din 10 ianuarie 2000, tribunalul din Santarém a judecat reclamantul vinovat de infracțiunea de defăimare și l-a condamnat la plata unei amenzi de 100.000 escudos portughezi (PTE), la versarea de 250.000 PTE doctoarei E.D. cu titlu de daune și prejudicii, și în sfârșit la plata cheltuielilor de justiție. Tribunalul a considerat mai întâi că expresiile "nedemnă", "lipsă de competență" și "inacceptabilă" erau obiectiv defăimătoare, fără ca clauza de justificare a art. 180 § 2 a) din codul penal, și anume protecția unui interes public legitim, să poată interveni în cauza de față. A estimat, ulterior, că reclamantul nu reușise să aducă dovada adevărului faptelor privind evenimentele care s-ar fi produs în jurul morții unui copil în centrul de îngrijiri, menționat de reclamant în scrisoarea sa deschisă.

Reclamantul a declarat apel al acestei sentințe la curtea de apel (Tribunal da Relação) din Évora, invocând în special dreptul la libertatea de exprimare. A contestat, de asemenea, stabilirea faptelor efectuată de tribunalul de primă instanță.

Printr-o hotărâre din 10 octombrie 2000, curtea de apel a respins recursul și a confirmat sentința atacată. Privind mai întâi faptele cauzei, curtea de apel a subliniat că reclamantul nici nu indicase punctele de fapt contestate nici nu făcuse transcrierea înregistrărilor magnetice ale ședinței din fața tribunalului din Santarém privind aceleași puncte, în timp ce, conform legii, această sarcină îi revenea. Curtea de apel a acceptat deci faptele stabilite de tribunalul din Santarém. A constatat, ulterior, că libertatea de exprimare nu este un drept nelimitat și că este necesar să se protejeze, de asemenea, dreptul la respectul onoarei și reputației. Pentru curtea de apel, disfuncția serviciilor de sănătate putea fi criticată, dar fără a aduce prejudicii reputației unui terț.

În între timp, pe 30 aprilie 1997, inspectorul general al sănătății a informat reclamantul că o inspecție vizând centrul de îngrijiri din Alpiarça fusese ordinată. Cu toate acestea, printr-o scrisoare din 10 februarie 2000, i-a indicat că a decis să claseze cererea de investigație deoarece eventualele abateri disciplinare în cauză se aflau sub amnistie ca urmare a legii de amnistie nr. 29/99 din 12 mai 1999. Reclamantul a făcut o contestație ierarhică la ministrul sănătății. Acesta a respins recursul printr-o ordonanță din 5 iunie 2000.

B.

Dreptul și practica interne relevante

Art. 180 §§ 1, 2 și 4 din codul penal se citește după cum urmează:

"1. Cel care, adresând-se unor terți, acuzează o altă persoană de un fapt, chiar și sub forma unei suspiciuni, sau care formează, cu privire la această persoană, o opinie care aduce prejudicii onoarei și reputației sale, sau care reproduce o asemenea acuzație sau opinie, va fi pedepsit cu o pedeapsă de închisoare de până la șase luni și o pedeapsă de până la 240 zile-amendă.

2.

Fapta nu este pedepsibilă:

a) atunci când acuzația este formulată în vederea unui interes public legitim sau din altă cauză justă; și

b) dacă autorul dovedește adevărul unei asemenea acuzații sau dacă are motive serioase de a o crede adevărată cu bună credință.

(...)

Conform art. 412 §§ 3 și 4 din codul de procedură penală, autorul recursului trebuie, dacă pretinde a ataca stabilirea faptelor efectuată de tribunalul a quo, să indice punctele de fapt contestate. Dacă ședința a fost înregistrată, trebuie să existe o transcriere.

Anumite hotărâri ale Curții supreme, precum și ale mai multor curți de apel, considerau că îi revine celui în cauză să procedeze la transcrierea ședinței, bazând-se pe art. 690-A § 2 din codul de procedură civilă, considerat aplicabil ca supliment procedurii penale (a se vedea, pe lângă hotărârea curții de apel din Évora pronunțată în prezenta cauză, hotărârea Curții supreme din 26 ianuarie 2000, Col. Jur. (STJ) 2000, vol. I, p. 194, hotărârea din 31 august 1999 a curții de apel din Lisabona, Col. Jur. 1999, vol. IV, p. 144; și hotărârea curții de apel din Porto din 19 ianuarie 2000, Col. Jur. 2000, vol. I, p. 235).

În hotărârea sa nr. 677/99 din 21 decembrie 1999, publicată în Jurnalul oficial din 28 februarie 2000, Tribunalul constituțional a estimat că această interpretare a legislației aplicabile nu aduce prejudicii principiului procesului echitabil.

Cu toate acestea, alte decizii au considerat că sarcina de a proceda la transcriere revenea tribunalului, art. 690-A § 2 din codul de procedură civilă în cauză nefiind aplicabil în caz deoarece ar fi contrar principiilor fundamentale ale procedurii penale (a se vedea, de exemplu, hotărârea Curții supreme din 10 aprilie 2002, disponibilă pe baza de date a ministerului justiției: http://www.dgsi.pt, precum și mai multe hotărâri ale curților de apel din Coimbra și Porto).

Printr-o hotărâre de reglementare (assento) nr. 2/2003 din 16 ianuarie 2003, publicată în Jurnalul oficial din 30 ianuarie 2003, Curtea supremă, statuând în plen al camerelor penale, a stabilit următoarea jurisprudență obligatorie: "Atunci când reclamanul atacă stabilirea faptelor, în conformitate cu art. 412 §§ 3 și 4 din codul de procedură penală, transcrierea menționată de aceste dispoziții revine tribunalului".

GRIEVURI

PE DREPT

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără ingerință de autorități publice și fără considerare de frontiere. Prezentul articol nu împiedică sturile de a supune întreprinderile de radiodifuziune, cinematograf sau televiziune unui regim de autorizații.

Guvernul consideră mai întâi că este dificil de susținut că dezbaterea în cauza reclamantului cade sub incidenția interesului general. Subliniază că reclamantul era în primul rând preocupat de cazul particular al său, critica funcționării generale a centrului de îngrijiri în cauză fiind doar marginală. Pentru Guvern, nu a existat deci o ingerință în dreptul reclamantului la libertatea de exprimare, cererea ieșind din sfera de aplicare a art. 10 din Convenție.

Presupunând chiar că o ingerință ar fi avut loc, Guvernul consideră că aceasta este în întregime justificată, în sensul paragrafului 2 al acestei dispoziții. Ținând seama de contextul în care expresiile incriminate au fost folosite, Guvernul subliniază mai întâi că scopul în cauză, și anume protecția drepturilor altora, era în deplinătate legitim, cu atât mai mult cu cât persoana vizată exercita o funcție – directoare a centrului de îngrijiri – care necesita încrederea societății.

Pentru Guvern, trebuie să se țină seama, de altfel, de situația reclamantului: acesta nu era un jurnalist care trebuia să transmită informații publicului ci un utilizator al centrului de îngrijiri în cauză care se bazase pe situația sa particulară pentru a ataca funcționarea acestui centru. Guvernul subliniază că reclamantul este cu siguranță în dreptul de a formula asemenea critici, dar că acest drept merge mână în mână cu respectul pentru onoarea și reputația persoanelor vizate.

Guvernul concluzionează că sancțiunea reclamantului era deci proporționată scopului legitim urmărit și deci justificată, în sensul art. 10 § 2.

Reclamantul contestă aceste argumente. Subliniază că scrisoarea sa deschisă răspundea publicării împotriva lui a doi articoli defăimători al căror autor era o fostă funcționară a sănătății, prietenă cu directoarea centrului de îngrijiri, precum și amenințărilor acesteia din urmă și ale altor funcționari ai centrului în cauză. Conținutul scrisorii sale viza deci să apere interesul general, pus în pericol de disfuncția centrului de îngrijiri.

De aici, pentru reclamant, condiția subiectivă a condamnării sale nu era îndeplinită, deoarece s-a limitat la formularea unei acuzații "în vederea unui interes public legitim", în sensul art. 180 § 2 din codul penal.

Conform reclamantului, condamnarea sa penală a deci inevitabil adus prejudicii dreptului sau la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție.

Curtea constată mai întâi că condamnarea reclamantului trebuie să se analizeze ca o ingerință în dreptul sau la libertatea de exprimare. Faptul, remarcat de Guvern, că reclamantul, pentru a critica centrul de îngrijiri, a pornit de la propria experiență personală nu poate scoate această situație din sfera de aplicare a art. 10 din Convenție. Într-adevăr, criticile privind funcționarea unui centru de îngrijiri privesc aspecte importante ale sănătății umane și pot ridica prin aceea din urmă întrebări grave de interes public (Bergens Tidende și alții c. Norvegia, nr. 26132/95, § 51, CEDO 2000-IV).

O asemenea ingerință era prevăzută de lege – art. 180 din codul penal – și vizand fără îndoială un scop legitim, și anume protecția reputației sau drepturilor altora.

Rămâne de determinat dacă era "necesară într-o societate democratică", după cum cere art. 10 § 2 din Convenție.

În acest sens, Curtea amintește că verificarea caracterului "necesar într-o societate democratică" al ingernței litigioase îi impune să cerceteze dacă aceasta corespundea unei "nevoi sociale imperioase", dacă era proporționată scopului legitim urmărit și dacă motivele furnizate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt pertinente și suficiente (Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1), hotărâre din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 38, § 62). Pentru a determina dacă există o asemenea "nevoie" și ce măsuri trebuie adoptate pentru a o satisface, autoritățile naționale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Aceasta nu este însă nelimitată ci merge mână în mână cu un control european exercitat de Curt, care trebuie să spună în ultimă instanță dacă o restricție se-mpacă cu libertatea de exprimare după cum este protejată de art. 10 (a se vedea Lopes Gomes da Silva c. Portugalia, nr. 37698/97, § 30, CEDO 2000-X, și Bergens Tidende și alții precitat, § 48).

Curtea constată că declarațiile reclamantului conțineau două elemente: primul ținea de evenimentele care s-ar fi produs în jurul morții unui copil la centrul de îngrijiri; al doilea privea expresiile "nedemnă", "lipsă de competență" și "inacceptabilă", judecate de instanțele interne ca defăimătore.

Privind primul aspect, Curtea constată că aici era vorba de imputarea de fapte concrete, și nu de o judecată de valoare, pentru care interesatul trebuie să aducă cel puțin o bază factică solidă (Perna c. Italia [Marea Cameră], nr. 48898/99, §§ 31 și 47, CEDO 2003-...). Or instanțele interne au estimat că reclamantul nu reușise să aducă dovada adevărului faptelor privind aceste pretinse evenimente. Conform Curții, această concluzie nu poate fi calificată drept arbitrară sau derizoară. Condamnarea reclamantului în acest privință nu face deci să apară nicio aparență de încălcare a art. 10 din Convenție.

Cât privește expresiile folosite de reclamant, Curtea trebuie să determine, luând în considerare contextul în care au fost proferite, dacă reclamantul a depășit limitele criticii admisibile (Constantinescu c. România, nr. 28871/95, § 72, CEDO 2000-VIII).

Potrivit părerii Curții, termenii folosiți erau de natură să ofenseze persoana vizată. Era într-adevăr posibil reclamantului să-și formuleze criticile împotriva disfuncției centrului de îngrijiri în cauză, și să contribuie deci la o discuție publică liberă privind problemele în joc, fără a folosi cuvintele incriminate.

Curtea este deci convinșă că motivele invocate de autoritățile naționale erau "pertinente și suficiente" în scopul paragrafului 2 al art. 10.

Constată, de altfel, că, în circumstanțele cauzei, ingerința care s-a rezultat era proporționată scopului legitim vizat. Într-adevăr, Curtea consideră că pedeapsa aplicată, și anume 100.000 PTE amendă și 250.000 PTE cu titlu de daune și prejudicii persoanei vizate, nu era disproporționată.

Nu apare deci că instanțele portugheze să fi depășit marja de apreciere lăsată autorităților naționale, de sorte că nicio aparență de încălcare a art. 10 nu poate fi constatată.

De aici, că această parte a cererilor este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care dispune în special:

"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide (...) asupra bunului-fondului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei."

Curtea amintește de la început că principiul procesului echitabil implică pentru acuzat respectul unui anumit număr de cerințe privind desfășurarea procedurii; acuzatul trebuie în special să aibă o posibilitate rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care nu-l plasează într-o situație de net dezavantaj față de acuzație (Coëme și alții c. Belgia, nr. 32492/96 și alții, § 102, CEDO 2000-VII).

Nu vede cum ar fi fost adus prejudicii caracterului echitabil al procesului din cauza absenței transcrierii înregistrării magnetice a ședinței din fața tribunalului de primă instanță. Subliniază, de altfel, că absența în cauză este imputabilă reclamantului însuși, care omisese să indice punctele de fapt contestate. Într-adevăr, independent de știința cui revenea responsabilitatea de a efectua transcrierea în cauză – jurisprudența la momentul faptelor fiind contradictoriu – Curtea constată că fără indicarea de către reclamant a punctelor de fapt contestate o asemenea transcriere nu putea în orice caz să aibă loc. În ochii Curții, nu este derizoară cererea unei asemenea indicații a acestor puncte de fapt celui în cauză, în interesul unei bune administrări a justiției.

Curtea nu găsește deci nicio aparență de încălcare a art. 6 § 1, această parte a cererilor fiind deci în mod evident neîntemeiată, în sensul art. 35 § 3 din Convenție.

Art. 7 dispune:

"1. Niciun om nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, la momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune în temeiul dreptului național sau internațional. De asemenea, nici o pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă la momentul în care infracțiunea a fost săvârșită nu poate fi dată.

Curtea nu vede cum această prevedere, care consacră principiul legalității delictelor și pedepselor, ar fi fost încălcată, reclamantul fiind condamnat pe baza art. 180 din codul penal. În măsura în care reclamantul pare să susțină că a fost condamnat în mod greșit, ea amintește că, conform art. 19 din Convenție, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Sturile contractanțe. În special, nu-i revine să cunoască erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția și în măsura în care acestea ar fi putut aduce prejudicii drepturilor și libertăților salvgarde de Convenție (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Evident, nu este cazul în speciei, această parte a cererilor fiind deci în mod evident neîntemeiată și trebuind să fie respingă, în conformitate cu art. 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea,

cu majoritate,

Declară cererea inadmisibilă privind grievul tirat din art. 10 din Convenție;

cu unanimitate,

Declară cererea inadmisibilă privind grievurile trase din art. 6 § 1 și 7 din Convenție.

Vincent Berger

Lucius Caflisch

Grefier

Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

65297/01

présentée par Eduardo Fernando ALVES COSTA

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l'Homme (troisième section), siégeant le 25 mars 2004 en une chambre composée de

:

MM.

L.

Caflisch

,

président

,

I.

Cabral Barreto

P.

Kūris

,

J.

Hedigan

,

M

me

H.S.

Greve

,

M.

K.

Traja

,

M

me

A.

Gyulumyan,

juges

,

et de

M.

V.

Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 18 décembre 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M. Eduardo Fernando Alves Costa, est un ressortissant portugais, né en 1959 et résidant à Alpiarça (Portugal).

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Mécontent de l'accueil qui avait été réservé à sa fille aux urgences du centre de soins d'Alpiarça, le requérant se plaignit, le 2 décembre 1996, auprès de la directrice du centre, le docteur E.D. Il fit par la suite publier dans deux journaux régionaux (

O Mirante

et

Voz de Alpiarça

) un annonce demandant aux personnes éventuellement lésées par les médecins du centre de prendre contact avec lui, afin qu'une plainte formelle concernant le fonctionnement du centre en cause fût adressée au ministère de la Santé.

Dans son édition du 11 décembre 1996, le journal

O Mirante

publia un article sur la situation en cause. Il y était dit que la fille du requérant, âgée de neuf ans, avait dû, aux dires du requérant, attendre deux heures et demi avant d'être examinée par un médecin. Le requérant critiquait par ailleurs l'absentéisme des médecins et des fonctionnaires du centre ainsi que la manière peu respectueuse dont ces derniers s'adressaient aux malades. Dans le même article, le docteur E.D contestait de manière catégorique ces accusations et soulignait avoir déjà envoyé la plainte du requérant au service juridique du département régional du ministère afin que ce dernier examine s'il y avait matière pour demander l'ouverture de poursuites contre le requérant.

Dans son édition du 15 janvier 1997, le journal

Voz de Alpiarça

publia une lettre ouverte du requérant à la directrice du centre de soins. Le requérant y affirmait notamment :

« La race humaine se divise en deux grands groupes d'individus

: ceux qui choisissent les valeurs et ceux qui choisissent les intérêts. Malheureusement, M

me

la directrice, comme j'aurai l'occasion de l'expliquer dans les paragraphes suivants, a démontré, de par sa conduite à la tête du centre de soins d'Alpiarça, notamment lors de ces dernières semaines, qu'elle est une personne uniquement motivée par la sauvegarde de ses intérêts personnels, de son image et de son

status

, sans égard pour les principes éthiques et professionnels qu'elle devrait défendre en tant que responsable d'un organisme public.

(...)

Est-ce que M

me

la directrice admet que le fait qu'un enfant doive attendre aux urgences deux heures et demi avant d'être examinée

dénote un mauvais fonctionnement du centre dont elle est malheureusement la directrice ? Est-ce que M

me

la directrice se souvient de ce que, il y a quelques années, un autre enfant, dont la mère a sollicité l'examen aux urgences, est finalement décédé après une attente de trois heures et demi, entre 8 h 30 et 12 h 00, ce qui est d'autant plus grave que, lorsqu'on a eu besoin de lui administrer de l'oxygène, il a été constaté qu'en raison d'une négligence, il n'y en avait pas dans votre centre

?

(...)

Ne trouvez-vous pas indigne de quelqu'un qui occupe les hautes fonctions de directrice d'un centre de soins de chercher à liguer tous vos fonctionnaires contre l'auteur d'une lettre qui vous était personnellement adressée et de mentir publiquement en affirmant au [journal

O Mirante

] que 'tous les fonctionnaires sont visés pas ces accusations'

? Ne vous rendez-vous pas compte (...) que les Portugais possèdent de grandes qualités (malgré quelques défauts) et que lorsque celles-ci ne se manifestent pas, c'est à cause du peu de compétence de ceux qui les dirigent à un moment donné

? Il est inqualifiable (...) qu'au lieu d'accepter, de manière responsable, une réclamation fondée sur deux faits précis (...), et plutôt que d'admettre que l'accueil au centre de soins n'est pas le plus adéquat, de même que de s'engager formellement, dans un élan éthique et professionnel, à tout faire pour corriger une telle situation, vous vous retranchiez derrière la solution facile d'envoyer l'affaire à un service juridique (...)

? »

Le 23 janvier 1997, le requérant saisit le département régional du ministère de la Santé d'une plainte concernant la situation en cause.

Le 22 janvier 1997, le département régional avait adressé au parquet de Santarém une plainte pénale du docteur E.D. Par la suite, des poursuites pénales furent ouvertes à l'encontre du requérant. Le 24 avril 1997, le docteur E.D. déposa son accusation privée, dans laquelle elle accusa le requérant de diffamation.

Le 5 mai 1997, le requérant reçut notification des réquisitions formulées par le ministère public à son encontre. Il était accusé du chef de diffamation.

Par un jugement du 10 janvier 2000, le tribunal de Santarém jugea le requérant coupable de l'infraction de diffamation et le condamna au paiement d'une amende de 100

000 escudos portugais (PTE), au versement de 250

000 PTE au docteur E.D. à titre de dommages et intérêts, et enfin au paiement de frais de justice. Le tribunal considéra d'abord que les expressions «

indigne

», «

peu de compétence

» et «

inqualifiable

» étaient objectivement diffamatoires, sans que la clause de justification de l'article 180 § 2 a) du code pénal, à savoir la protection d'un intérêt public légitime, puisse intervenir dans le cas d'espèce. Il estima ensuite que le requérant n'avait pas réussi à apporter la preuve de la vérité des faits s'agissant des événements qui se seraient produits autour du décès d'un enfant au centre de soins, mentionné par le requérant dans sa lettre ouverte.

Le requérant fit appel de ce jugement devant la cour d'appel (

Tribunal da Relação

) d'Évora, invoquant notamment son droit à la liberté d'expression. Il attaqua également l'établissement des faits effectué par le tribunal de première instance.

Par un arrêt du 10 octobre 2000, la cour d'appel rejeta le recours et confirma le jugement entrepris. S'agissant d'abord des faits de la cause, la cour d'appel souligna que le requérant n'avait ni indiqué les points de fait contestés ni fait la transcription des enregistrements magnétiques de l'audience devant le tribunal de Santarém concernant ces mêmes points, alors que, d'après la loi, cette tâche lui revenait. La cour d'appel accepta donc les faits établis par le tribunal de Santarém. Elle releva ensuite que la liberté d'expression n'est pas un droit illimité et qu'il convient de protéger également le droit au respect de l'honneur et de la considération. Pour la cour d'appel, le mauvais fonctionnement des services de santé pouvait être critiqué mais sans porter atteinte à la réputation d'un tiers.

Entre-temps, le 30 avril 1997, l'inspecteur général de la Santé informa le requérant de ce qu'une inspection visant le centre de soins d'Alpiarça avait été ordonnée. Toutefois, par une lettre du 10 février 2000, il lui indiqua qu'il avait décidé de classer la demande d'enquête car les éventuelles infractions disciplinaires en cause se trouvaient amnistiées suite à la loi d'amnistie n

o

29/99 du 12 mai 1999. Le requérant fit un recours hiérarchique devant le ministre de la Santé. Celui-ci rejeta le recours par une ordonnance du 5 juin 2000.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

L'article 180 §§ 1, 2 et 4 du code pénal se lit ainsi

:

«

2.

L'acte n'est pas punissable

:

a) lorsque l'accusation est formulée en vue d'un intérêt public légitime ou pour une autre cause juste ; et

b) si l'auteur prouve la véracité d'une telle accusation ou s'il a des raisons sérieuses de la croire vraie de bonne foi.

(...)

»

Aux termes de l'article 412 §§ 3 et 4 du code de procédure pénale, l'auteur du recours doit, s'il prétend attaquer l'établissement des faits effectué par le tribunal

a quo

, indiquer les points de fait contestés. Si l'audience a été enregistrée, il doit y avoir une transcription.

Certains arrêts de la Cour suprême, ainsi que de plusieurs cours d'appel, considéraient qu'il incombait à l'intéressé de procéder à la transcription de l'audience, se fondant sur l'article 690-A § 2 du code de procédure civile, considéré applicable à titre subsidiaire à la procédure pénale (voir, en sus de l'arrêt de la cour d'appel d'Évora rendu dans la présente affaire, l'arrêt de la Cour suprême du 26 janvier 2000,

Col. Jur. (STJ) 2000

, vol. I, p. 194, l'arrêt du 31 août 1999 de la cour d'appel de Lisbonne,

Col. Jur. 1999

, vol. IV, p. 144

; et l'arrêt de la cour d'appel de Porto du 19 janvier 2000,

Col. Jur. 2000

, vol. I, p. 235).

Dans son arrêt n

o

677/99 du 21 décembre 1999, publié au Journal officiel du 28 février 2000, le Tribunal constitutionnel estima que cette interprétation de la législation applicable ne portait pas atteinte au principe du procès équitable.

Cependant, d'autres décisions ont considéré que la tâche de procéder à la transcription incombait au tribunal, l'article 690-A § 2 du code de procédure civile en question n'étant pas applicable en l'espèce car contraire aux principes fondamentaux de la procédure pénale (voir par exemple l'arrêt de la Cour suprême du 10 avril 2002, disponible sur la base de données du ministère de la Justice

: http://www.dgsi.pt, ainsi que plusieurs arrêts des cours d'appel de Coimbra et Porto).

Par un arrêt de règlement (

assento

) n

o

2/2003 du 16 janvier 2003, publié au Journal officiel du 30 janvier 2003, la Cour suprême, statuant en assemblée plénière des chambres criminelles, fixa la jurisprudence obligatoire suivante

: «

Lorsque le recourant attaque l'établissement des faits, conformément à l'article 412 §§ 3 et 4 du code de procédure pénale, la transcription mentionnée par ces dispositions incombe au tribunal

».

GRIEFS

1.

Invoquant l'article 10 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la condamnation dont il a fait l'objet a porté atteinte à son droit à la liberté d'expression.

2.

Le requérant se plaint également, invoquant l'article 6 de la Convention, de ne pas avoir bénéficié d'un procès équitable. Il s'en prend notamment à l'absence de réexamen des faits par la cour d'appel, dû à la non-transcription de l'enregistrement magnétique de l'audience devant le tribunal de première instance.

3.

Enfin, invoquant l'article 7 de la Convention, le requérant allègue avoir été condamné alors que tant les faits en cause que le droit applicable allaient dans le sens de son innocence.

EN DROIT

:

«

1.

Toute personne a droit à la liberté d'expression. Ce droit comprend la liberté d'opinion et la liberté de recevoir ou de communiquer des informations ou des idées sans qu'il puisse y avoir ingérence d'autorités publiques et sans considération de frontière. Le présent article n'empêche pas les Etats de soumettre les entreprises de radiodiffusion, de cinéma ou de télévision à un régime d'autorisations.

2.

L'exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité nationale, à l'intégrité territoriale ou à la sûreté publique, à la défense de l'ordre et à la prévention du crime, à la protection de la santé ou de la morale, à la protection de la réputation ou des droits d'autrui, pour empêcher la divulgation d'informations confidentielles ou pour garantir l'autorité et l'impartialité du pouvoir judiciaire.

»

Le Gouvernement estime d'abord qu'il est difficilement soutenable que le débat en question dans le cas du requérant relève de l'intérêt général. Il souligne que le requérant était au premier chef concerné par son cas particulier, la critique du fonctionnement général du centre de soins en question n'étant que marginale. Pour le Gouvernement, il n'y a donc pas eu d'ingérence dans le droit du requérant à la liberté d'expression, la requête sortant du champ d'application de l'article 10 de la Convention.

A supposer même cependant qu'une ingérence ait eu lieu, le Gouvernement considère qu'elle est entièrement justifiée, au sens du paragraphe 2 de cette disposition. Prenant en compte le contexte dans lequel les expressions incriminées ont été utilisées, le Gouvernement souligne d'abord que le but en cause, à savoir la protection des droits d'autrui, était tout à fait légitime, d'autant plus que la personne visée exerçait une fonction – directrice du centre de soins – exigeant la confiance de la société.

Pour le Gouvernement, il faut par ailleurs tenir compte de la situation du requérant

: celui-ci n'était pas un journaliste censé transmettre des informations au public mais un usager du centre de soins en question qui s'est fondé sur sa situation particulière pour attaquer le fonctionnement de ce centre. Le Gouvernement souligne que le requérant est bien évidemment en droit de formuler de telles critiques, mais que ce droit va de pair avec le respect de l'honneur et de la réputation des personnes visées.

Le Gouvernement conclut que la sanction du requérant était ainsi proportionnée au but légitime poursuivi et donc justifiée, au sens de l'article 10 § 2.

Le requérant conteste ces arguments. Il souligne que sa lettre ouverte répondait à la publication à son encontre de deux articles calomnieux dont l'auteur était une ancienne fonctionnaire de la santé, amie de la directrice du centre de soins, ainsi qu'aux menaces de cette dernière et des autres fonctionnaires dudit centre. Le contenu de sa lettre visait ainsi à défendre l'intérêt général, mis en cause par le mauvais fonctionnement du centre de soins.

Il s'ensuit, pour le requérant, que la condition subjective de sa condamnation n'était pas remplie, car il s'est borné à formuler une accusation «

en vue d'un intérêt public légitime

», au sens de l'article 180 § 2 du code pénal.

D'après le requérant, sa condamnation pénale a ainsi inévitablement porté atteinte à son droit à la liberté d'expression, garanti par l'article 10 de la Convention.

La Cour constate d'abord que la condamnation du requérant doit s'analyser en une ingérence dans son droit à la liberté d'expression. Le fait, relevé par le Gouvernement, que le requérant, pour faire une critique du centre de soins, soit parti de sa propre expérience personnelle ne saurait faire sortir cette situation du champ d'application de l'article 10 de la Convention. En effet, des critiques relatives au fonctionnement d'un centre de soins concernent des aspects importants de la santé humaine et peuvent soulever par là même des questions graves d'intérêt public (

Bergens Tidende et autres c. Norvège

, n

o

26132/95, § 51, CEDH 2000-IV).

Une telle ingérence était prévue par la loi – l'article 180 du code pénal – et visait sans conteste un but légitime, à savoir la protection de la réputation ou des droits d'autrui.

Reste à savoir si elle était «

nécessaire dans une société démocratique

», comme l'exige l'article 10 § 2 de la Convention.

A cet égard, la Cour rappelle que la vérification du caractère «

nécessaire dans une société démocratique

» de l'ingérence litigieuse lui impose de rechercher si celle-ci correspondait à un «

besoin social impérieux

», si elle était proportionnée au but légitime poursuivi et si les motifs fournis par les autorités nationales pour la justifier sont pertinents et suffisants (

Sunday Times

c.

Royaume-Uni

(n

o

1), arrêt du 26 avril 1979, série A n

o

30, p. 38, § 62). Pour déterminer s'il existe pareil «

besoin

» et quelles mesures doivent être adoptées pour y répondre, les autorités nationales jouissent d'une certaine marge d'appréciation. Celle-ci n'est toutefois pas illimitée mais va de pair avec un contrôle européen exercé par la Cour, qui doit dire en dernier ressort si une restriction se concilie avec la liberté d'expression telle que la protège l'article 10 (voir

Lopes Gomes da Silva c. Portugal

,

n

o

37698/97, § 30, CEDH 2000-X, et

Bergens Tidende et autres

précité, § 48).

La Cour note que les déclarations du requérant renfermaient deux éléments

: le premier tenait aux événements qui se seraient produits autour du décès d'un enfant au centre de soins

; le second concernait les expressions «

indigne

», «

peu de compétence

» et «

inqualifiable

», jugées par les juridictions internes comme diffamatoires.

Pour ce qui est du premier aspect, la Cour relève qu'il s'agissait là de l'imputation de faits concrets, et non pas d'un jugement de valeur, pour lesquels l'intéressé doit apporter à tout le moins une base factuelle solide (

Perna c. Italie

[GC], n

o

48898/99, §§ 31 et 47, CEDH 2003-...). Or les juridictions internes ont estimé que le requérant n'avait pas réussi à apporter la preuve de la vérité des faits s'agissant de ces prétendus évènements. Selon la Cour, cette conclusion ne saurait passer pour arbitraire ou déraisonnable. La condamnation du requérant à cet égard ne fait donc apparaître aucune apparence de violation de l'article 10 de la Convention.

Quant aux expressions utilisées par le requérant, la Cour doit déterminer, tout en tenant compte du contexte dans lequel elles ont été proférées, si le requérant a franchi les limites de la critique admissible (

Constantinescu

c. Roumanie

, n

o

28871/95, § 72, CEDH 2000-VIII).

De l'avis de la Cour, les termes utilisés étaient de nature à offenser la personne visée. Il était en effet loisible au requérant de formuler ses critiques à l'encontre du mauvais fonctionnement du centre de soins en question, et de contribuer ainsi à une libre discussion publique sur les problèmes en cause, sans employer les mots incriminés.

La Cour est ainsi convaincue que les motifs invoqués par les autorités nationales étaient «

pertinents et suffisants

» aux fins du paragraphe 2 de l'article 10.

Elle constate en outre que, dans les circonstances de l'espèce, l'ingérence qui en est résultée était proportionnée au but légitime visé. En effet, la Cour estime que la peine infligée, à savoir 100

000 PTE d'amende et

250

000 PTE à titre de dommages et intérêts à la personne visée, n'était pas disproportionnée.

Il n'apparaît pas dès lors que les juridictions portugaises aient dépassé la marge d'appréciation laissée aux autorités nationales, de sorte qu'aucune apparence de violation de l'article 10 ne peut être constatée.

Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.

Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose notamment

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...)

par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour rappelle d'emblée que le principe du procès équitable implique pour l'accusé le respect d'un certain nombre d'exigences relatives au déroulement de la procédure

; l'accusé doit notamment avoir une possibilité raisonnable de présenter sa cause dans des conditions qui ne le placent pas dans une situation de net désavantage par rapport à l'accusation (

Coëme et autres c. Belgique

, n

o

32492/96 et autres, § 102, CEDH 2000-VII).

Elle n'aperçoit pas comment il aurait été porté atteinte au caractère équitable du procès en raison de l'absence de transcription de l'enregistrement magnétique de l'audience devant le tribunal de première instance. La Cour souligne par ailleurs que l'absence en question est imputable au requérant lui-même, qui a omis d'indiquer les points de fait contestés. En effet, indépendamment de savoir à qui incombait la responsabilité d'effectuer la transcription en cause – la jurisprudence à l'époque des faits étant contradictoire – la Cour note que sans l'indication par le requérant des points de fait contestés une telle transcription ne pouvait en tout état de cause avoir lieu. Aux yeux de la Cour, il n'est pas déraisonnable de demander à l'intéressé une telle indication de ces points de fait, dans l'intérêt d'une bonne administration de la justice.

La Cour ne décèle donc aucune apparence de violation de l'article 6 § 1, cette partie de la requête étant dès lors manifestement mal fondée, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention.

L'article 7 dispose

:

«

1.

Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d'après le droit national ou international. De même il n'est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l'infraction a été commise.

2.

Le présent article ne portera pas atteinte au jugement et à la punition d'une personne coupable d'une action ou d'une omission qui, au moment où elle a été commise, était criminelle d'après les principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées.

»

La Cour n'aperçoit pas comment cette disposition, qui consacre le principe de la légalité des délits et des peines,

aurait été enfreinte, le requérant ayant été condamné sur la base de l'article 180 du code pénal. Dans la mesure où le requérant semble alléguer avoir été condamné à tort, elle rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention elle a pour tâche d'assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (

García Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

A l'évidence, tel n'est pas le cas en l'espèce, cette partie de la requête étant dès lors manifestement mal fondée et devant être rejetée, conformément à l'article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour,

à la majorité,

Déclare

la requête irrecevable quant au grief tiré de l'article 10 de la Convention

;

à l'unanimité,

Déclare

la requête irrecevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 et 7 de la Convention.

Vincent

Berger

Lucius

Caflisch

Greffier

Président