LA ROSA et AUTRES (VIII) contre l'ITALIE

PRIMA DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 63285/00 depuse de Mario LA ROSA și de alții (VIII) împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care are loc la 1 aprilie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello Kovler Zagrebelsky Steiner Insuranceyev, judecători și domnii S. Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 30 martie 2000, având în vedere decizia parțială din 10 ianuarie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, domnul Mario La Rosa, domnul Giacomo La Rosa, domnul Vincenzo Alba și domnul M. Maria La Rosa, sunt resortisanți italieni, născuți în 1925, 1920, 1927 și 1922 și rezidenți în Caltagirone (Catanane). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul A. Anfuso Alberghina, avocat în Caltagirone. Guvernul pârât este reprezentat de agenții săi succesive, domnii U. Leanza și, respectiv, I.M. Braguglia, și de co-agentul său, domnul F. Crisafolli. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții aveau un teren de aproximativ 3 117 metri pătrați situat la Caltagirone și înregistrat la cadastru, fișa 139, parcele 43 și 131. La 12 aprilie 1983 Consiliul municipal din Caltagirone a adoptat un proiect de construcție a unui drum care urma să treacă pe terenul reclamanților. Prin decretul din 19 iunie 1983, primarul Caltagirone a autorizat ocuparea de urgență a terenului reclamanților pentru o perioadă de maximum trei ani, în vederea exproprierii sale din motive de utilitate publică. La 30 august 1983, administrația a desfășurat ocupația materială a terenului și a început lucrările de construcție. La 30 august 1986 a încetat perioada de ocupație autorizată. Printr-un act de asignare notificat la 25 martie 1987, reclamanții au introdus o acțiune de despăgubire împotriva orașului Caltagirone în fața tribunalului civil din Caltagirone. Ei au susținut că ocuparea terenului era ilegală pe motiv că aceasta s-a prelungit dincolo de termenul permis și că lucrările de construcție a drumurilor s-au încheiat fără a se efectua exproprierea formală a terenului și plata unei despăgubiri. ocupazione acquisitiva ) reclamanții considerau că, în urma încheierii lucrării publice, dreptul lor de proprietate fusese neutralizat și că, prin urmare, nu le era posibil să solicite restituirea terenului în litigiu, ci numai daunele-interese. Reclamanții solicitau o sumă corespunzătoare valorii de piață a terenului și o sumă pentru neplata terenului. Administrația pârâtă a afirmat că un avans pentru indemnizația de 3 678 060 ITL a fost oferit reclamanților și că această ofertă nu a fost acceptată. Punerea în funcțiune a cazului a început la 4 iunie 1987. La 31 iulie 1989 s-a depus o expertiză la transplant, iar expertul a declarat că terenul a fost transformat ireversibil la 4 mai 1985, și anume în perioada de ocupație autorizată; prin urmare, era necesar să se stabilească valoarea terenului la 30 august 1986, termenul limită pentru perioada de ocupație autorizată. La 28 februarie 1992 s-a depus un supliment de expertiză la grefa în care expertul a efectuat o evaluare a valorii terenului la 30 august 1986 (47 500 ITL/m2). La 7 iulie 1999, ca urmare a intrării în vigoare a Legii bugetare nr. 662 din 1996, administrația pârâtă a solicitat o nouă expertiză pentru a recalcula indemnizația care urma să corespundă. În prezent, procedura este pendinte în primă instanță. Dreptul și practica internă relevante i. Ocuparea de urgență a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropriere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropriere. Odată declarată de utilitate publică lucrarea care urmează să fie realizată și adoptată proiectul de construcție, administrația poate decide ocuparea de urgență a zonelor care urmează să fie expropriate pentru o perioadă determinată de maximum cinci ani (art. 20 din Legea nr. 865 din 1971). Acest decret devine caduc dacă ocupația materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promovarea sa. După perioada de ocupație, trebuie luat un decret de expropriere formală. Ocupația autorizată a unui teren dă dreptul la o indemnizație de ocupație. Prin hotărârea nr. 470 din 1990, Curtea Constituțională a recunoscut dreptul de acces imediat la o instanță pentru a solicita indemnizația de ocupație de îndată ce terenul este ocupat din punct de vedere material, fără a fi necesar să se aștepte ca administrația să facă o ofertă de despăgubire. ii. Principiul exproprierii indirecte (occiazione dobânditetiva sau accessione Aghasta) În anii '70, mai multe administrații locale au desfășurat activități de urgență de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropriere. Instanțele italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren a pierdut de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupației și a realizării lucrărilor de construcție a unei lucrări publice. Cu privire la întrebarea dacă, pur și simplu prin efectul lucrărilor efectuate, persoana în cauză și-a pierdut proprietatea asupra terenului, printr-o hotărâre nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ acestei întrebări, stabilind astfel principiul "exproprierii indirecte" O prezentare generală a acestei jurisprudențe în anii 80-90 figurează în Belvedere Alberghiera srl. Italia, nr 31524/96, CEDO 2000-IV și Carbonara și Ventura c. Italia, nr 24638/94, CEDH 2000-VI. 2001, astfel cum a fost modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și denumit În ceea ce privește procedura de expropriere în lumina celei mai recente jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte. Dosarul, care nu are efect retroactiv și, prin urmare, nu se aplică în cazul de față, s-a substituit, de la intrarea sa în vigoare, întregii legislații anterioare în materie de expropriere din motive de utilitate publică. 2003, Curtea de Casație în camere reunite s-a pronunțat din nou asupra principiului exproprierii indirecte, susținând că un astfel de principiu joacă un rol important în cadrul sistemului juridic italian și că acesta este compatibil cu Convenția. Mai precis, Curtea de Casație a afirmat că, având în vedere uniformitatea jurisprudenței în acest domeniu, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin previzibil. În ceea ce privește despăgubirea, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropriere indirectă este suficientă pentru a asigura un echilibru corect între cerințele interesului general al comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. iii. Despăgubirea în caz de expropriere indirectă Conform jurisprudenței Curții de Casație aplicabilă în materie de expropriere indirectă, o despăgubire integrală, sub formă de daune-interese pentru pierderea terenului, se datora părții interesate în schimbul pierderii proprietății pe care o implică ocupația ilegală. Legea bugetară din 1992 (art. 5a din Decretul-lege nr 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropriere indirectă nu putea depăși valoarea indemnizației prevăzute pentru cazul unei exproprieri formale. Cu toate acestea, printr-o hotărâre nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, compensația integrală nu poate fi acordată pentru o ocupație de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, compensația atinge aproximativ 55% din valoarea terenului. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a considerat o astfel de indemnizație compatibilă cu Constituția. Cu toate acestea, în aceeași hotărâre, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, în limita valorii de piață a terenului, poate fi solicitată în cazul în care ocupația și privarea de teren nu au avut loc din motive de utilitate publică. Reclamanții se plâng că au fost privați de terenul lor într-un mod incompatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și susțin, printre altele, că, la mai mult de 20 de ani de la ocuparea terenului lor, nu au primit încă despăgubiri. În plus, reclamanții se plâng că între timp a fost adoptată legea nr. 662 din 1996, prin care nu pot fi despăgubiți cu valoarea de piață a terenului. ÎN DREPTul invocat la art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că au fost de facto expropriați de efectul ocupației terenurilor lor și că nu au primit nici o despăgubire. art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede că: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. i. Cu privire la excepția guvernului Guvernul ridică o excepție de la neobosirea căilor de atac interne și observă că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne în absența unei hotărâri interne definitive. Deși susține că instanța națională nu va face decât să ia act de o situație care s-a consolidat deja și să declare că a existat expropriere indirectă, guvernul susține, de asemenea, că, în absența acestei hotărâri, este imposibil să se stabilească dacă reclamantul a fost privat de proprietatea lor. Reclamanții se opun tezei guvernului și observă că aceștia sunt privați de disponibilitatea terenului lor de mai bine de 20 de ani și că procedura în despăgubire pe care au inițiat-o în fața Tribunalului din Caltagirone este încă în curs de desfășurare și consideră că sistemul juridic intern nu le oferă suficiente mijloace pentru a remedia situația denunțată. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că excepția propusă de guvern este strâns legată de fondul cererii și decide să o adere la fond. ii. Pe fond Guvernul consideră că exproprierea indirectă este prevăzută de lege Din acest motiv, chiar și în lipsa unui decret de expropriere și chiar și în absența unei hotărâri naționale, privarea de proprietate în beneficiul administrației ar fi avut deja loc în urma construcției lucrării publice. În ceea ce privește cuantificarea despăgubirii, guvernul consideră că Legea nr. 662 din 1996 nu se aplică în cazul de față, având în vedere repertoriul intrat în vigoare între timp. Ei susțin că nu se mai pot considera proprietari ai terenului, deoarece acesta din urmă a fost transformat în urma construirii unei lucrări publice și, prin urmare, proprietatea ar fi trecut la administrație în conformitate cu regula exproprierii indirecte. Reclamanții subliniază ilegalitatea acestei situații, în absența unui decret de expropriere și a unei despăgubiri; în plus, reclamanții observă că, chiar și în cazul aplicării noului Jurnal în cazul de față, suma pe care ar putea să o primească pentru despăgubire ar fi mult mai mică decât valoarea de piață a terenului. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că cererea ridică întrebări de fapt și de drept complexe care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Joint pe fond excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne Declară restul cererii admisibile, toate mijloacele de fond rezervate. Soren N ielsen Christos Rozakis Premier

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

63285/00

présentée par Mario LA ROSA et autres (VIII)

contre l'Italie

La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 1

er

avril 2004 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

P.

Lorenzen

,

G.

Bonello

,

A.

Kovler

,

V.

Zagrebelsky

,

M

me

E.

Steiner

,

M.

K.

Hajiyev,

juges

,

et de M. S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 30 mars 2000,

Vu la décision partielle du 10 janvier 2002,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Mario La Rosa, M.

Giacomo La Rosa, M. Vincenzo Alba et M

me

Maria La Rosa, sont des ressortissants italiens, nés respectivement en 1925, 1920, 1927 et 1922 et résidant à Caltagirone (Catane). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

A. Anfuso Alberghina, avocat à Caltagirone. Le gouvernement défendeur est représenté par ses agents successifs, respectivement MM. U. Leanza et I.M.

Braguglia, et par son coagent, M. F. Crisafulli.

A.

Les circonstances de l'espèce

Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient propriétaires d'un terrain d'environ 3

117 mètres carrés sis à Caltagirone et enregistré au cadastre, feuille 139, parcelles 43 et 131.

Le 12 avril 1983 le Conseil municipalité de Caltagirone adopta un projet de construction d'une route devant passer sur le terrain des requérants.

Par un arrêté du 19 juin 1983, le maire de Caltagirone autorisa l'occupation d'urgence du terrain des requérants, pour une période maximale de trois ans, en vue de son expropriation pour cause d'utilité publique.

Le 30 août 1983, l'administration procéda à l'occupation matérielle du terrain et entama les travaux de construction. Le 30 août 1986 prit fin la période d'occupation autorisée.

Par un acte d'assignation notifié le 25 mars 1987, les requérants introduisirent une action de dommages-intérêts à l'encontre de la ville de Caltagirone devant le tribunal civil de Caltagirone.

Ils faisaient valoir que l'occupation du terrain était illégale au motif que celle-ci s'était prorogée au delà du délai autorisé et que les travaux de construction de la route s'étaient terminés sans qu'il fût procédé à l'expropriation formelle du terrain et au paiement d'une indemnité.

Se référant à la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte (

occupazione acquisitiva

) les requérants estimaient qu'à la suite de l'achèvement de l'ouvrage public, leur droit de propriété avait été neutralisé et que, par conséquent, il ne leur était pas possible de demander la restitution du terrain litigieux, mais seulement les dommages-intérêts. Les requérants réclamaient une somme correspondant à la valeur vénale du terrain et une somme pour non jouissance du terrain.

L'administration défenderesse excipa qu'un acompte sur l'indemnité de 3

678

060 ITL avait été offert aux requérants, et que cette offre n'avait pas été acceptée.

La mise en état de l'affaire commença le 4 juin 1987.

Le 31 juillet 1989, une expertise fut déposée au greffe. Selon l'expert, le terrain avait été transformé de manière irréversible le 4 mai 1985, à savoir pendant la période d'occupation autorisée

; il fallait donc déterminer la valeur du terrain au 30 août 1986, échéance de la période d'occupation autorisée.

Le 28 février 1992, un complément d'expertise fut déposé au greffe dans lequel l'expert procéda à une évaluation de la valeur du terrain au 30

août

1986 (47

500 ITL/m²).

Le 7 juillet 1999, suite à l'entrée en vigueur de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, l'administration défenderesse demanda une nouvelle expertise afin de recalculer l'indemnité à correspondre.

La procédure est actuellement pendante en première instance.

B.

Le droit et la pratique interne pertinents

i. L'occupation d'urgence d'un terrain

En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et de construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n

o

865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation, un décret d'expropriation formelle doit être pris.

L'occupation autorisée d'un terrain donne droit à une indemnité d'occupation. Par l'arrêt n

o

470 de 1990, la Cour constitutionnelle a reconnu un droit d'accès immédiat à un tribunal pour réclamer l'indemnité d'occupation dès que le terrain est matériellement occupé, sans besoin d'attendre que l'administration procède à une offre d'indemnisation.

ii. Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita)

Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu

de facto

la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique.

Sur la question de savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain, par un arrêt n

o

1464 du 16

février

1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de «

l'expropriation indirecte

».

Un aperçu de cette jurisprudence dans les années 80-90 figure dans

Belvedere Alberghiera srl c. Italie

, n

o

31524/96, CEDH 2000-IV et

Carbonara et Ventura c. Italie

, n

o

24638/94, CEDH 2000-VI.

Le Décret Présidentiel n

o

327 du 8

juin

2001, modifié par le Décret législatif n

o

302 du 27

décembre

2002, entré en vigueur le 30

juin

2003 et dénommé «

Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique

» (ci-après «

le

Répertoire

»), régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte. Le Répertoire, qui n'a pas d'effet rétroactif et ne s'applique donc pas en l'espèce, s'est substitué, à partir de son entrée en vigueur, à l'ensemble de la législation précédente en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique.

Par l'arrêt n

o

5902 du 28

mars

2003, la Cour de cassation en chambres réunies s'est à nouveau prononcée sur le principe de l'expropriation indirecte, en affirmant qu'un tel principe joue un rôle important dans le cadre du système juridique italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement «

prévisible

» et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un «

juste équilibre

» entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

iii. L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation applicable en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale.

La loi budgétaire de 1992 (article 5

bis

du décret-loi n

o

333 du 11

juillet

1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Toutefois, par un arrêt n

o

369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle.

En vertu de la loi budgétaire n

o

662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30

septembre

Par l'arrêt n

o

148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique.

GRIEF

Les requérants se plaignent d'avoir été privés de leur terrain de manière incompatible avec l'article 1 du Protocole n

o

o

662 de 1996, par effet de laquelle ils ne pourront pas être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain.

EN DROIT

Invoquant l'article 1 du Protocole n

o

1, les requérants se plaignent d'avoir été

de facto

expropriés par l'effet de l'occupation de leur terrain et de n'avoir perçu aucune indemnisation.

L'article 1 du Protocole n

o

1 dispose

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

i. Sur l'exception du Gouvernement

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Il observe que les requérants n'ont pas épuisé les voies de recours internes en l'absence d'un jugement interne définitif. Tout en soutenant que le juge national ne fera que prendre acte d'une situation qui s'est déjà consolidée et déclarer qu'il y a eu expropriation indirecte, le Gouvernement soutient également qu'en l'absence de ce jugement il est impossible de dire si le requérants ont ou non été privés de leur bien.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement. Ils observent qu'ils sont privés de la disponibilité de leur terrain depuis plus de vingt ans et que la procédure en dommages-intérêts qu'ils ont engagée devant le tribunal de Caltagirone est encore pendante. Ils considèrent que le système juridique interne ne leur fournit pas de moyens suffisants pour remédier à la situation dénoncée.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que l'exception proposée par le Gouvernement est étroitement liée au fond de la requête et décide de la joindre au fond.

ii. Sur le fond

Le Gouvernement considère que l'expropriation indirecte est «

prévue par la loi

» étant donné qu'elle est constamment appliquée par la jurisprudence nationale à compter de 1983. De ce fait, même à défaut d'un décret d'expropriation, et même en l'absence d'un jugement national, la privation du bien au bénéfice de l'administration aurait déjà eu lieu à la suite de la construction de l'ouvrage public.

Quant à la quantification de l'indemnisation, le Gouvernement estime que la loi n

o

662 de 1996 n'est pas applicable au cas d'espèce, compte tenu du Répertoire entre-temps entré en vigueur.

Les requérants s'opposent à la thèse du Gouvernement.

Ils soutiennent qu'ils ne peuvent plus se considérer comme propriétaires du terrain, étant donné que ce dernier a été transformé à la suite de la construction d'un ouvrage public et que la propriété serait donc passée à l'administration selon la règle de l'expropriation indirecte.

Les requérants soulignent l'illégalité de cette situation, en l'absence d'un décret d'expropriation et d'une indemnisation.

En outre, les requérants observent que, même en cas d'application du nouveau Répertoire au cas d'espèce, le montant de la somme qu'ils pourraient recevoir au titre d'indemnisation serait nettement inférieur à la valeur vénale du terrain.

La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été établi.

Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,

Joint au fond

l'exception du Gouvernement tirée du non épuisement des voies de recours internes

;

Déclare

le restant de la requête recevable,

tous moyens de fond réservés.

Soren N

ielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président