a cererii nr. 66224/01
prezentată de Patrick GOSSELIN
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință din 6 aprilie 2004 într-o cameră compusă din:
Domnii A.B. Baka, președinte, J.-P. Costa, L. Loucaides, C. Bîrsan, K. Jungwiert, M. Ugrekhelidze, și Doamna A. Mularoni, judecători, și Doamna S. Dollé, grefier de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 4 decembrie 2000,
Având în vedere decizia Curții de a se prevala de dispozițiile articolului 29 § 3 din Convenție și de a examina în mod conjunct admisibilitatea și fondul causei,
După deliberare, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, domnul Patrick Gosselin, este cetățean francez, născut în 1967. Este în prezent încarcerat la penitenciarul Santé.
Faptele causei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
La 6 martie 1997, domnul B., în timp ce circula cu mașina pe drumul dintre Esbly și Meaux în departamentul Seine-et-Marne, a observat prezența unei persoane grav rănite care zăcea pe marginea drumului, cu fața plingă de sânge. Și-a oprit vehiculul pentru a oferi ajutor și a observat prezența unui al doilea individ care aparent purta o pușcă cu pompă. Văzând aceasta, a reluat drumul și s-a oprit câțiva kilometri mai departe, la o benzinărie unde se aflau jandarmii brigăzii motorizate din Meaux, cărora le-a semnalat faptele. La sosire pe teren, aceștia au găsit cadavrul unui bărbat în jurul căruia se afacerau serviciile de urgență. Victima a fost transportată imediat la spitalul din Meaux unde a decedat la 23:25; s-a dovedit că a fost rănit la craniu cu o armă de foc și că aceste răni au fost cauza decesului. A putut fi ulterior identificată ca fiind Bernard B., deja cunoscut de serviciile de poliție.
În zilele următoare, ancheta s-a îndreptat către un anumit Jean-Luc B., de asemenea cunoscut de serviciile de poliție, care se dovedea că împărțise, în 1993, aceeași cela la penitenciarul Meaux ca și pe victimă.
După interogare, Jean-Luc B. a recunoscut că l-a cunoscut pe Bernard B. în închisoare și a indicat că după eliberare s-au angajat într-un trafic de mașini furate. El a indicat de asemenea poliției că reclamantul, pe care îl prezenta ca un om periculos, tăcut și adesea înarmat cu o pușcă scurtă, se angaja și el în acest tip de trafic, și a explicat cum el și reclamantul au pregătit o ambuscadă pentru victimă, în cursul căreia reclamantul i-a tras asupra ei. A fost ulterior pus sub învinuire pentru crimă și plasat în arest preventiv.
După interogare pe 12 martie 1997, reclamantul, printr-o ordonanță a unui judecător de instrucție lângă tribunalul cu jurisdicție generală din Meaux, a fost pus sub învinuire pentru crimă și plasat în arest preventiv în aceeași zi. În declarațiile sale, date în special în contextul interogatoriului de primă comparație, reclamantul admitea că s-a găsit în compania lui Jean-Luc B. și a unei persoane necunoscute în ziua faptelor, dar susținea că avea doar un rol de șofer; afirma că cei doi bărbați au început o discuție urmată de strigăte, înainte de a vedea pe ultimul fugind în titubând.
La o dată nespecificată, a avut loc o percheziție la domiciliul reclamantului, unde au fost descoperite o pistolă de calibru .22 Long Rifle achiziționată de către el la 20 februarie 1997, bilete de curățătorie și diverse documente care aparținuseră victimei, inclusiv un caiet de cec.
Pe 17 aprilie 1997, reclamantul a fost supus unui prim interogatoriu pe fond de către judecătorul de instrucție. Pe 30 septembrie 1997, a fost interogat din nou pe fond de către judecătorul de instrucție. Pe 2 octombrie 1997, acesta din urmă a procedat la o confruntare a reclamantului cu co-acuzatul său.
Reclamantul susține că a formulat la 12 noiembrie 1997 o cerere de acte de instrucție - o transportare pe teren, audieri de martor și o nouă confruntare - care a fost respingă de către magistratul instructor la o dată nespecificată.
Pe 8 octombrie 1998, acesta a organizat o reconstitire a faptelor, în prezența inculpaților, pe care i-a confruntat din nou pe 16 octombrie următor. Între timp, un completare a expertizei medico-legale și un completare a expertizei balistice care vizează determinarea înălțimii criminalului au fost ordonate de judecătorul de instrucție.
Pe 2 august 1999, acesta a comunicat dosarul procedurii și o listă a pieselor de convingere procurorului general lângă curtea de apel din Paris, care la 25 august următor a depus o cerere de trimitere.
Printr-o hotărâre din 1 octombrie 1999, camera de acuzație a curții de apel din Paris a pronunțat condamnarea reclamantului și a lui Jean-Luc B., pentru că, "la Esbly, la 6 martie 1997, în orice caz pe teritoriul național și din timp neacoperit de prescripție, au dat voluntar moartea lui Bernard B., cu circumstanța că crima a fost comisă cu premeditare", și i-a trimis în fața curții de asise din Seine-et-Marne; curtea a ordonat de asemenea preluarea inculpaților.
Reclamantul a atacat în cασație, prin care a reproșat curții de apel că nu și-a respectat obligația de motivare cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii. Printr-o hotărâre din 12 ianuarie 2000, Curtea de casație a respins recursul.
Reclamantul susține că printr-o hotărâre din 28 septembrie 2000, curtea de asise l-a găsit vinovat și l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare. El declară de asemenea că după ce a apelat această decizie, procedura este în curs în fața curții de asise de apel desemnată de camera penală a Curții de casație.
Printr-o ordonanță din 26 februarie 1998, judecătorul de instrucție al tribunalului cu jurisdicție generală din Meaux a prelungit arrestul preventiv al reclamantului pentru o durată de șase luni.
La 2 iulie 1998, reclamantul a prezentat o cerere de eliberare în fața camerei de acuzație a curții de apel din Paris, care printr-o hotărâre din 17 iulie 1998 a respins-o în acești termeni:
"Considerând că din actele de anchetă și instrucție rezultă că au fost adunate indici gravi și concordanți împotriva inculpatului care lasă să se presupună că a participat la faptele de care este sesizat judecătorul de instrucție.
Considerând că sunt necesare alte investigații în special pentru a mai confunta pe cei doi inculpați care sunt contradictorii în declarațiile lor și pentru a lămuri în sfârșit condițiile în care Bernard B. și-a găsit moartea precum și mobilurile încă nelămurite.
Considerând că este important să se împiedice fie concertări frauduloase, fie presiuni asupra martorilor, din care unu, care nu s-a prezentat la o confruntare, a afirmat că l-a văzut pe reclamant purtând o armă în ziua faptelor.
Considerând că în circonstanțele de fapt, o măsură de control judiciar ar fi ineficace pentru a prezerva bunul curs al anchetei și că apelantul ar fi în măsură să se sustragă acțiunilor justiției.
Menținerea în arest preventiv a lui Patrick Gosselin este necesară."
Reclamantul a atacat în cασație această hotărâre. În sprijinul recursului său, invoca în special articolul 5 din Convenție (din perspectiva duratei rezonabile a arrestului preventiv) și articolul 145-3 din codul de procedură penală.
Printr-o hotărâre din 5 noiembrie 1998, Curtea de casație a revocat și anulat hotărârea din 17 iulie 1998 și a retrimis cauza și părțile în fața camerei de acuzație a curții de apel din Paris altfel compusă. Curtea supremă s-a pronunțat în acești termeni:
"Având în vedere articolul 145-3 al codului de procedură penală;
Considerând că potrivit acestui articol, atunci când arrestul preventiv depășește un an în materie penală, deciziile care ordonează prelungirea sa sau respingând o cerere de eliberare trebuie să conțină indiciile particulare care justifică în caz specific continuarea anchetei și durata previzibilă a terminării procedurii;
Considerând că pentru a respinge cererea de eliberare (...), camera de acuzație (...) enunță că sunt necesare alte investigații (...) și că este important să se împiedice fie concertări frauduloase, fie presiuni asupra martorilor; și că în sfârșit, o măsură de control judiciar ar fi ineficace;
Dar considerând că în pronunțând-se în felul acesta, fără a indica durata previzibilă a terminării procedurii, camera de acuzație a încălcat textul sus-menționat;
Din care urmează că revocarea este angajată;
(...)"
La 14 ianuarie 1999, camera de acuzație a curții de apel din Paris, pronunțând-se ca jurisdicție de retrimisiune, a respins cererea de eliberare a reclamantului, printr-o hotărâre motivată după cum urmează:
"Considerând (...) că există împotriva reclamantului indici seri lăsând să se presupună că a participat la faptele de natură penală care i se reproșează;
Că durata anchetei, având în vedere atitudinea inculpaților și numeroasele verificări suplimentare pe care le generează, pare în caz specific rezonabilă;
Că din cauza contradicțiilor importante care se opun versiunii sale asupra faptelor față de cea a co-inculpatului și a investigațiilor în curs, menținerea în arest a interesatului pare a fi singurul mijloc de a preveni orice concertare frauduloasă cu cel din urmă sau de a evita orice presiune de la unu sau de la altul;
Că s-o referitoare la o crimă, trebuie de asemenea să se pună capăt tulburării excepționale și persistente cauzate de fapte ordinii publice și de a asigura menținerea reclamantului care-și trăgea veniturile dintr-o activitate frauduloasă, la dispoziția justiției având în vedere gravitatea pedepsei riscate;
Că trebuie, (...) obligațiile unui control judiciar fiind ineficace în privința acestor exigențe, să se respingă cererea de eliberare sus-menționată."
Printr-o ordonanță din 1 martie 1999, judecătorul de instrucție a prelungit arrestul preventiv al reclamantului pentru o durată de șase luni. Acesta din urmă a apelat această decizie, subliniind, pe de o parte, lentorile anchetei - care ar fi demonstrat rolul său secundar - și pe de alta parte, absența motivelor care justifică menținerea sa în arest.
Printr-o hotărâre din 18 martie 1999, camera de acuzație a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța atacată, pe motiv în special că contradicțiile care persistau între co-inculpați redeau menținerea în arest necesară, pentru a evita orice concertare frauduloasă între ei sau presiune de la unu asupra celuilalt și a asigura reprezentarea sa în justiție, toate exigențele cărora nu ar putea satisface obligațiile unui control judiciar.
Reclamantul nu a atacat această hotărâre în cασație. El precizează că s-a găsit în imposibilitatea de a o face, din cauza unei manipulări greșite informatice din partea cancelariei administrației penitenciare, referitoare la înregistrarea cererii sale.
Reclamantul susține că a prezentat o nouă cerere de eliberare la 27 martie 2000, care a fost respingă de camera de acuzație a curții de apel din Paris la o dată nespecificată. El indică de asemenea că nu a putut recurge în cασație împotriva hotărârii camerei de acuzație, pentru că nu i-a fost semnificată această decizie.
La 2 mai 2000, camera de acuzație a curții de apel din Paris, pronunțând-se asupra unei noi cereri de eliberare prezentate pe baza articolului 5 § 3 din Convenție, a respins-o din aceleași motive menționate în hotărârea sa din 18 martie 1999; ea a adăugat că lungimea arrestului preventiv al reclamantului era datorată lungimii anchetei asupra unor fapte complexe și încărcării sesiunilor de asise. Reclamantul a atacat în cασație, care a fost respins de Curtea de casație la 17 august 2000, într-o hotărâre redactată după cum urmează:
"Considerând că demandantul nu ar putea fi admis să critice motivele pentru care camera de acuzație a estimat că durata arrestului preventiv nu depășea termenul rezonabil prevăzut (...) de articolul 5 § 3 din Convenție menționat în mijlocul, o asemenea apreciere scăpând controlului Curții de casație;
Din care urmează că mijlocul nu ar putea fi primit;
(...)"
La 19 martie 2000 - potrivit spuselor reclamantului - curtea de asise din Seine și Marne a respins o cerere de eliberare pe care o prezentase la o dată nespecificată.
1.Invocând articolele 5 §§ 3 și 4 din Convenție, reclamantul denunță durata excesivă a arrestului seu preventiv. El consideră mai întâi că această durată se datorează în esență unui lipsei de diligență a instanțelor naționale în conducerea anchetei, și nu comportamentului său - care ar fi ireproșabil. El consideră apoi că arrestul seu, cu trecerea timpului, nu mai era justificat, și că, prin urmare, motivele pentru care cererile sale de eliberare au fost respinse erau toate lipsite de temei. El adaugă în sfârșit că prezenta toate garanțiile necesare reprezentării sale în justiție.
2.Invocând articolul 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că hotărârea camerei de acuzație a curții de apel din Paris respingând cererea sa de eliberare prezentată la 27 martie 2000 nu i-ar fi fost semnificată, motiv pentru care nu a putut recurge în cασație împotriva acestei decizii. El vede o încălcare a drepturilor apărării.
3.Invocând articolele 6 §§ 1 și 2 din Convenție, reclamantul se plânge de părtinirea camerei de acuzație a curții de apel din Paris față de el, care prin respingerea în special a cererilor sale de eliberare, l-ar fi considerat mereu vinovat al faptelor care i se reproșează, încălcând astfel dreptul seu la prezumția de nevinovăție.
1.Reclamantul denunță durata excesivă a arrestului seu preventiv. El consideră mai întâi că această durată se datorează în esență unui lipsei de diligență a instanțelor naționale în conducerea anchetei, și nu comportamentului său - care ar fi ireproșabil. El consideră apoi că arrestul seu, cu trecerea timpului, nu mai era justificat, și că prin urmare, motivele pentru care cererile sale de eliberare au fost respinse erau toate lipsite de temei. El adaugă în sfârșit că prezenta toate garanțiile necesare reprezentării sale în justiție. Reclamantul invocă articolele 5 §§ 3 și 4 din Convenție, care se citesc după cum urmează:
"Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute în paragrafele 1.c ale prezentului articol, (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau eliberată în cursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură comparința interesatului la ședință.
Orice persoană privată de libertate prin arest sau detenție are dreptul de a introduce o acțiune în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe în termen scurt asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea sa dacă detenția este ilegală."
Curtea consideră că nicio chestiune nu este susceptibilă să se pună pe temeiul articolului 5 § 4, acesta nemaibng relevant în caz. Pe de altă parte, ea estimează că trebuie examinată plângerea reclamantului pe temeiul articolului 5 § 3 din Convenție.
Fiind aceasta, Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii guvernului defendent în conformitate cu articolul 54 § 2 b) al regulamentului seu.
2.
Reclamantul se plânge că hotărârea camerei de acuzație a curții de apel din Paris respingând cererea sa de eliberare prezentată la 27 martie 2000 nu i-ar fi fost semnificată, motiv pentru care nu a putut recurge în cασație împotriva acestei decizii. El vede o încălcare a drepturilor apărării. El invocă articolul 6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî fie asupra contestațiilor asupra drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă, fie asupra bunei temeiuri a oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.
(...)"
Potrivit Curții, această plângere tinde în realitate să denunțe o încălcare a dreptului de acces la Curtea de casație.
Pus în acești termeni, Curtea, în starea actuală a dosarului, nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei plângeri și consideră necesară comunicarea acestei părți a cererii guvernului defendent în conformitate cu articolul 54 § 2 b) al regulamentului seu.
3.Pe aceeași bază a Convenției, reclamantul se plânge în sfârșit de părtinirea camerei de acuzație a curții de apel din Paris față de el, care prin respingerea în special a cererilor sale de eliberare, l-ar fi considerat mereu vinovat al faptelor care i se reproșează, încălcând astfel dreptul seu la prezumția de nevinovăție, așa cum este garantat de articolul 6 § 2 din Convenție, redactat după cum urmează:
"Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până când vinovăția sa nu a fost legalmente stabilită."
Cu privire la părtinirea aleasă a camerei de acuzație a curții de apel din Paris sesizată de caz, Curtea amintește că potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, "[ea] nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, așa cum se înțelege conform principiilor dreptului internațional general recunoscute, și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive". Această dispoziție are ca scop să ofere statelor contractante oportunitatea de a preveni sau remedia încălcările aleasă împotriva lor înainte ca aceste alegații să fie prezentate Curții. Plângerile pe care cineva intenționează să o sesizeze trebuie să fie ridicate mai întâi, cel puțin substanțial, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, hotărârea Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A nr. 200, §§ 34 și 36).
Curtea observă în caz că reclamantul nu a prezentat o cerere de recuzare a unui judecător sau o cerere de trimitere din cauza suspiciunii legitime, după cum i-o permite dreptul francez (articolele 662 la 674-2 ale codului de procedură penală). Ea deduce că nu și-a ridicat plângerea, în mod expres sau substanțial, în niciun moment al procedurii în fața instanțelor naționale competente.
De aceea, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne pe acest punct și această parte a cererii trebuie respingă, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Cu privire la a doua ramură a plângerii, Curtea amintește mai întâi că prezumția de nevinovăție nu se limitează la o garanție procedurală în cadrul procesului penal singur, dar articolul 6 § 2 cere de asemenea ca nici autoritatea judiciară nici niciun reprezentant al statului să nu prezinte o persoană ca fiind vinovată de o infracțiune, atât timp cât vinovăția acestei persoane nu a fost definitiv stabilită de instanța competentă (Allenet de Ribemont c. Franța, hotărâre din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p. 16, par. 35). Ea amintește de asemenea că trebuie făcută o distincție între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată și cele care se limitează la a descrie un stat de suspiciune. Primele încalcă prezumția de nevinovăție, în timp ce al doilea a fost de mai multe ori considerate ca conforme cu spiritul articolului 6 din Convenție (a se vedea Leutscher c. Țările de Jos, hotărâre din 26 martie 1996, Colecția de hotărâri și decizii 1996-II, p. 436, § 31, și Lutz c. Germania, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, pp. 25-26, § 62, și Englert c. Germania, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, p. 55, § 39, și Nölkenbockhoff c. Germania, hotărâre din 25 august 1987, seria A nr. 123, pp. 80-81, § 39).
De fapt, instanțele care se pronunță asupra cererilor de eliberare nu pot face decât examinând elementele dosarului și trebuie să-și motiveze deciziile prin elemente de fapt și de drept. În pronunțarea asupra unui eventual menținere în arest preventiv, instanțele evaluează în mod sumar datele disponibile pentru a determina dacă la prima vedere suspeciunile poliției au o anumită consistență. Nu se poate asimila suspeciunile cu o constatare formală a vinovăției (Hauschildt c. Danemarca, hotărâre din 24 mai 1989, seria A nr. 154, § 50).
În caz, Curtea constată că instanțele interne au respins cererile de eliberare ale reclamantului bazandu-se pe considerații de fapt și de drept, descriind astfel un "stat de suspiciune" și neputând fi asimilate cu o constatare de vinovăție.
Curtea neobservând nicio aparență a încălcării dreptului reclamantului la respectarea prezumției de nevinovăție, rezultă că această parte a cererii este în orice caz în mod evident netemeinică și trebuie respingă, în conformitate cu articolele 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Amână
examinarea plângerilor bazate pe încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție, rezultând din durata excesivă a arrestului preventiv denunțată de reclamant, și din încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție, rezultând din lipsa de notificare aleasă a unei hotărâri a camerei de acuzație a curții de apel respingând o cerere de eliberare prezentată de reclamant la 27 martie 2000;
Declară
cererea inadmisibilă pentru surplus.
A.B. Baka
Grefier
Președinte
de la requête n
o
66224/01
présentée par Patrick GOSSELIN
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 6 avril 2004 en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 4 décembre 2000,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir des dispositions de l'article 29 § 3 de la Convention et d'examiner conjointement la recevabilité et le fond de l'affaire,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Patrick Gosselin, est un ressortissant français, né en 1967. Il est actuellement incarcéré à la maison d'arrêt de la Santé.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le 6 mars 1997, M. B., alors qu'il circulait en voiture sur la route entre Esbly et Meaux dans le département de Seine-et-Marne, remarqua la présence d'une personne gravement blessée gisant sur le bas-côté de la chaussée de la route, le visage ensanglanté. Il stoppa son véhicule pour proposer son aide et constata la présence d'un second individu apparemment porteur d'un fusil à pompe, ce que voyant, il reprit la route pour s'arrêter quelques kilomètres plus loin, à une station service où se trouvaient des gendarmes de la brigade motorisée de Meaux à qui il signala les faits. Arrivés sur les lieux, ces derniers trouvèrent le corps d'un homme autour duquel s'affairaient des secours. La victime fut immédiatement transportée au centre hospitalier de Meaux où elle décéda à 23h25
; il apparut qu'elle avait été blessée au niveau du crâne par une arme à feu et que ces blessures étaient la cause du décès. Elle put par la suite être identifiée comme étant Bernard B., déjà connu des services de police.
Dans les jours qui suivirent, l'enquête s'orienta vers un certain Jean-Luc B., également connu des services de police, qui s'avérait avoir partagé, en 1993, la même cellule à la maison d'arrêt de Meaux que celle de la victime.
Interpellé, Jean-Luc B. reconnut avoir connu Bernard B. en prison, et indiqua qu'à la suite de leur élargissement, ils s'étaient livrés à un trafic de voitures volées. Il indiqua également aux enquêteurs de police que le requérant, qu'il présentait comme un homme dangereux, secret et souvent armé d'un fusil court, s'adonnait lui aussi à ce type de trafic, et expliqua comment ce dernier et lui-même avaient monté un guet-apens à la victime, au cours duquel le requérant lui avait tiré dessus. Il fut par la suite mis en examen du chef d'assassinat et placé en détention provisoire.
Interpellé le 12 mars 1997, le requérant, par une ordonnance d'un juge d'instruction près le tribunal de grande instance de Meaux, fut mis en examen du chef d'assassinat et placé en détention provisoire le même jour. Lors de ses déclarations, données notamment dans le cadre de son interrogation de première comparution, le requérant admettait s'être trouvé en compagnie de Jean-Luc B. et d'une personne inconnue le jour des faits, mais soutenait n'avoir eu qu'un rôle de chauffeur
; il affirmait que les deux hommes avaient entamé une discussion suivie d'éclats de voix, avant de voir le dernier s'enfuir en titubant.
A une date non précisée, une perquisition eut lieu au domicile du requérant, où étaient découverts un pistolet de calibre 22 long rifle acquis par ses soins le 20 février 1997, des tickets de pressing ainsi que divers documents ayant appartenu à la victime, dont un chéquier.
Le 17 avril 1997, le requérant fit l'objet d'un premier interrogatoire sur le fond par le juge d'instruction. Le 30 septembre 1997, il fut à nouveau interrogé sur le fond par le juge d'instruction. Le 2 octobre 1997, ce dernier procéda à une confrontation du requérant avec son co-mis en examen.
Le requérant affirme avoir formulé, le 12 novembre 1997, une demande d'actes d'instruction – un transport sur les lieux, une audition de témoin et une nouvelle confrontation – qui fut rejetée par le magistrat instructeur à une date non précisée.
Le 8 octobre 1998, celui-ci organisa la reconstitution des faits, en présence des inculpés, qu'il confronta une nouvelle fois le 16 octobre suivant. Entre-temps, un complément d'expertise médico-légale et un complément d'expertise balistique visant à déterminer la taille du tueur avaient été ordonnés par la juge d'instruction.
Le 2 août 1999, ce dernier communiqua le dossier de la procédure ainsi qu'un état des pièces à conviction au procureur général près la cour d'appel de Paris, qui, le 25 août suivant, déposa un réquisitoire de renvoi.
Par un arrêt du 1
er
octobre 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris prononça la mise en accusation du requérant et de Jean-Luc B., pour avoir, «
à Esbly, le 6 mars 1997, en tous cas sur le territoire national et depuis temps non couvert par la prescription, volontairement donné la mort à Bernard B., avec la circonstance que la meurtre a été commis avec préméditation
», et les renvoya devant la cour d'assises de Seine-et-Marne
; la cour ordonna également la prise de corps des accusés.
Le requérant forma un pourvoi en cassation, dans le cadre duquel il faisait grief à la cour d'appel d'avoir manqué à son obligation de motivation en ce qui concerne les éléments constitutifs de l'infraction reprochée. Par un arrêt du 12 janvier 2000, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
Le requérant affirme que par un arrêt du 28 septembre 2000, la cour d'assises le reconnut coupable des faits reprochés et le condamna à une peine d'emprisonnement. Il déclare également qu'ayant interjeté appel de cette décision, la procédure est pendante devant la cour d'assises d'appel désignée par la chambre criminelle de la Cour de cassation.
D. Les demandes de mise en liberté présentées par le requérant
Par une ordonnance du 26 février 1998, le juge d'instruction du tribunal de grande instance de Meaux prolongea la détention provisoire du requérant pour une durée de six mois.
Le 2 juillet 1998, le requérant présenta une demande de mise en liberté devant la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris, qui, par un arrêt du 17 juillet 1998, la rejeta en ces termes
:
«
Considérant qu'il résulte des actes d'enquête et d'instruction que des indices graves et concordants ont été réunis contre le mis en examen laissant présumer qu'il a participé aux faits dont le juge d'instruction est saisi.
Considérant que d'autres investigations sont nécessaires notamment pour confronter encore les deux mis en cause qui sont contraires dans leurs déclarations et pour éclaircir enfin les conditions au cours desquelles [Bernard B.] a trouvé la mort ainsi que les mobiles encore non élucidés.
Considérant qu'il importe d'empêcher soit des concertations frauduleuses, soit des pressions sur les témoins, dont l'un, qui ne s'est pas présenté à une confrontation, a affirmé avoir vu [le requérant] porteur d'une armes le jour des faits.
Considérant qu'en l'état, une mesure de contrôle judiciaire serait inopérante pour préserver le bon déroulement de l'information et que l'appelant serait en mesure de se soustraire à l'action de la justice.
Le maintien en détention provisoire de Patrick Gosselin est nécessaire.
»
Le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. A l'appui de son pourvoi, il invoquait notamment l'article 5 de la Convention (sous l'angle du délai raisonnable de la détention provisoire) ainsi que l'article 145-3 du code de procédure pénale.
Par un arrêt du 5 novembre 1998, la Cour de cassation cassa et annula l'arrêt du 17 juillet 1998 et renvoya la cause et les parties devant la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris autrement composée. La haute juridiction statua en ses termes
:
«
Vu l'article 145-3 du code de procédure pénale
;
Attendu qu'aux termes de cet article, lorsque la détention provisoire excède un an en matière criminelle, les décisions ordonnant sa prolongation ou rejetant une demande de mise en liberté doivent comporter les indications particulières qui justifient en l'espèce la poursuite de l'information et le délai prévisible d'achèvement de la procédure
;
Attendu que, pour rejeter la demande de mise en liberté (...), la chambre d'accusation (...) énonce que d'autres investigations sont nécessaires (...) et qu'il importe d'empêcher soit des concertations frauduleuses, soit des pressions sur les témoins
; qu'enfin, une mesure de contrôle judiciaire serait inopérante
;
Mais attendu qu'en se prononçant ainsi, sans indiquer le délai prévisible d'achèvement de la procédure, la chambre d'accusation a méconnu le texte susvisé
;
D'où il suit que la cassation est encourue
;
(...)
».
Le 14 janvier 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris, statuant en tant que juridiction de renvoi, rejeta la demande de mise en liberté du requérant, par un arrêt ainsi motivé
:
«
Considérant (...) qu'il existe à l'encontre du requérant des indices sérieux laissant présumer qu'il a participé aux faits, de nature criminelle, qui lui sont reprochés
;
Que la durée de l'information, eu égard à l'attitude des mis en examens et des nombreuses vérifications supplémentaires qu'elle génère apparaît en l'espèce raisonnable
;
Qu'en raison des contradictions importantes opposant sa version des faits à celle de son co-mis en examen et des investigations actuellement en cours, le maintien en détention de l'intéressé apparaît comme étant l'unique moyen de prévenir toute concertation frauduleuse avec ce dernier ou d'éviter toute pression de l'un ou de l'autre
;
Que s'agissant d'un assassinat il échet, par ailleurs, de mettre fin au trouble exceptionnel et persistant causé par les faits à l'ordre public et de garantir le maintien du requérant qui tirait ses revenus d'une activité frauduleuse, à la disposition de la justice eu égard à la lourdeur de la peine encourue
;
Qu'il convient, (...) les obligations d'un contrôle judiciaire étant inopérante au regard de ces exigences, de rejeter la demande de mise en liberté susvisée.
»
Par une ordonnance du 1
er
mars 1999, le juge d'instruction prolongea la détention provisoire du requérant pour une durée de six mois. Ce dernier interjeta appel de cette décision en relevant, d'une part, les lenteurs de l'instruction – laquelle aurait démontré son rôle secondaire – et d'autre part, l'absence de motifs justifiant son maintien en détention.
Par un arrêt du 18 mars 1999, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris confirma l'ordonnance entreprise, au motif, notamment, que les contradictions qui persistaient entre les co-mis en examen rendait le maintien en détention nécessaire, afin d'éviter toute concertation frauduleuse entre eux ou pression de l'un sur l'autre et garantir sa représentation en justice, toutes exigences auxquelles ne sauraient satisfaire les obligations d'un contrôle judiciaire.
Le requérant ne forma pas de pourvoi contre cet arrêt. Il précise qu'il s'est trouvé dans l'impossibilité de le faire, en raison d'une mauvaise manipulation informatique de la part du greffe de l'administration pénitentiaire, relative à l'enregistrement de sa demande.
Le requérant affirme avoir formé une nouvelle demande de mise en liberté le 27 mars 2000, laquelle fut rejetée par la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris à une date non précisée. Il indique également qu'il ne put se pourvoir en cassation contre l'arrêt de la chambre d'accusation, faute de s'être vu signifiée cette décision.
Le 2 mai 2000, la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris, statuant sur une nouvelle demande de mise en liberté présentée sur le fondement de l'article 5 § 3 de la Convention, la rejeta pour les mêmes motifs que ceux mentionnés dans son arrêt du 18 mars 1999
; elle ajouta que la longueur de la détention provisoire du requérant tenait à celle de l'information sur des faits complexes et à l'encombrement des sessions d'assises. Le requérant forma un pourvoi en cassation, qui fut rejeté par la Cour de cassation le 17 août 2000, dans un arrêt ainsi libellé
:
«
Attendu que le demandeur ne saurait être admis à critiquer les motifs pour lesquels la chambre d'accusation a estimé que la durée de la détention provisoire n'excédait pas le délai raisonnable prévu (...) par l'article 5 § 3 de la Convention visée au moyen, une telle appréciation échappant au contrôle de la Cour de cassation
;
D'où il suit que le moyen ne saurait être accueilli
;
(...).
»
Le 19 mai 2000 – selon les dires du requérant – la cour d'assises de Seine et Marne rejeta une demande de mise en liberté qu'il avait présentée à une date non précisée.
1.Invoquant l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, le requérant dénonce la durée excessive de sa détention provisoire. Il estime tout d'abord que cette durée est due essentiellement à un manque de diligence des juridictions nationales dans la conduite de l'instruction, et non à son comportement – lequel serait exempte de reproche. Il considère ensuite que sa détention, avec le temps, n'était plus justifiée, et que, par conséquent, les motifs pour lesquels ses demandes de mise en liberté furent rejetées étaient tous dénués de fondement. Il ajoute enfin qu'il présentait toutes les garanties nécessaires à sa représentation en justice.
2.Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de ce que l'arrêt de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris rejetant sa demande de mise en liberté présentée le 27 mars 2000 ne lui aurait pas été signifié, de sorte qu'il ne put se pourvoir en cassation contre cette décision. Il y voit une violation des droits de la défense.
3.Invoquant l'article 6 §§ 1 et 2 de la Convention, le requérant se plaint de la partialité de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris à son égard, laquelle, en rejetant notamment ses demandes de mise en liberté, l'aurait toujours considéré comme coupable des faits reprochés, violant ainsi son droit à la présomption d'innocence.
1.Le requérant dénonce la durée excessive de sa détention provisoire. Il estime tout d'abord que cette durée est due essentiellement à un manque de diligence des juridictions nationales dans la conduite de l'instruction, et non à son comportement – lequel serait exempte de reproche. Il considère ensuite que sa détention, avec le temps, n'était plus justifiée, et que, par conséquent, les motifs pour lesquels ses demandes de mise en liberté furent rejetées étaient tous dénués de fondement. Il ajoute enfin qu'il présentait toutes les garanties nécessaires à sa représentation en justice. Le requérant invoque l'article 5 §§ 3 et 4 de la Convention, lequel se lit comme suit
:
« Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1.c du présent article, (...) a le droit d'être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l'intéressé à l'audience.
Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d'introduire un recours devant un tribunal, afin qu'il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale.
»
La Cour considère qu'aucune question n'est susceptible de se poser sur le terrain de l'article 5 § 4, celui-ci n'étant pas pertinent en l'espèce. En revanche, elle estime qu'il y a lieu d'examiner le grief du requérant sur le terrain de l'article 5 § 3 de la Convention.
Ceci étant, la Cour, en l'état actuel du dossier, ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
2.
Le requérant se plaint de ce que l'arrêt de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris rejetant sa demande de mise en liberté présentée le 27 mars 2000 ne lui aurait pas été signifié, de sorte qu'il ne put se pourvoir en cassation contre cette décision. Il y voit une violation des droits de la défense. Il invoque l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
(...).
»
Selon la Cour, ce grief tend en vérité à dénoncer une violation du droit d'accès à la Cour de cassation.
Ceci posé, la Cour, en l'état actuel du dossier, ne s'estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l'article
54
§
2
b) de son règlement.
3.Sur le même fondement de la Convention, le requérant se plaint enfin de la partialité de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris à son égard, laquelle, en rejetant notamment ses demandes de mise en liberté, l'aurait toujours considéré comme coupable des faits reprochés, violant ainsi son droit à la présomption d'innocence, tel que garanti par l'article 6 § 2 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
En ce qui concerne la partialité alléguée de la chambre d'accusation de la cour d'appel de Paris saisie de l'affaire, la Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, «
[elle] ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes, tel qu'il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six
mois à partir de la date de la décision interne définitive
». Cette disposition a pour finalité de ménager aux Etats contractants l'occasion de prévenir ou redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne soient soumises à la Cour. Les griefs dont on entend la saisir doivent d'abord être soulevés, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (voir, par exemple, l'arrêt
Cardot c. France
du 19 mars 1991, série A n
o
200, §§
34 et 36).
La Cour observe en l'espèce que le requérant n'a pas formé de demande de récusation de tel ou tel magistrat ni de requête aux fins de renvoi pour cause de suspicion
légitime, comme le lui permet le droit français (articles 662 à 674-2 du code de procédure pénale). Elle en déduit qu'il n'a soulevé son grief, expressément ni en substance, à aucun moment de la procédure devant les juridictions nationales compétentes.
Partant, le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes sur ce point et cette partie de la requête doit être rejetée, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
En ce qui concerne la seconde branche du grief, la Cour rappelle tout d'abord que la présomption d'innocence ne se limite pas à une garantie procédurale au sein du seul procès pénal, mais que l'article 6
2.exige en outre que ni l'autorité judiciaire ni aucun représentant de l'Etat ne présente une personne comme coupable d'une infraction, tant que la culpabilité de cette personne ne se trouve pas définitivement établie par la juridiction compétente (
Allenet de Ribemont c. France
, arrêt du 10 février 1995, série A n
o
308, p. 16, par. 35). Elle rappelle également qu'une distinction doit être faite entre les décisions qui reflètent le sentiment que la personne concernée est coupable et celles qui se bornent à décrire un état de suspicion. Les premières violent la présomption d'innocence, tandis que les deuxièmes ont été à plusieurs reprises considérées comme conformes à l'esprit de l'article 6 de la Convention (voir
Leutscher c. Pays-Bas,
arrêt du 26 mars 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-II, p. 436, § 31, et
Lutz c. Allemagne
, arrêt du 25
août
1987, série A n
o
123, pp. 25-26, § 62, ainsi que
Englert c.
Allemagne
, arrêt du 25
août 1987, série A n
o
123, p. 55, § 39, et
Nölkenbockhoff c. Allemagne
, arrêt du 25 août 1987, série A n
o
123, pp. 80-81, § 39).
En effet, les juridictions qui statuent sur les demandes de mise en liberté, ne peuvent le faire qu'en examinant les éléments du dossier, et doivent motiver leurs décisions par des éléments de fait et de droit. En se prononçant sur un éventuel maintien en détention provisoire, les juridictions apprécient sommairement les données disponibles pour déterminer si de prime abord les soupçons de la police ont quelque consistance. On ne saurait assimiler des soupçons à un constat formel de culpabilité (
Hauschildt c. Danemark
, arrêt du 24 mai 1989, série A n
o
154, § 50).
En l'espèce, la Cour constate que les juridictions internes ont rejeté les demandes de mise en liberté du requérant en se fondant sur des considérations de fait et de droit, décrivant ainsi un «
état de suspicion » et ne pouvant être assimilées à un constat de culpabilité.
La Cour ne relevant aucune apparence de violation du droit du requérant au respect de la présomption d'innocence, il s'ensuit que cette partie de la requête est en tout état de cause manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Ajourne
l'examen des griefs tirés de la violation de l'article 5 § 3 de la Convention, résultant de la durée excessive de la détention provisoire dénoncée par le requérant, et de la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, résultant du défaut allégué de notification d'un arrêt de la chambre d'accusation de la cour d'appel rejetant une demande de mise en liberté présentée par le requérant le 27 mars 2000
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président