SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 42914/98 prezentate de Wim CAPEAU împotriva Belgiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a avut loc la 6 aprilie 2004 într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Lorenzen Bonello mes Tulkens Vajić Steiner, Hajiyev, judecători și grefier de secțiune al dlui Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată anterior adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 29 mai 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie de fapt Reclamantul, dl Wim Capeau, este un resortisant belgian, născut în 1967 și rezident la Gand (Belgia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul van Overloop, avocat la Gend. Guvernul pârât este reprezentat de domnul C. Debruulle, director general la Serviciul public federal Justice. Circumstanțele speciei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: la 29 martie 1994, reclamantul a fost arestat în cadrul unei anchete privind incendierea unei clădiri, faptele din 25 mai 1993. În aprilie 1994, camera Consiliului Curții Corecționale din Gand a refuzat să prelungească mandatul de arestare. La apelul procurorului regelui, camera de acuzații a Curții de Apel din Gand a reformat această decizie și a prelungit detenția preventivă a reclamantului. La 21 aprilie 1994, judecătorul de instrucție a pronunțat eliberarea mandatului de arestare în cauză. La 29 iunie 1994 și respectiv 2 iunie 1995, camera Consiliului și Camera de Acuzații au considerat că nu existau suficiente acuzații care să justifice trimiterea reclamantului la o instanță de judecată și au emis o decizie de nejudiciare. La 25 octombrie 1996, reclamantul a depus o cerere de despăgubire pentru detenție preventivă inoperabilă, pe baza legii din 13 martie 1973 (a se vedea mai jos legislația internă relevantă). La 12 mai 1997, ministrul Justiției a respins cererea reclamantului, considerând că acesta nu avea, așa cum se prevede la art. 28 alineatul (1b) din Legea din 1973. Potrivit ministrului, o astfel de cerință se justifica în cazul unei ordonanțe sau al unei hotărâri de nejudiciare, în cazul în care un refuz nu împiedică redeschiderea dosarului în cazul în care apar noi elemente sau evoluții. La 4 iulie 1997, reclamantul a atacat decizia ministrului în fața comisiei de apel în materie de detenție preventivă nefuncțională. La 1 decembrie 1997, reclamantul a prezentat în fața comisiei respective, care a confirmat în aceeași zi decizia atacată și a precizat în special că, în pofida faptului că reclamantul a anunțat o notă care să reia elementele dosarului de constatare a faptului că: El a rămas în imposibilitatea de a se executa și nu a prezentat o replică în memoria guvernului. Prin urmare, nu a adus dovada nevinovăției sale, așa cum prevede legea. La momentul faptelor, dispozițiile relevante din legea din 13 martie 1973 privind indemnizația în caz de detenție preventivă ineficace se citeau astfel în art. 27 alin. (1). Dreptul la despăgubiri este deschis oricărei persoane care a fost privată de libertatea sa în condiții incompatibile cu dispozițiile articolului 5 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950, aprobată prin Legea din 18 mai 1955. § 2. Acțiunea este prezentată în fața instanțelor obișnuite în formele prevăzute de Codul judiciar și îndreptată împotriva statului belgian în persoana ministrului justiției. art. 28 alineatul (1) Poate pretinde o indemnizație oricărei persoane care a fost deținută preventiv timp de mai mult de opt zile fără ca această deținere sau menținere a acesteia să fi fost provocată de propriul comportament: dacă a fost exclusă în mod direct sau indirect printr-o hotărâre judecătorească turnată în forță de lucru judecat; dacă, după ce a beneficiat de o ordonanță sau de o hotărâre de refuz, aceasta justifică elemente de fapt sau de drept care să demonstreze nevinovăția sa; dacă a fost arestată sau menținută în detenție după încetarea acțiunii publice prin prescripție; în cazul în care a beneficiat de o ordonanță sau de o hotărâre de nejudiciare care constată în mod expres că faptul care a dus la detenția preventivă nu constituie o încălcare. § (2) Valoarea acestei indemnizații se stabilește în echitate și ținând seama de toate circumstanțele de interes public și privat. § 3. În cazul în care persoana în cauză nu poate intenta o acțiune în despăgubire în fața instanțelor ordinare, indemnizația trebuie solicitată printr-o cerere scrisă adresată ministrului justiției care hotărăște în termen de șase luni. Indemnizația va fi acordată de Ministerul Justiției în sarcina Trezoreriei în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1). În cazul în care indemnizația este refuzată, în cazul în care suma este considerată insuficientă sau în cazul în care Ministerul Justiției nu a luat o hotărâre în termen de șase luni de la cerere, partea interesată se poate adresa comisiei instituite în conformitate cu alineatul (4). În cazul urmăririi penale a șefului uneia dintre infracțiunile prevăzute la articolele 147, 155 și 156 din Codul penal, săvârșite cu privire la persoana în cauză, termenul de șase luni prevăzut la alineatul precedent începe să curgă numai din ziua în care s-a luat o hotărâre cu privire la acțiunea publică printr-o decizie luată în forță de lucru judecat. § 4. Se instituie o comisie care hotărăște cu privire la acțiunile împotriva deciziilor luate de Ministrul Justiției sau cu privire la cererile depuse atunci când, în condițiile stabilite în alin. (3), ministrul nu a luat o hotărâre. Această comisie este compusă din primul președinte al Curții de Casație, primul președinte al Consiliului de Stat și decanul Ordinului Național al Avocaților sau, în caz de împiedicare, președintele Curții de Casație, președintele Consiliului de Stat, vicepreședintele Ordinului Național al Avocaților. Funcțiile de secretar al comisiei sunt exercitate de unul sau mai mulți membri ai grefei Curții de Casație desemnați de primul președinte. Regele reglementează funcționarea comisiei. § 5. Acuzațiile și cererile se formulează prin cerere în dublă procedură semnată de către parte sau de avocatul acesteia și se depun la grefa Curții de Casație în termen de 60 de zile de la decizia ministrului sau de la expirarea termenului în care ar fi trebuit să se pronunțe. Regele soluționează procedura în fața comisiei cu ușile închise. Aceasta hotărăște asupra avizului dat ședinței de procurorul general în apropierea Curții de Casație, după audierea părților în mijloacele lor. Deciziile sale sunt pronunțate în ședința publică și nu sunt supuse niciunei căi de atac. La cererea părților interesate, decizia comisiei este publicată prin extras către Veghetorul belgian fără ca acest extras să poată menționa cuantumul indemnizației alocate. Cheltuielile de publicare sunt suportate de Trezorerie. Invocând articolele 5 alineatul (1) litera (c), 6 alineatul (2) și 14 din convenție, reclamantul se plânge de decizia de respingere a cererii sale de despăgubire, considerând că cerința prevăzută de lege de a justifica elemente de fapt sau de drept care să demonstreze nevinovăția sa contravine prezumției de nevinovăție. Reclamantul se plânge că nu a putut obține o despăgubire pentru reținerea provizorie suferită în timp ce a beneficiat de o hotărâre de nejudiciare bazată pe lipsa unor sarcini suficiente pentru a-l trimite înapoi în instanță. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale (...) (c) dacă a fost arestat sau deținut pentru a fi condus în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive plauzibile de a suspecta că a comis o infracțiune sau că există motive întemeiate de a crede că este necesar să se împiedice comiterea unei infracțiuni sau de a fugi după executarea acesteia; Reclamantul subliniază că această dispoziție necesită motive plauzibile de a suspecta persoana privată de libertatea sa de a fi săvârșit o infracțiune și pare să considere că existența unor astfel de motive a fost, în acest caz, negată de decizia de nerejudecare de care a beneficiat. 5 alin. (1) lit. (c) din Convenție, Curtea reamintește că absența trimiterii în judecată nu implică neapărat faptul că privarea de libertate nu urmărește un obiectiv conform art. 5 alin. (1) lit. (c). Existența unui astfel de scop trebuie luată în considerare independent de realizarea sa și lit. (c) de la art. 5 alin. (1) nu presupune că poliția a adunat suficiente dovezi pentru a aduce acuzații, fie în momentul arestării, fie în timpul detenției (Erdagöz c. Turcia, Hotărârea din 22 octombrie 1997, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1997 VI, p. 2314, § 51, și Brogan și alții c. Regatul Unit (art. 50), Hotărârea din 30 mai 1989, seria A n 152 B, pp. 30, § 53. Hotărârea de nejudiciare pronunțată de Camera Consiliului la 29 iunie 1994 și confirmată de Camera de punere sub acuzare la 2 iunie 1995 nu poate, prin urmare, să facă retroactiv ilegală detenția provizorie suferită de reclamant între 29 martie și 21 aprilie 1994 (a se vedea J.v.T. c. Elveția, n 27566/95, dec. 16 octombrie 1996. În consecință, această parte a cererii este în mod evident nefondată în sensul art. 35 3 din Convenție și trebuie respinsă în temeiul art. § 2 din Convenție, formulat după cum urmează Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa este stabilită legal Curtea amintește că principiul prezumției de nevinovăție nu se impune numai instanței penale care se pronunță asupra temeiniciei unei acuzații. Cu mai multe ocazii, Curtea a constatat într-adevăr că art. 6 alineatul (2) se aplica în cadrul deciziilor judiciare luate după încetarea urmăririi penale (a se vedea în special Hotărârile Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, seria A, n 62), și Lutz, Englert și Nölbenbockhoff c. Germania, 25 august 1987, seria A, nr 123) sau ca urmare a unei achitarea (a se vedea Hotărârea Sekanina c. Austria, 25 august 1993, n 266-A, Rushiti c. Austria, nr 28389/95, 21 martie 2000, și Lamanna c. Austria, n 28923/95, 10 iulie 2001). Aceste hotărâri se refereau la proceduri referitoare la aspecte precum obligația unui acuzat de a suporta cheltuielile judiciare, o cerere de rambursare a cheltuielilor pe care persoana în cauză le-a prezentat sau o cerere de despăgubire pentru detenția provizorie. Acestea au fost considerate corolare sau complementare hotărârilor pronunțate cu privire la răspunderea penală (a se vedea în special Hotărârea Sekanina c. Austria, citată anterior, punctul 22, precum și Hotărârea Hammern c. Norvegia 30287/96, § 41, 11 februarie 2003 și O. c. Norvegia 29327/95, § 33, CEDO 2003 II). În cazul de față, cererea de despăgubire depusă de solicitant se referea la o decizie de nejudiciare luată de instanțele de cercetare și, cu siguranță, a făcut obiectul unei proceduri separate, inițiată la mai multe luni de la încetarea procedurii din 2 iunie 1995 și în fața unei autorități diferite. Cu toate acestea, aceasta a fost strâns legată de urmărirea penală a reclamantului, întrucât aceasta a urmărit să stabilească dacă acesta cântărea asupra statului o obligație de a-l compensa financiar pentru detenția provizorie pe care o suferise și care nu fusese ulterior justificată. O condamnare pronunțată de o instanță de judecată îi revenea în acest context reclamantului, să justifice elemente de fapt sau de drept care să demonstreze nevinovăția sa. Curtea constată că această chestiune acoperă în mare măsură răspunderea penală a persoanei în cauză. Cu toate că reclamantul nu a fost acuzat, în cadrul procedurii în despăgubire, de o infracțiune în materie penală Cu toate acestea, Curtea consideră că condițiile de obținere a despăgubirii erau legate de chestiunea răspunderii penale într-un mod suficient de îngust pentru a aduce procedura în discuție în temeiul articolului 6 alineatul (2) (a se vedea mutatis mutandis hotărârile menționate anterior, Sekanina c. Austria § 22, Hammern c. Norvegia , § 46 și O. c. Norvegia , § 38). În ceea ce privește respectarea acestei dispoziții, guvernul amintește jurisprudența Curții potrivit căreia nici art. 6 alineatul (2) și nici nicio altă clauză din convenție nu conferă persoanei acuzate un drept la rambursarea cheltuielilor sale sau un drept la despăgubire pentru o detenție provizorie regulată, în caz de abandonare a urmăririi penale intentate împotriva sa (a se vedea Hotărârea Englert citată anterior, p. 54, alineatul 36) Sekanina menționată anterior, p. 13-14, punctul 25. În plus, exprimarea unor suspiciuni privind nevinovăția unui inculpat ar fi consimțită atâta timp cât încheierea procedurilor penale nu depășește decizia cu privire la temeinicia acuzației (Sekanina, citată anterior, p. 16 alineatul 30). În cazul de față, decizia de nejudiciare a reclamantului ar fi avut drept consecință redeschiderea anchetei în cazul apariției unor elemente noi. La rândul său, Comisia sesizată de solicitant cu cererea sa de despăgubire ar fi arătat că persoana în cauză nu a precizat în niciun fel cuantumul despăgubirii solicitate și nici nu a comunicat, contrar celor anunțate, elementele dosarului de constatare a nevinovăției sale și, în plus, nici reclamantul nu a prezentat o replică în memoriul ministrului justiției. Prin urmare, reclamantul nu ar fi încercat nici să prezinte dovada solicitată, nici să furnizeze clarificări care, după caz, ar fi permis Comisiei să evalueze în mod corect pretinsa sa pagubă; prin urmare, Comisia ar fi fost nevoită să constate că reclamantul nu prezenta dovada nevinovăției sale. Astfel, ea ar fi descris o stare de suspiciune care persistă, dar care nu conține nici o dovadă de vinovăție. Pentru solicitant, există o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Convenție atunci când persoanei în cauză i se refuză despăgubirea pentru reținerea provizorie pe baza unei motivări care implică vinovăția reclamantului, în timp ce aceasta nu a fost constatată în mod oficial, iar persoanei în cauză nu i s-a acordat posibilitatea de a exercita garanțiile menționate la art. 6 din convenție. Cu toate acestea, în cazul de față, motivarea hotărârilor ministrului justiției și a comisiei de apel nu ar lăsa nicio îndoială cu privire la faptul că, din cauza presupusei vinovății a reclamantului, cererea sa ar fi fost respinsă. Faptul, astfel cum se prevede la art. 28 alineatul (1) litera (b) din Legea din 1973, de a prezenta dovada nevinovăției sale ar stabili o prezumție de vinovăție incompatibilă cu art. 6 alineatul (2) din convenție. Pe scurt, această dispoziție ar fi fost încălcată în speță. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Reclamantul invocă încă o încălcare a articolului 14 din Convenție, care se citește astfel: Drepturile și libertățile recunoscute în prezenta convenție trebuie să fie protejate, fără a se face nicio distincție, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opinionilor politici sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau orice altă situație. Comitetul consideră discriminatorii dispozițiile legii belgiene din 13 martie 1973 care supun în condiții diferite indemnizația de detenție preventivă ineficace, conform căreia persoana deținută a beneficiat de o hotărâre de nejudiciare de către instanța de anchetă sau de o achitare de către instanța de judecată: persoana a cărei instanță de instrucție nu a considerat că ar putea ordona retrimiterea în instanță, având în vedere insuficiența sarcinilor colectate, trebuie să justifice elemente de fapt sau de drept care să demonstreze nevinovăția sa, în timp ce persoana care a fost rejucată în instanță, ceea ce înseamnă că dosarul conține, prima facie, o sarcină mai mică decât a fost achitată ulterior, chiar și în beneficiul îndoielii, nu trebuie să prezinte o astfel de dovadă. Guvernul contestă faptul că, în cazul de față, există o încălcare a articolului 14 din Convenție. El subliniază că diferența de tratament în litigiu este justificată de caracterul provizoriu al deciziei de nejudiciare, întrucât, spre deosebire de o achitare, o decizie de nejudiciare motivată de constatarea insuficienței sarcinilor nu împiedică redeschiderea dosarului în caz de apariție a unor noi sarcini. Curtea consideră, în lumina tuturor argumentelor părților, că acest motiv, în întregime legat de precedent, ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; rezultă că acest motiv nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Nu a fost invocat niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară admisibili, toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile reclamantului întemeiate pe art. 6 alineatul (2) și art. 14 din Convenție coroborate cu art. 6 alineatul (2) Declară Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte
de la requête n
o
42914/98
présentée par Wim CAPEAU
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant le 6 avril 2004 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
P.
Lorenzen
,
G.
Bonello
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
E.
Steiner,
M.
K.
Hajiyev,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 29 mai 1998,
Vu l'article 5 § 2 du Protocole n
o
11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Wim Capeau, est un ressortissant belge, né en 1967 et résidant à Gand (Belgique). Il est représenté devant la Cour par M
e
N.
van
Overloop, avocat à Gand. Le gouvernement défendeur est représenté par M.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 29 mars 1994, le requérant fut arrêté dans le cadre d'une enquête relative à un incendie criminel sur un immeuble, les faits remontant au 25
mai 1993.
Le 1
er
avril 1994, la chambre du conseil du tribunal correctionnel de Gand refusa de prolonger le mandat d'arrêt. Sur appel du Procureur du Roi, la chambre des mises en accusation de la cour d'appel de Gand réforma cette décision et prolongea la détention préventive du requérant.
Le 21 avril 1994, le juge d'instruction prononça la mainlevée du mandat d'arrêt en question.
Les 29 juin 1994 et 2 juin 1995 respectivement, la chambre du conseil puis la chambre des mises en accusation estimèrent qu'il n'y avait pas de charges suffisantes justifiant le renvoi du requérant devant une juridiction de jugement et prononcèrent une décision de non-lieu.
Le 25 octobre 1996, le requérant introduisit une demande de réparation pour détention préventive inopérante, se fondant sur la loi du 13 mars 1973 (voir, ci-dessous, le droit interne pertinent).
Le 12 mai 1997, le ministre de la Justice rejeta la demande du requérant, estimant que celui-ci n'avait pas, comme l'exige l'article 28 § 1b de la loi de 1973, «
justifié d'éléments de fait ou de droit démontrant son innocence
». D'après le ministre, pareille exigence se justifiait dans le cas d'une ordonnance ou d'un arrêt de non-lieu, dès lors qu'un non-lieu n'empêche pas la réouverture du dossier si de nouveaux éléments ou développements faisaient leur apparition.
Le 4 juillet 1997, le requérant attaqua la décision du ministre devant la commission d'appel en matière de détention préventive inopérante.
Le 1
er
décembre 1997, le requérant comparut devant ladite commission, laquelle confirma le même jour la décision attaquée. Elle précisa notamment que malgré le fait que le requérant avait annoncé une note qui reprendrait les éléments du dossier établissant «
en abondance
» son innocence, il était resté en défaut de s'exécuter et n'avait pas présenté de réplique au mémoire du Gouvernement. En conséquence, il n'avait pas apporté la preuve de son innocence, comme la loi l'exige.
B.
Le droit interne pertinent
A l'époque des faits, les dispositions pertinentes de la loi du 13 mars 1973 relative à l'indemnité en cas de détention préventive inopérante se lisaient ainsi
:
Article 27
«
Un droit à réparation est ouvert à toute personne qui a été privée de sa liberté dans des conditions incompatibles avec les dispositions de l'article 5 de la Convention de Sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales du 4 novembre 1950, approuvée par la loi du 18 mai 1955.
L'action est portée devant les juridictions ordinaires dans les formes prévues par le Code judiciaire et dirigée contre l'Etat belge en la personne du Ministre de la Justice.
»
Article 28
«
Peut prétendre à une indemnité toute personne qui aura été détenue préventivement pendant plus de huit jours sans que cette détention ou son maintien ait été provoqué par son propre comportement :
a)
si elle a été mise hors cause directement ou indirectement par une décision judiciaire coulée en force de chose jugée ;
b)
si après avoir bénéficié d'une ordonnance ou d'un arrêt de non-lieu, elle justifie d'éléments de fait ou de droit démontrant son innocence ;
c)
si elle a été arrêtée ou maintenue en détention après l'extinction de l'action publique par prescription ;
d)
si elle a bénéficié d'une ordonnance ou d'un arrêt de non-lieu qui constate expressément que le fait qui a donné lieu à la détention préventive ne constitue pas une infraction.
Le montant de cette indemnité est fixé en équité et en tenant compte de toutes les circonstances d'intérêt public et privé.
A défaut pour l'intéressé de pouvoir intenter une action en indemnisation devant les juridictions ordinaires, l'indemnité doit être demandée par requête écrite adressée au Ministre de la Justice qui statue dans les six mois.
L'indemnité sera allouée par le Ministre de la Justice à charge du Trésor si les conditions prévues au § 1
er
sont remplies.
Si l'indemnité est refusée, si le montant en est jugé insuffisant ou si le Ministre de la Justice n'a pas statué dans les six mois de la requête, l'intéressé pourra s'adresser à la commission instituée conformément au § 4.
En cas de poursuites judiciaires du chef d'une des infractions prévues par les articles 147, 155 et 156 du Code pénal, commises à l'égard de l'intéressé, le délai de six mois prévu à l'alinéa précédent ne commence à courir que du jour où il a été statué sur l'action publique par une décision passée en force de chose jugée.
Il est institué une commission qui statue sur les recours contre les décisions prises par le Ministre de la Justice ou sur les demandes introduites lorsque, dans les conditions déterminées par le § 3, le Ministre n'a pas statué.
Cette commission est composée du premier président de la Cour de cassation, du premier président du Conseil d'Etat et du doyen de l'Ordre national des avocats ou, en cas d'empêchement, du président de la Cour de cassation, du président du Conseil d'Etat, du vice-doyen de l'Ordre national des avocats.
Les fonctions de secrétaire de la commission sont exercées par un ou plusieurs membres du greffe de la Cour de cassation désignés par le premier président.
Le Roi règle le fonctionnement de la commission.
Les recours et les demandes sont formés par requête en double signée par la partie ou son avocat et déposée au greffe de la Cour de cassation dans les soixante jours de la décision du Ministre ou de l'expiration du délai dans lequel il aurait dû statuer.
Le Roi règle la procédure devant la commission siégeant à huis clos.
Elle statue sur l'avis donné à l'audience par le procureur général près la Cour de cassation, après avoir entendu les parties en leurs moyens.
Ses décisions sont prononcées en séance publique. Elles ne sont susceptibles d'aucun recours.
La décision de la commission est, à la demande des intéressés, publiée par extrait au Moniteur belge sans que cet extrait puisse mentionner le montant de l'indemnité allouée. Les frais de publication sont à charge du Trésor.
»
GRIEF
Invoquant les articles 5 § 1 c), 6 § 2 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de la décision de rejet de sa demande de réparation, estimant que l'exigence, prévue par la loi, de justifier d'éléments de fait ou de droit démontrant son innocence va à l'encontre de la présomption d'innocence.
1.
Le requérant se plaint de n'avoir pas pu obtenir une indemnisation pour la détention provisoire subie alors qu'il a bénéficié d'une décision de non-lieu fondée sur l'absence de charges suffisantes pour le renvoyer en jugement. Il y voit une violation de l'article 5 § 1 c) de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales
:
(...)
c) s'il a été arrêté ou détenu en vue d'être conduit devant l'autorité judiciaire compétente, lorsqu'il y a des raisons plausibles de soupçonner qu'il a commis une infraction ou qu'il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l'empêcher de commettre une infraction ou de s'enfuir après l'accomplissement de celle-ci
».
Le requérant souligne que cette disposition exige des raisons plausibles de soupçonner la personne privée de sa liberté d'avoir commis une infraction et semble considérer que l'existence de telles raisons a, en l'espèce, été démentie par la décision de non-lieu dont il a bénéficié.
S'agissant des «
raisons plausibles de soupçonner
», qui sont évoquées à l'article 5 § 1 c) de la Convention, la Cour rappelle que l'absence de renvoi en jugement n'implique pas nécessairement qu'une privation de liberté ne poursuit pas un objectif conforme à l'article 5 § 1 c). L'existence d'un tel but doit s'envisager indépendamment de sa réalisation et l'alinéa c) de l'article 5 § 1 ne présuppose pas que la police ait rassemblé des preuves suffisantes pour porter des accusations, soit au moment de l'arrestation, soit pendant la garde à vue (
Erdagöz c.
Turquie
, arrêt du 22
octobre 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
VI, p. 2314, § 51, et
Brogan et autres c.
Royaume
‑
Uni
(article 50), arrêt du 30
mai 1989, série
A n
o
152
‑
B, pp.
29
‑
30, § 53). La décision de non-lieu prononcée par la chambre du conseil le 29 juin 1994 et confirmée par la chambre des mises en accusation le 2 juin 1995 ne saurait dès lors rendre rétroactivement illégale la détention provisoire subie par le requérant entre le 29 mars et le 21 avril 1994 (voir
J.v.T. c. Suisse
, n
o
27566/95, déc.
du
16 octobre 1996).
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l'article 35
§
3 de la Convention et doit être rejetée en application de l'article
35
§
4.
2.
Le requérant dénonce le fait que sa demande de réparation a été rejetée au motif qu'il n'avait pas justifié d'éléments de fait ou de droit démontrant son innocence. Il y voit une violation de l'article 6
2.de la Convention, libellé comme suit
:
«
Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie
».
La Cour rappelle que le principe de la présomption d'innocence ne s'impose pas uniquement au juge pénal statuant sur le bien-fondé d'une accusation. A plusieurs occasions, la Cour a en effet constaté que l'article 6 § 2 était applicable dans le cadre de décisions judiciaires prises après l'arrêt des poursuites (voir, en particulier, les arrêts
Minelli c. Suisse
, 25 mars 1983, série A, n
o
62, et
Lutz, Englert et Nölbenbockhoff c. Allemagne
, 25
août 1987, série A, n
o
123) ou faisant suite à un acquittement (voir les arrêts
Sekanina c. Autriche
, 25 août 1993, n
o
Rushiti c.
Autriche
, n
o
28389/95, 21
mars 2000, et
Lamanna c.
Autriche
, n
o
28923/95, 10
juillet 2001). Ces décisions concernaient des procédures relatives à des questions telles que l'obligation pour un accusé de supporter les frais judiciaires, une demande de remboursement des frais que l'intéressé avait dû exposer ou une demande d'indemnité pour la détention provisoire subie. Elles furent considérées comme un corollaire ou un complément des décisions rendues sur la responsabilité pénale (voir, en particulier, l'arrêt
Sekanina c. Autriche
, précité, § 22, ainsi que les arrêts
Hammern c.
Norvège
,
n
o
30287/96, §
41, 11
février 2003 et
Norvège
,
n
o
29327/95, §
2003
‑
II).
En l'espèce, la demande d'indemnité introduite par le requérant se situait après une décision de non-lieu prise par les juridictions d'instruction. Elle fit certes l'objet d'une procédure distincte, engagée plusieurs mois après l'arrêt de non-lieu du 2 juin 1995 et devant une autorité différente. Il n'en demeure pas moins qu'elle était étroitement liée aux poursuites qui avaient été menées à l'encontre du requérant puisqu'elle visait à établir s'il pesait sur l'Etat une obligation de l'indemniser financièrement pour la détention provisoire qu'il avait subie et qui n'avait pas été ultérieurement «
justifiée
» par une condamnation prononcée par une juridiction de jugement. Il revenait dans ce cadre au requérant, de «
justifier d'éléments de fait ou de droit démontrant son innocence
» par rapport à l'accusation pénale dont il avait fait l'objet. La Cour note que cette question recouvre très largement celle de la responsabilité pénale de l'intéressée. Bien que le requérant n'ait pas été, dans le cadre de la procédure en indemnisation, «
accusé d'une infraction en matière pénale
», la Cour considère néanmoins que les conditions d'obtention de l'indemnité étaient liées à la question de la responsabilité pénale de manière suffisamment étroite pour faire tomber la procédure en question sous le coup de l'article 6 § 2 (voir,
mutatis mutandis
, les arrêts précités,
Sekanina c. Autriche
,
Hammern c. Norvège
, § 46, et
Norvège
, § 38).
Quant au respect de cette disposition, le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour selon laquelle ni l'article 6 § 2 ni aucune autre clause de la Convention ne donne à l'«
accusé
» un droit au remboursement de ses frais, ou un droit à réparation pour une détention provisoire régulière, en cas d'abandon des poursuites intentées contre lui (voir les arrêts
Englert
précité, p. 54, § 36
;
Sekanina
précité, pp. 13-14, § 25). En outre, l'expression de soupçons sur l'innocence d'un accusé se concevrait tant que la clôture des poursuites pénales n'emporte pas décision sur le bien-fondé de l'accusation (
Sekanina,
précité, p. 16, § 30).
En l'espèce, la décision de non-lieu prise à l'égard du requérant aurait eu pour conséquence que l'instruction pouvait être rouverte en cas de survenance d'éléments neufs. De son côté, la Commission saisie par le requérant de sa demande d'indemnité aurait relevé que l'intéressé n'avait nullement précisé le montant de l'indemnité réclamée et n'avait pas non plus, contrairement à ce qu'il avait annoncé, communiqué les éléments du dossier établissant son innocence. En outre, le requérant n'avait pas non plus présenté de réplique au mémoire du ministre de la Justice. Le requérant n'aurait donc ni tenté d'apporter la preuve exigée, ni apporté des précisions qui auraient permis, le cas échéant, à la Commission d'apprécier en équité son prétendu dommage. La Commission aurait ainsi été amenée à constater que le requérant n'apportait pas la preuve de son innocence. Ce faisant, elle aurait décrit un état de suspicion subsistant mais ne renfermant aucun constat de culpabilité.
Pour le requérant, il y a violation de l'article 6 § 2 de la Convention quand l'intéressé se voit refuser une indemnisation pour la détention provisoire subie sur la base d'une motivation qui implique la culpabilité du requérant, alors que celle-ci n'a pas été formellement constatée et que l'intéressé n'a pas eu l'occasion d'exercer les garanties visées à l'article 6 de la Convention. Or en l'espèce, la motivation des décisions du ministre de la Justice puis de la commission d'appel ne laisserait aucun doute sur le fait que c'est en raison de la culpabilité supposée du requérant que sa demande aurait été rejetée. Les formules utilisées iraient bien au-delà de simples soupçons ou suppositions. Le fait, comme l'exige l'article 28 § 1 b) de la loi de 1973, de devoir apporter la preuve de son innocence établirait une présomption de culpabilité incompatible avec l'article 6 § 2 de la Convention. Bref, cette disposition aurait été violée en l'espèce.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
3.
Le requérant invoque encore une violation de l'article 14 de la Convention, qui se lit ainsi :
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinons politiques ou toutes autres opinions, l'origine nationale ou sociale, l'appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation ».
Il estime discriminatoires les dispositions de la loi belge du 13 mars 1973 qui soumettent à des conditions différentes l'indemnisation de la détention préventive inopérante, selon que la personne détenue a bénéficié d'une décision de non-lieu par la juridiction d'instruction ou d'un acquittement par la juridiction de jugement : celui dont la juridiction d'instruction n'a pas estimé pouvoir ordonner le renvoi en jugement, eu égard à l'insuffisance des charges recueillies, doit «
justifier d'éléments de fait ou de droit démontrant son innocence
», alors que celui qui a été renvoyé en jugement – ce qui suppose que le dossier comportait,
prima facie
, des charges sérieuses – avant d'être ultérieurement acquitté, même au bénéfice du doute, n'a pas à rapporter une telle preuve.
Le Gouvernement conteste qu'il y ait, en l'espèce, violation de l'article
14 de la Convention. Il souligne que la différence de traitement litigieuse est justifiée par le caractère provisoire de la décision de non-lieu, dès lors que, à la différence d'un acquittement, une décision de non-lieu motivée par le constat de l'insuffisance des charges n'empêche pas la réouverture du dossier en cas de survenance de charges nouvelles.
La Cour estime, à la lumière de l'ensemble des arguments des parties, que ce grief, entièrement lié au précédent, pose de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s'ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d'irrecevabilité n'a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs du requérant tirés de l'article 6
2.et de l'article 14 de la Convention combiné avec l'article 6 § 2
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président