AFFAIRE CAPEAU CONTRE LA BELGIQUE

Rezoluția CM/ResDH(2011)43 [1] Executarea hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului Capeau împotriva Belgiei (Recherche n 42914/98, Hotărârea din 13 ianuarie 2005, definitivă la 6 iunie 2005) Comitetul miniștrilor, în temeiul articolului 46 alineatul (2) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care prevede ca Comitetul să supravegheze executarea hotărârilor definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumite în continuare "menționate mai jos" Reamintind că încălcarea Convenției constatată de Curte în această cauză privește o încălcare a prezumției de nevinovăție a reclamantului, întrucât respingerea în 1997 a cererii sale de despăgubire pentru A se vedea, de asemenea, art. 6 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO L 8, 12.1.2001, p. 1). După ce a invitat guvernul statului pârât să ia măsurile pe care le-a luat pentru a se conforma hotărârii Curții în temeiul obligației care îi revine în temeiul articolului 46 alineatul (1) din Convenție,

care a examinat informațiile transmise de guvern în conformitate cu normele Comitetului pentru aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Convenție.

Reamintind că constatările privind încălcarea de către Curte impun, pe lângă plata satisfacției echitabile acordate de Curte în hotărârile sale, adoptarea de către statul pârât, dacă este necesar - a unor măsuri individuale care să pună capăt încălcării și să elimine consecințele, dacă este posibil prin restitutio in integrum; și - a unor măsuri generale care să permită prevenirea unor încălcări similare; DECLARĂ, după ce a examinat măsurile luate de statul pârât (a se vedea anexa), că a îndeplinit funcțiile care îi revin în temeiul articolului 46 alineatul (2) din convenție în prezenta cauză și DECIDE d Rezumatul introductiv al cauzei Această cauză privește dreptul la prezumția de nevinovăție a reclamantului (încălcarea articolului 6 alineatul (2)). În 1994, reclamantul fusese pus în detenție provizorie timp de aproape o lună în cadrul unei anchete privind un incendiere.

Ca urmare a deciziei de nejudiciare de încheiere a procedurii, acesta a depus o cerere de despăgubire pentru prejudiciul suferit ca urmare a detenției sale provizorii. Această cerere a fost respinsă de ministrul de justiție la 12/05/1997 și, în recurs, de comisia de apel în materie de detenție preventivă inoperabilă la 1/12/1997, pe motiv că reclamantul nu a prezentat dovada nevinovăției sale, astfel cum se prevede la art. 28, Õ1, (b) din Legea din 13/03/1973 (§15 și 16 din hotărâre). Curtea Europeană a ajuns la concluzia că această cerință, deși bazată pe o dispoziție legală, lasă să se planeze o îndoială cu privire la inocența reclamantului și a considerat că inversarea sarcinii probei în cadrul unei proceduri de despăgubire introduse ca urmare a unei hotărâri de nejudiciare era incompatibilă cu prezumția de nevinovăție (§25 din hotărâre).

Plata satisfacției echitabile și măsuri individuale Detalii privind satisfacția echitabilă Nu a fost acordată nici o satisfacție echitabilă de către Curte. b) Măsuri individualereclamantul nu a depus o cerere de satisfacție echitabilă în fața Curții Europene. Raționamentul comisiei de apel criticate de Curtea Europeană se ridica la art. 28 alineatul (1) litera (b) din Legea din 13/03/533/2002 privind judecata în caz de detenție preventivă inechitabilă, cerând reclamantului să justifice fapt sau drept care să demonstreze inocența sa atunci când a beneficiat de o ordonanță sau de o hotărâre de nejudiciare. Începând cu hotărârea Curții Europene, instanțele implicate în procedura de despăgubire în temeiul deținerilor provizorii inoperabile - și anume, Serviciul Public Federal (SPF) Justiție în primă instanță și Comisia de apel, sesizată cu acțiuni - nu vor mai aplica această dispoziție.

În acest sens, autoritățile au furnizat, de exemplu, o copie a două decizii ale comisiei de apel din 22 martie 2002 (261F) și 17 mai 2005 (265F). În aceste decizii, comisia a luat în considerare întrebarea dacă persoanele în cauză au justificat de fapt sau de drept care să demonstreze nevinovăția lor, cu referire la art. 6 alineatul (2) din convenție. Comisia a considerat că, în cazul unui conflict între regula unui tratat care are un efect direct în ordinea juridică belgiană și o normă de drept intern mai puțin favorabilă, regula tratatului ar trebui să prevaleze. În plus, art. 8 din Legea din 30/12/2009, care a intrat în vigoare la 25/01/2010, a eliminat dispoziția supracitată din textul articolului 28 alineatul (1) litera (b) din Legea din 1973. III.

Concluziile Tribunalului de Primă Instanță Guvernul consideră că nu există nicio măsură individuală necesară, că măsurile generale luate vor preveni alte încălcări similare și că Belgia și-a îndeplinit, prin urmare, obligațiile în temeiul articolului 46 alineatul (1) din convenție. [1] Adoptată de Comitetul de Miniștri la 8 iunie 2011 în cadrul celei de a 1115-a reuniuni a Delegaților.

Résolution CM/ResDH(2011)43 [1] Exécution de l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme Capeau contre Belgique (Requête n o 42914/98, arrêt du 13 janvier 2005, définitif le 6 juin 2005) Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, qui prévoit que le Comité surveille l’exécution des arrêts définitifs de la Cour européenne des droits de l’homme (ci-après nommées « la Convention » et « la Cour ») ; Vu l’arrêt transmis par la Cour au Comité une fois définitif ; Rappelant que la violation de la Convention constatée par la Cour dans cette affaire concerne une atteinte à la présomption d’innocence du requérant en ce que le rejet en 1997 de sa demande de réparation pour « détention préventive inopérante » était fondé sur une disposition légale de 1973 exigeant d’une personne qui avait bénéficié d’un non-lieu qu’elle prouve son innocence pour obtenir réparation (violation de l’article 6, paragraphe 2) (voir détails dans l’Annexe) ; Ayant invité le gouvernement de l’Etat défendeur à l’informer des mesures qu’il a prises pour se conformer à l’arrêt de la Cour en vertu de l’obligation qui lui incombe au regard de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention ;

Ayant examiné les informations transmises par le gouvernement conformément aux Règles du Comité pour l’application de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention ; Rappelant que les constats de violation par la Cour exigent, outre le paiement de la satisfaction équitable octroyée par la Cour dans ses arrêts, l’adoption par l’Etat défendeur, si nécessaire : - de mesures individuelles mettant fin aux violations et en effaçant les conséquences, si possible par restitutio in integrum ; et - de mesures générales, permettant de prévenir des violations semblables ; DECLARE, après avoir examiné les mesures prises par l’Etat défendeur (voir Annexe), qu’il a rempli ses fonctions en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention dans la présente affaire et DECIDE d’en clore l’examen.

Annexe à la Résolution CM/ResDH(2011)43 Informations sur les mesures prises afin de se conformer à l’arrêt dans l’affaire Capeau contre Belgique Résumé introductif de l’affaire Cette affaire concerne l’atteinte au droit à la présomption d’innocence du requérant (violation de l’article 6, §2). En 1994, le requérant avait été placé en détention provisoire pendant presque un mois dans le cadre d’une enquête relative à un incendie criminel. Suite à la décision de non-lieu mettant un terme à la procédure, il a introduit une demande en réparation pour le préjudice subi du fait de sa détention provisoire. Cette demande a été rejetée par le ministre de Justice le 12/05/1997 et, en appel, par la commission d’appel en matière de détention préventive inopérante le 01/12/1997, au motif que le requérant n’avait pas apporté la preuve de son innocence, comme l’exige l’article 28, §1, b), de la loi du 13/03/1973 (§§15 et 16 de l’arrêt).

La Cour européenne a conclu que cette exigence, quoique fondée sur une disposition légale, laissait planer un doute sur l’innocence du requérant. Elle a estimé que le fait de renverser la charge de la preuve dans le cadre d’une procédure en indemnisation introduite suite à une décision de non-lieu était incompatible avec la présomption d’innocence (§25 de l’arrêt). I. Paiement de la satisfaction équitable et mesures individuelles a) Détails de la satisfaction équitable Aucune satisfaction équitable n’a été octroyée par la Cour. b) Mesures individuelles Le requérant n’a pas introduit de demande de satisfaction équitable devant la Cour européenne. Il ne s’est par ailleurs pas manifesté auprès du Comité des Ministres.

II. Mesures générales Le raisonnement de la commission d’appel critiqué par la Cour européenne découlait de l’article 28, §1, b) de la loi du 13/03/1973 relative à l’indemnité en cas de détention préventive inopérante, exigeant du requérant qu’il « justifie d’éléments de fait ou de droit démontrant son innocence » lorsqu’il a bénéficié d’une ordonnance ou d’un arrêt de non-lieu. A compter de l’arrêt de la Cour européenne, les instances concernées par la procédure en indemnisation au titre des détentions provisoires inopérantes - à savoir, le Service Public Fédéral (SPF) Justice en première instance et la Commission d’appel, saisie des recours - n’ont plus appliqué cette disposition. A cet égard, les autorités ont fourni à titre d’exemple la copie de deux décisions de la commission d’appel datant du 22 mars 2002 (261F) et 17 mai 2005 (265F).

Dans ces décisions, la commission a écarté l’examen de la question de savoir si les requérants « justifiaient d’éléments de fait ou de droit démontrant leur innocence », en se référant à l’article 6§2 de la Convention. Elle a estimé qu’en cas de conflit entre la règle d’un traité qui a un effet direct dans l’ordre juridique belge et une règle de droit interne moins favorable, la règle du traité devait prévaloir. Par ailleurs, l’article 8 de la loi du 30/12/2009, entrée en vigueur le 25/01/2010, a supprimé la disposition sus ‑ citée du libellé de l’article 28, §1, b) de la loi de 1973. III. Conclusions de l’Etat défendeur Le gouvernement estime qu’aucune mesure individuelle ne s’impose, que les mesures générales prises vont prévenir d’autres violations semblables et que la Belgique a par conséquent rempli ses obligations en vertu de l’article 46, paragraphe 1, de la Convention.

[1] Adoptée par le Comité des Ministres le 8 juin 2011 lors de la 1115e réunion des Délégués des Ministres.