HOTĂRÂREA TERZĂ DECIZIE FINALĂ Nr. 72719/01 de Esther KOHLS împotriva Germaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 6 aprilie 2004 ca secțiune compusă din: Cabral Barreto Președinte Ress Caflisch Kūris R. Türmen, Traja dna Gyulumyan, judecători și grefierul secțiunii Berger având în vedere cererea depusă la 23 martie 2001, având în vedere decizia parțială din 13 noiembrie 2003, având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și fondurile cazului, având în vedere declarațiile formale care acceptă o soluționare prietenoasă a cazului, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, Esther Kohls, este o națională germană, născut în 1927 și trăiește în Wembach-Schönau, Germania. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl J. Traubner, un avocat practicant la Frankfurt/M. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează. În 1937, după reprimarea și persecuția evreilor din Germania, reclamantul, de origine evreică, a fugit în Argentina. S-a căsătorit acolo și cei doi copii ai ei s-au născut în 1949 și 1960. În 1965, reclamantul și familia ei s-au întors în Germania. 1. Primul set de proceduri de instanță socială (1986 - 1997) Între 1986 și 1996, reclamantul a fost implicat în procedurile administrative sociale și judiciare care se ocupă de calcularea corectă a prestațiilor de pensie pe care se presupune că le-a primit în cadrul sistemului de asigurare de vârstă în vârstă în Germania. Reclamantul s-a plâns că timpul pe care i-a petrecut să-l crească în Argentina nu a fost luat în considerare. Deși în urma unei schimbări de lege în 1994, părinții care își creșteu copiii în afara Germaniei au dreptul la aceleași prestații de pensii ca părinții care locuiesc în Germania, acest tratament egal a aplicat numai pentru perioada înainte de sfârșitul anului 1949. Instanțele sociale au respins cererea reclamantului pe baza jurisprudenței Curții Constituționale Federale, care consideră că acest termen este compatibil cu Legea de bază germană. La 24 iulie 1997, Curtea Constituțională Federală a refuzat să difuzeze plângerea reclamantului. Acesta a confirmat faptul că dispozițiile juridice relevante erau compatibile cu Legea de bază și că nu exista nicio altă dispoziție juridică care să permită ca timpul petrecut să-și crească copiii în Argentina să fie luat în considerare atunci când calculează pensia. Dacă, la toate, acest timp ar putea fi numărat numai în conformitate cu secțiunea 250 din a șasea carte a Codului social german, care acoperă cazurile în care persoanele expulzate sau forțate să se restabilească, în special între 1945 și 1946, dacă sunt recunoscute ca refugiate. 2. Al doilea set de proceduri de instanță socială (1997-2003) La 9 septembrie 1997, autoritățile competente au respins cererea reclamantului ca timpul petrecut să-și crească copiii în Argentina din 1950 până în 1965 să fie luat în considerare atunci când calculează pensia în temeiul articolului 250 din a șasea carte a Codului Social. La data de 19 decembrie 1997, autoritățile competente au respins plângerea administrativă a reclamantului. La 26 mai 1998, Curtea socială de Freiburg a respins cererea reclamantului. La 8 decembrie 1998, Curtea Socială de Apel Baden-Württemberg a respins recursul reclamantului și nu a acordat permisiunea de a depune un recurs suplimentar. La 16 martie 1999, Curtea Socială Federală a refuzat să acorde permisiunea reclamantului de a face recurs. La 19 aprilie 1999, reclamantul a depus o plângere la Curtea Constituțională Federală. La 21 martie 2000, Curtea Constituțională Federală a informat reclamantul că va emite o decizie până la sfârșitul anului 2000 sau la începutul anului 2001. La 28 mai 2003, Curtea Constituțională Federală a refuzat să difuzeze plângerea reclamantului. Printre altele , a constatat că situația ei nu se încadrează în secțiunea 250 din a șasea carte a Codului Social. Situația ei nu a putut fi comparată cu cea a persoanelor care au fost împiedicate să se întoarcă în Germania din cauza măsurilor coercitive ale altor țări sau a situațiilor de război, deoarece Republica Germaniei nu a împiedicat niciodată să se întoarcă. Odată ce legea de bază germană a fost stabilită și Republica Federală Germania a fost fondată ca un stat democratic, nu mai există niciun risc de persecuție. Pe baza noilor legi relevante, reclamantul ar fi putut solicita o compensare. Sarcina financiară ocazionată de returnarea ei ar fi putut fi redusă prin ajutorul financiar instantanat acordat refugiaților care doresc să se întoarcă, ceea ce în acele vremuri a constituit 6.000 DEM (aproximativ 3.000 EUR). În cazul în care refugiații au ales să rămână în țara lor de exil, legislatorul ar putea fi așteptat să presupună că s-au integrat permanent în sistemul economic și social respectiv și nu doresc să se întoarcă în Germania. În astfel de cazuri, legislatorul nu a fost obligat să ia în considerare timpul petrecut într-o țară străină. De asemenea, Curtea Constituțională Federală nu a considerat că reclamantul a fost discriminat în comparație cu emigranții de origine germană din statele din Europa de Est, care nu au putut intra în Germania înainte de 1990, nici în comparație cu persoanele exilate direct de război. Reclamantul se plânge cu privire la durata procedurii în fața instanțelor germane în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție. HOTĂRÂREA La 25 februarie 2004, agentul Guvernului a informat Curții că părțile au ajuns la o soluție prietenoasă și a solicitat Curții să excludă aplicarea din lista în temeiul articolului 37 §§ 1 b) din Convenție. În prezenta declarație, Republica Federală Germania, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a prezentului caz, a solicitat să plătească EUR Această plată nu este legată de recunoașterea unei încălcări a Convenției, cu scopul de a acoperi orice prejudiciu moral, precum și costuri și cheltuieli, și va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea deciziei luate de Curte în temeiul articolului 39 din Convenție. Reclamantul, reprezentat de avocatul ei, acceptă propunerea și renunță la orice nouă afirmații împotriva Republicii Federale a Germaniei în ceea ce privește faptele prezentei cereri și declară că acest lucru constituie o soluționare finală a cazului. Curtea ia act de soluționarea prietenoasă atinsă între părți și este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale și nu găsește motive de politică publică pentru a justifica o examinare continuă a cererii (art. 37 § 1 în amendă În consecință, art. 29 § 3 din convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să excludă aplicarea din lista sa de cazuri. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Președintele grefierului
Application no. 72719/01
by Esther KOHLS
against Germany
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 6
April
2004 as a Chamber composed of:
Mr
I.
Cabral Barreto
,
President
,
Mr
G.
Ress
,
Mr
L.
Caflisch
,
Mr
P.
Kūris
,
Mr
ürmen,
Mr
K
.
Traja
,
Mrs
A.
Gyulumyan,
judges
,
and
Mr
V.
Berger
,
Section Registrar
,
Having regard to the above application lodged on 23 March 2001,
Having regard to the partial decision of 13 November 2003,
Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together,
Having regard to the formal declarations accepting a friendly settlement of the case,
Having deliberated, decides as follows:
The applicant, Ms Esther Kohls, is a German national, who was born in 1927 and lives in Wembach-Schönau, Germany. She is represented before the Court by Mr J. Traubner, a lawyer practising in Frankfurt/M.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
In 1937, following the repression and persecution of Jews in Germany, the applicant, herself of Jewish origin, fled to Argentina. She married there and her two children were born in 1949 and 1960.
In 1965, the applicant and her family returned to Germany.
1.First set of social court proceedings (1986 - 1997)
Between 1986 and 1996, the applicant was involved in social administrative and court proceedings dealing with the correct calculation of pension benefits that she was allegedly entitled to receive under the German statutory old age insurance system. The applicant complained that the time she had spent raising her children in Argentina was not taken into account. Although following a change of law in 1994, parents raising their children outside Germany were entitled to the same pension benefits as parents residing in Germany, this equal treatment only applied for the time before the end of 1949. The social courts rejected the applicant's request on the basis of the Federal Constitutional Court's case-law, which considered this time-limit to be compatible with the German Basic Law.
On 24 July 1997, the Federal Constitutional Court refused to entertain the applicant's complaint. It confirmed that the relevant legal provisions were compatible with the Basic Law and that there was no other legal provision which would allow the time spent raising her children in Argentina to be taken into account when calculating her pension. If at all, this time could only be counted according to Section 250 of the Sixth Book of the German Social Code, which covers cases where individuals were expelled or forced to resettle, in particular between 1945 and 1946, if they are recognised as refugees.
2.Second set of social court proceedings (1997-2003)
On 9 September 1997, the competent authorities rejected the applicant's request that the time spent raising her children in Argentina from 1950 to 1965 be taken into account when calculating her pension pursuant to Section 250 of the Sixth Book of the Social Code. They observed that, as the applicant had not been forcibly retained in Argentina during that time, Section 250 did not apply to her case.
On 19 December 1997, the competent authorities rejected the applicant's administrative complaint.
On 26 May 1998, the Freiburg Social Court rejected the applicant's claim.
On 8 December 1998, the Baden-Württemberg Social Court of Appeal rejected the applicant's appeal and did not grant her leave to lodge further appeal.
On 16 March 1999, the Federal Social Court refused to grant the applicant leave to appeal.
On 19 April 1999, the applicant lodged a complaint with the Federal Constitutional Court.
On 21 March 2000, the Federal Constitutional Court informed the applicant that it would issue a decision towards the end of 2000 or the beginning of 2001.
On 28 May 2003, the Federal Constitutional Court refused to entertain the applicant's complaint.
Inter alia
, it found that her situation did not fall under Section 250 of the Sixth Book of the Social Code. Her situation could not be compared to that of people who had been prevented from returning to Germany due to coercive measures of other countries or war situations, as the Republic of Germany had never prevented her from returning. Once the German Basic Law had been established and the Federal Republic of Germany had been founded as a democratic State, there was no longer any risk of persecution. On the basis of new pertinent laws, the applicant could have requested compensation. The financial burden occasioned by her return could have been softened by way of instant financial aid granted to refugees wishing to return, which in those times amounted to 6,000 DEM (approximately 3,000 EUR). If refugees chose to stay in their country of exile, the legislature could be expected to assume that they had permanently integrated themselves into the respective economic and social system and did not wish to return to Germany. In such cases, the legislature was then not obliged to take into account the time spent in a foreign country.
The Federal Constitutional Court also did not consider that the applicant was being discriminated in comparison to emigrants of German origin from East European states, who were not able to enter Germany before 1990, nor in comparison to people directly exiled by war.
The applicant complains about the length of the proceedings before the German courts under Article 6 § 1 of the Convention.
On 25 February 2004, the agent of the Government informed the Court that the parties have reached a friendly settlement and asked the Court to strike the application out of the list pursuant to Article 37 § 1 b) of the Convention.
He enclosed a joint declaration signed by himself on 18
February
2004 and by the representative of the applicant on 20
February 2004.
In this declaration, the Federal Republic of Germany, with a view to securing a friendly settlement of the present case, offer to pay EUR
3,500 to the applicant. This payment is not linked to a recognition of a violation of the Convention. This sum is to cover any non-pecuniary damage as well as costs and expenses, and it will be payable within three months from the notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 39 of the Convention.
The applicant, represented by her lawyer, accepts the proposal and waives any further claims against the Federal Republic of Germany in respect of the facts of this application, and declares that this constitutes a final settlement of the case.
The Court takes note of the friendly settlement reached between the parties. It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols and finds no public policy reasons to justify a continued examination of the application (Article 37 § 1
in fine
of the Convention). Accordingly, Article 29 § 3 of the Convention should no longer apply to the case and it should be struck out of the list.
For these reasons, the Court unanimously
Decides
to strike the application out of its list of cases.
Vincent
Berger
Ireneu
Cabral Barreto
Registrar
President