SCORDINO et AUTRES (n° 3) contre l'ITALIE

Ocuparea urgentă a unui teren În dreptul italian, procedura accelerată de expropiere permite administrației să ocupe și să construiască înainte de expropiere. Odată ce lucrarea de realizat a fost declarată de utilitate publică și proiectul de construcție a fost adoptat, administrația poate decreta ocuparea urgentă a zonelor care urmează a fi expropriat pentru o perioadă determinată care nu depășește cinci ani (art. 20 al legii nr. 865 din 1971). Acest decret cade dacă ocuparea materială a terenului nu are loc în termen de trei luni de la promulgare. După perioada ocupării trebuie să intervină un decret de expropiere formală.

Principiul exproprierii indirecte (occupazione acquisitiva sau accessione invertita) a) În anii '70, mai multe administrații locale au procedat la ocupări urgente de terenuri, care nu au fost urmate de decrete de expropiere. Jurisdicțiile italiene s-au confruntat cu cazuri în care proprietarul unui teren pierduse de facto disponibilitatea acestuia din cauza ocupării și a efectuării lucrărilor de construcție a unei opere publice. A rămas întrebarea dacă, simplu prin efectul lucrărilor efectuate, interesatul pierduse și proprietatea terenului. Prin sentința nr. 1464 din 16 februarie 1983, Curtea de Casație a dat un răspuns afirmativ la această întrebare, stabilind în acest fel principiul « exproprierii indirecte ». Un apercu al acestei jurisprudențe în anii '80-90 apare în Belvedere Alberghiera srl c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI și Carbonara și Ventura c. Italia, nr. 24638/94, CEDO 2000-VI. b) Trebuie reamintit aici sentința nr. 188 din 1995 a Curții Constituționale, care era apelată să se pronunțe asupra compatibilității cu Constituția a principiului exproprierii indirecte. Curtea a declarat întrebarea inadmisibilă pe motiv că ea însăși nu era competentă pentru a examina un principiu jurisprudențial dar puteau cunoaște doar dispoziții legislative. Curtea Constituțională a apreciat apoi ca fiind compatibilă cu Constituția aplicarea la acțiunea pentru reparație a termenului de prescripție de cinci ani, după cum este prevăzut de art. 2043 al codului civil pentru responsabilitatea delictuală. A afirmat că faptul că administrația devine proprietară a unui teren trăgând beneficii din comportamentul ilegal al acesteia nu pune nicio problemă pe plan constituțional, deoarece interesul public, și anume conservarea operei publice, depășea interesul particulară, și anume dreptul de proprietate. c) Decretul Președintelui nr. 327 din 8 iunie 2001, modificat prin Decretul legislativ nr. 302 din 27 decembrie 2002, intrat în vigoare la 30 iunie 2003 și numit « Repertoriu al dispoziții legislative și reglementare privind exproprierea din cauze de utilitate publică » (denumit în continuare « Repertoriul »), reglementează procedura de expropiere la lumina ultimei jurisprudențe a Curții de Casație și, în special, codifică principiul exproprierii indirecte la art. 43. d) Prin sentința nr. 5902 din 28 martie 2003, Curtea de Casație în secții unite a reafirmat principiul exproprierii indirecte, declarând că un asemenea principiu joacă un rol important în dreptul italian și că este compatibil cu Convenția. Mai specific, Curtea de Casație a spus că în vederea uniformității jurisprudențe pe această materie, principiul exproprierii indirecte este acum pe deplin « previzibil » și deci trebuie considerat ca fiind respectuos al principului legalității. Privitor la despăgubire, Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea datorată în caz de expropiere indirectă este suficientă pentru a garanta un « echilibru drept » între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvguvardării drepturilor fundamentale ale individului.

Cazuri de neaplicare a principiului exproprierii indirecte a) Dezvoltările jurisprudențe anilor 1990 arată că mecanismul prin care construirea unei opere publice determina transferul proprietății terenului în beneficiul administrației cunoaște excepții. În sentința sa nr. 874 din 1996, Consiliul de Stat a afirmat că nu este expropiere indirectă atunci când deciziile administrației și decretul de ocupare urgentă au fost anulate de jurisdicțiile administrative, cu atât mai mult că, altfel, decizia judiciară ar fi fost golită de substanță. În sentința sa nr. 1907 din 1997, Curtea de Casație statuând în secții unite a afirmat că administrația nu devine proprietară a unui teren atunci când deciziile pe care le-a adoptat și declarația de utilitate publică trebuie considerate ca fiind nule ab initio. În acest caz, interesatul păstrează proprietatea terenului și poate cere restitutio in integrum. Poate cere alternativ daunelor-interese. Ilegalitatea în aceste cazuri are caracter permanent și nicio moștenire de prescripție nu găsește aplicare. În sentința nr. 6515 din 1997, Curtea de Casație statuând în secții unite a afirmat că nu este transfer de proprietate atunci când declarația de utilitate publică a fost anulată de jurisdicțiile administrative. În acest caz, principiul exproprierii indirecte nu găsește deci aplicare. Interesatul, care păstrează proprietatea terenului, are posibilitatea de a cere restitutio in integrum. Introducerea unui demers în daunelor-interese determina renunțarea la restitutio in integrum. Termenul de prescripție de cinci ani începe să curgă atunci când decizia judecătorului administrativ devine definitivă. În sentința nr. 148 din 1998, prima secție a Curții de Casație a urmat jurisprudența secțiilor unite și a afirmat că transferul proprietății prin efect al exproprierii indirecte nu are loc atunci când declarația de utilitate publică căreia îi era asortit proiectul de construcție a fost considerată ca fiind invalidă ab initio. b) Trebuie remarcat că « Repertoriul » (a se vedea sub 2c) prevede la art. 43 că în absența unui decret de expropiere, sau în absența unei declarații de utilitate publică, un teren transformat în urma realizării unei opere publice este achiziționat în patrimoniul autorității care l-a transformat. Proprietarul poate cere judecătorului restituirea terenului. Autoritatea în cauză poate se opune restituirii. Atunci când judecătorul decide să nu ordone restituirea terenului, proprietarul are dreptul la despăgubire (a se vedea infra).

Despăgubirea în caz de expropiere indirectă a) Conform jurisprudență Curții de Casație în materie de expropiere indirectă, o reparație integrală, sub forma daunelor-interese pentru pierderea terenului, era datorată interesatului în contrapartidă la pierderea proprietății pe care o determina ocuparea ilegală. b) Legea bugetare din 1992 (art. 5 bis al decretului-lege nr. 333 din 11 iulie 1992) a modificat această jurisprudență, în sensul că suma datorată în caz de expropiere indirectă nu putea depăși suma indemnizației prevăzute pentru caz de expropiere formală. Prin sentința nr. 369 din 1996, Curtea Constituțională a declarat această dispoziție neconstituțională. c) În virtutea legii bugetare nr. 662 din 1996, care a modificat dispoziția declarată neconstituțională, despăgubirea integrală nu poate fi acordată pentru ocupare de teren care a avut loc înainte de 30 septembrie 1996. În acest caz, despăgubirea nu poate depăși suma indemnizației prevăzute în ipoteza exproprierii formale (suma împărțită cu doi a valorii de vânzare și a veniturilor funciare, din care se deduce 40%), fără această deducere de 40% și cu o majorare de 10%. Prin sentința nr. 148 din 30 aprilie 1999, Curtea Constituțională a judecat o asemenea indemnizație compatibilă cu Constituția. Totuși, în aceeași sentință, Curtea a precizat că o indemnizație integrală, până la valoarea de vânzare a terenului, poate fi solicitată atunci când ocuparea și privarea terenului nu au avut loc pentru cauze de utilitate publică. d) Trebuie remarcat că « Repertoriul » prevede pentru orice expropiere indirectă o despăgubire calculată ca și cum ar fi vorba de o expropiere regulă (art. 40 al Repertoriului).

Dispoziții specifice terenurilor utilizate pentru a facilita accesul la proprietate (« edilizia residenziale pubblica ») Dreptul italian prevede posibilitatea de a obține contribuții publice care facilitează accesul la proprietatea funcieră (« edilizia agevolata »). Societățile cooperative reprezintă un caz frecvent de beneficiari ai unui asemenea acces la proprietate. Pentru cazul exproprierii indirecte a unui teren utilizat în aceste scopuri, legea nr. 458 din 27 octombrie 1988 preveduse, la art. 3, un « drept la repararea daunei suferite, în urma exproprierii declarate ilegale printr-o decizie care a dobândit putere de lucru judecat, dar nu poate pretinde restituirea bunului său. Are, de asemenea, dreptul, pe lângă repararea daunei, la sumele datorate din cauza deprecierii monetare și la cele menționate la art. 1224 § 2 al codului civil și aceasta de la data ocupării ilegale ». Interpretând art. 3 al legii din 1988, Curtea Constituțională, în sentința sa din 12 iulie 1990 (nr. 384), a considerat: « Prin dispoziția atacată, legiuitorului, între interesul proprietarilor terenurilor - a obține în caz de expropiere ilegitimă restituirea terenurilor - și interesul public - concretizat prin destinația acestor bunuri în scopuri de locuință în condiții favorabile sau conventionate - a acordat prioritate acestui din urmă interes ». După intrarea în vigoare a legii bugetare nr. 662 din 1996 (a se vedea mai sus, 4c), Curtea de Casație a afirmat că despăgubirea integrală nu mai poate fi acordată pentru terenuri destinate să faciliteze accesul la proprietate, acestea fiind acum despăgubite conform criteriilor prevăzute de acea lege (sentința Curții de Casație, Secția I, 21.5.1997 nr. 4535). PREȚURI 1. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii. 2. Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1, reclamanții se plâng în primul rând că au fost priviți terenului în mod arbitrar, în ciuda sentinței T.A.R. Calabria și fără să poată se apăra. Reclamanții se plâng apoi de aplicarea în cazul lor a legii nr. 662 din 1996, prin efectul căreia nu au putut fi despăgubiți la nivelul valorii de vânzare a terenului. PE DREPT 1. Reclamanții se plâng de durata procedurii. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, care, în pasajele relevante, se citeștă: « Orice persoană are dreptul să-și cauza fie auzită (...) în termen rezonabil, de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra contestațiilor drepturilor și obligațiilor sale de caracter civil (...) » Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, ținând seama intrarea în vigoare a legii Pinto. Reclamanții se opun argumentului Guvernului. Observă că legea Pinto nu constituie o cale de atac conformă cu spiritul Convenției și nu poate fi considerată ca o modalitate de prevenire a încălcărilor articolului 6 § 1 al Convenției. Potrivit lor, nu se poate deci constata neepuizare a căilor de atac interne în cazul de față. Curtea observă că potrivit legii nr. 89 din 24 martie 2001 (numită « legea Pinto ») persoanele care suferit prejudiciu patrimonial sau nonpatrimonial pot sesiza curtea de apel competentă pentru a constata încălcarea Convenției Europene a Drepturilor Omului privitor la respectul termenului rezonabil al articolului 6 § 1 și pentru a cere acordarea unei sume în titlu de satisfacție echitabilă. Curtea amintește că deja constatas în numeroase decizii privind recevabilitatea (Scordino c. Italia (dec.), nr. 36813/97, CEDO 2003; Brusco c. Italia (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX; Giacometti c. Italia (dec.), nr. 34969/97, CEDO 2001-XII) că remediul introdus de legea Pinto este un recurs pe care reclamantul trebuie să îl încerce înainte ca Curtea se pronunțe asupra recevabilității cererii și aceasta, indiferent de data introducerii cererii în fața Curții. Nu descoperiind nicio circumstanță care determine să decide altfel în cazul de față, Curtea consideră că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 2. Reclamanții cer Curții să declare că aplicarea principiului exproprierii indirecte în cazul de față, în ciuda sentinței T.A.R. Calabria și fără orice posibilitate pentru ei să se apere, nu este conformă cu principiul prevalenței dreptului. În plus, se plâng de aplicarea în cazul lor a legii nr. 662 din 1996 și de suma indemnizației acordate în aplicarea acestei legi. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1, care este redactat după cum urmează: « Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respect bunurilor sale. Niciun nu poate fi privat de proprietate decât din cauze de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispoziții anterioare nu prejudiciază dreptul pe care-l posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. » Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne, ținând seama faptul că cererea a fost introdusă în fața Curții atunci când procedura pentru daunelor-interese era încă pendantă în fața jurisdicțiilor naționale. În această privință, Guvernul susține că reclamanții puteau aștepta Curtea de Casație să le acorde o despăgubire integrală, în măsura în care indemnizația în sensul legii nr. 662/96 se aplică doar cazurilor de expropiere indirectă unde a existat anterior o declarație de utilitate publică validă și eficace. Pe fond, Guvernul observă că nicio problemă de legalitate nu se pune în cazul de față, ținând seama că principiul exproprierii indirecte se sprijină pe jurisprudență bine stabilită. În plus, Guvernul subliniază intrarea în vigoare la 30 iunie 2003 a « Repertoriului dispoziții legislative și reglementare privind exproprierea din cauze de utilitate publică », care codifică principiul exproprierii indirecte. Reclamanții se opun argumentelor Guvernului. Privitor la excepția de neepuizare a căilor de atac, reclamanții observă că nu erau obligați aștepta rezultatul procedurii, în măsura în care legea nr. 662 din 1996 era imediat aplicabilă. Pe fond, referindu-se la jurisprudența Curții și, în particular, la sentința Belvedere Alberghiera (Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italia, nr. 31524/96, CEDO 2000-VI), reclamanții observă că aplicarea principiului exproprierii indirecte în cazul de față nu este conformă cu principiul prevalenței dreptului. În această privință, reclamanții susțin că expropiere indirectă nu a avut loc la finalizarea unor proceduri respectuoase de forme, ci în urma unei pure activități materiale a societății cooperative « La Rinascita calabrese ». Aceasta, în ciuda ilegalității ocupării terenului, devine proprietară acestuia. Privitor la despăgubire, reclamanții observă că legea bugetare din 1996 i-a pus în imposibilitate obține reparația integrală a daunei suferite. În această privință, reclamanții observ că suma percepută la titlu de despăgubire corespunde cu 55% valoarea terenului. De plus, suma fost ulterior redusă prin aplicarea impozitului 20% prevăzut de legea nr. 413 din 1991. Prin urmare, reclamanții susțin încălcarea dreptului lor la respect bunurilor și sub unghiul rupturii echilibrului drept între exigențele interesului general al comunității și imperativele salvguvardării drepturilor individuale. Curtea trebuie mai întâi să examineze excepția de neepuizare ridicată de Guvern. Curtea observă că la momentul introducerii cererii, procedura angajată de reclamanți era pendantă în fața Curții de Casație. Ulterior, procedura internă s-a încheiat deoarece Curtea de Casație a pronunțat o hotărâre. Ținând seama de aceste elemente, și presupunând că reclamanții erau în cazul de față obligați aștepta rezultatul procedurii în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, Curtea estimează că trebuie tolere că ultimul echelon al recursului angajat de reclamant a fost atins după depunerea cererii, dar înainte ca Curtea să fie apelată se pronunțe asupra recevabilității cererii (Ringeisen c. Austria, sentință din 16 iulie 1971, seria A nr. 13, § 91). Decurge din aceasta că excepția Guvernului nu poate fi reținută. Curtea a examinat argumentele părților. Estimează că cererea ridică întrebări de fapt și drept complexe care nu pot fi rezolvate în această fază a examinării cererii, dar necesită examinare pe fond. Prin urmare, nu poate fi declarată în mod evident neîntemeiată în aplicarea articolului 35 § 3 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea admisibilă, sub rezervă oricăror mijloace pe fond, privitor la grefuri reclamanților privind o ingerință nejustificată în dreptul lor la respect bunurilor; Declară cererea inadmisibilă pentru restul. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Președinte

L'occupation d'urgence d'un terrain En droit italien, la procédure accélérée d'expropriation permet à l'administration d'occuper et construire avant l'expropriation. Une fois déclarée d'utilité publique l'œuvre à réaliser et adopté le projet de construction, l'administration peut décréter l'occupation d'urgence des zones à exproprier pour une durée déterminée n'excédant pas cinq ans (article 20 de la loi n o 865 de 1971). Ce décret devient caduc si l'occupation matérielle du terrain n'a pas lieu dans les trois mois suivant sa promulgation. Après la période d'occupation doivent intervenir un décret d'expropriation formelle.

Le principe de l'expropriation indirecte (occupazione acquisitiva ou accessione invertita) a) Dans les années 70, plusieurs administrations locales procédèrent à des occupations d'urgence de terrains, qui ne furent pas suivies de décrets d'expropriation. Les juridictions italiennes se trouvèrent confrontées à des cas où le propriétaire d'un terrain avait perdu de facto la disponibilité de celui-ci en raison de l'occupation et de l'accomplissement de travaux de construction d'une oeuvre publique. Restait à savoir si, simplement par l'effet des travaux effectués, l'intéressé avait perdu également la propriété du terrain. Par l'arrêt n o 1464 du 16 février 1983, la Cour de cassation donna une réponse affirmative à cette question, en établissant ainsi le principe de « l'expropriation indirecte ». Un aperçu de cette jurisprudence dans les années '80-90 figure dans Belvedere Alberghiera srl c. Italie, n o 31524/96, CEDH 2000-VI et Carbonara et Ventura c. Italie, n o 24638/94, CEDH 2000-VI. b) Il convient ici de rappeler l'arrêt n o 188 de 1995 de la Cour constitutionnelle, qui était appelée à se prononcer sur la question de la compatibilité avec la Constitution du principe de l'expropriation indirecte. La Cour a déclaré la question irrecevable au motif qu'elle-même n'était pas compétente pour examiner un principe jurisprudentiel mais pouvait uniquement connaître des dispositions législatives. La Cour constitutionnelle a ensuite jugé compatible avec la Constitution l'application à l'action en réparation du délai de prescription de cinq ans, tel que prévu par l'article 2043 du code civil pour responsabilité délictuelle. Elle a affirmé que le fait que l'administration devienne propriétaire d'un terrain en tirant bénéfice de son comportement illégal ne posait aucun problème sur le plan constitutionnel, puisque l'intérêt public, à savoir la conservation de l'ouvrage public, l'emportait sur l'intérêt du particulier, à savoir le droit de propriété. c) Le Décret Présidentiel n o 327 du 8 juin 2001, modifié par le Décret législatif n o 302 du 27 décembre 2002, entré en vigueur le 30 juin 2003 et dénommé « Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique » (ci-après « le Répertoire ») , régit la procédure d'expropriation à la lumière de la dernière jurisprudence de la Cour de cassation et, en particulier, codifie le principe de l'expropriation indirecte à son article 43. d) Par l'arrêt n o 5902 du 28 mars 2003, la Cour de cassation en chambres réunies a réaffirmé le principe de l'expropriation indirecte, en déclarant qu'un tel principe joue un rôle important en droit italien et qu'il est compatible avec la Convention. Plus spécifiquement, la Cour de cassation a dit qu'au vu de l'uniformité de la jurisprudence en la matière, le principe de l'expropriation indirecte est désormais pleinement « prévisible » et donc doit être considéré comme respectueux du principe de légalité. Quant à l'indemnisation, la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation due en cas d'expropriation indirecte est suffisante pour garantir un « juste équilibre » entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu.

Cas de non application du principe de l'expropriation indirecte a) Les développements de la jurisprudence des années 1990 montrent que le mécanisme par lequel la construction d'un ouvrage public entraîne le transfert de propriété du terrain au bénéfice de l'administration connaît des exceptions. Dans son arrêt n o 874 de 1996, le Conseil d'Etat a affirmé qu'il n'y a pas d'expropriation indirecte lorsque les décisions de l'administration et le décret d'occupation d'urgence ont été annulés par les juridictions administratives, d'autant que, sinon, la décision judiciaire serait vidée de substance. Dans son arrêt n o 1907 de 1997, la Cour de cassation statuant en chambres réunies a affirmé que l'administration ne devient pas propriétaire d'un terrain lorsque les décisions qu'elle a adoptées et la déclaration d'utilité publique doivent être considérées comme nulles ab initio . Dans ce cas, l'intéressé garde la propriété du terrain et peut demander la restitutio in integrum . Il peut alternativement demander des dommages-intérêts. L'illégalité dans ces cas a un caractère permanent et aucun délai de prescription ne trouve application. Dans l'arrêt n o 6515 de 1997, la Cour de cassation statuant en chambres réunies a affirmé qu'il n'y a pas de transfert de propriété lorsque la déclaration d'utilité publique a été annulée par les juridictions administratives. Dans ce cas, le principe de l'expropriation indirecte ne trouve donc pas application. L'intéressé, qui garde la propriété du terrain, a la possibilité de demander la restitutio in integrum . L'introduction d'une demande en dommages-intérêts entraîne une renonciation à la restitutio in integrum . Le délai de prescription de cinq ans commence à courir au moment où la décision du juge administratif devient définitive. Dans l'arrêt n o 148 de 1998, la première section de la Cour de cassation a suivi la jurisprudence des sections réunies et affirmé que le transfert de propriété par effet de l'expropriation indirecte n'a pas lieu lorsque la déclaration d'utilité publique à laquelle le projet de construction était assorti a été considérée comme invalide ab initio . b) Il convient de noter que le « Répertoire » (voir sous 2c) prévoit à son article 43 qu'en l'absence d'un décret d'expropriation, ou en l'absence de déclaration d'utilité publique, un terrain transformé à la suite de la réalisation d'un ouvrage public est acquis au patrimoine de l'autorité qui l'a transformé. Le propriétaire peut demander au juge la restitution du terrain. L'autorité en cause peut s'opposer à la restitution. Lorsque le juge décide de ne pas ordonner la restitution du terrain, le propriétaire a droit à un dédommagement (voir infra ).

L'indemnisation en cas d'expropriation indirecte a) Selon la jurisprudence de la Cour de cassation en matière d'expropriation indirecte, une réparation intégrale, sous forme de dommages-intérêts pour la perte du terrain, était due à l'intéressé en contrepartie de la perte de propriété qu'entraîne l'occupation illégale. b) La loi budgétaire de 1992 (article 5 bis du décret-loi n o 333 du 11 juillet 1992) modifia cette jurisprudence, dans le sens que le montant dû en cas d'expropriation indirecte ne pouvait dépasser le montant de l'indemnité prévue pour le cas d'une expropriation formelle. Par l'arrêt n o 369 de 1996, la Cour constitutionnelle déclara cette disposition inconstitutionnelle. c) En vertu de la loi budgétaire n o 662 de 1996, qui a modifié la disposition déclarée inconstitutionnelle, l'indemnisation intégrale ne peut pas être accordée pour une occupation de terrain ayant eu lieu avant le 30 septembre 1996. Dans ce cas, l'indemnisation ne peut pas dépasser le montant de l'indemnité prévue dans l'hypothèse d'une expropriation formelle (somme divisée par deux de la valeur vénale et du revenu foncier, de laquelle on déduit 40 %), sans cet abattement de 40 % et moyennant une augmentation de 10 %. Par l'arrêt n o 148 du 30 avril 1999, la Cour constitutionnelle a jugé une telle indemnité compatible avec la Constitution. Toutefois, dans le même arrêt, la Cour a précisé qu'une indemnité intégrale, à concurrence de la valeur vénale du terrain, peut être réclamée lorsque l'occupation et la privation du terrain n'ont pas eu lieu pour cause d'utilité publique. d) Il convient de noter que le « Répertoire » prévoit pour toute expropriation indirecte un dédommagement calculé comme s'il s'agissait d'une expropriation régulière (art. 40 du Répertoire).

Dispositions spécifiques aux terrains utilisés pour faciliter l'accession à la propriété (« edilizia residenziale pubblica ») Le droit italien prévoit la possibilité d'obtenir des contributions publiques facilitant l'accès à la propriété foncière (« edilizia agevolata »). Les sociétés coopératives représentent un cas fréquent de bénéficiaires de ce type d'accession à la propriété. Pour le cas d'expropriation indirecte d'un terrain utilisé à ces fins, la loi n458 du 27 octobre 1988 avait prévu, à son article 3, un « droit à la réparation du dommage subi, à la suite d'une expropriation déclarée illégale par une décision passée en force de chose jugée, mais ne peut prétendre à la restitution de son bien. Il a également droit, en plus de la réparation du dommage, aux sommes dues en raison de la dépréciation monétaire et à celles mentionnées à l'article 1224 § 2 du code civil et ceci à compter du jour de l'occupation illégale ». Interprétant l'article 3 de la loi de 1988, la Cour constitutionnelle, dans son arrêt du 12 juillet 1990 (n o 384), a considéré : « Par la disposition attaquée, le législateur, entre l'intérêt des propriétaires des terrains - obtenir en cas d'expropriation illégitime la restitution des terrains - et l'intérêt public - concrétisé par la destination de ces biens à des finalités de logements à des conditions favorables ou conventionnées - a donné la priorité à ce dernier intérêt ». A la suite de l'entrée en vigueur de la loi budgétaire n o 662 de 1996, (voir ci-dessus, 4c) la Cour de cassation a affirmé que l'indemnisation intégrale ne peut plus être accordée pour les terrains destinés à faciliter l'accession à la propriété, ceux-ci étant désormais indemnisables selon les critères prévus par ladite loi (arrêt de la Cour de cassation, Section I, 21.5.1997 n o 4535). GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure. 2. Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent tout d'abord d'avoir été privés de leur terrain de manière arbitraire, en dépit du jugement du T.A.R. Calabria et sans pouvoir se défendre. Les requérants se plaignent ensuite de l'application à leur cas de la loi n o 662 de 1996, par effet de laquelle ils n'ont pas pu être dédommagés à hauteur de la valeur vénale du terrain. EN DROIT 1. Les requérants se plaignent de la durée de la procédure. Ils invoquent l'article 6 § 1 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du non épuisement des voies de recours internes, étant donné l'entrée en vigueur de la loi Pinto. Les requérants s'opposent à l'argument du Gouvernement. Ils observent que la loi Pinto ne constitue pas une voie de recours conforme à l'esprit de la Convention et ne peut pas être considérée comme un moyen de prévention des violations de l'article 6 § 1 de la Convention. Selon eux, l'on ne peut donc pas constater un non épuisement des voies de recours internes dans le cas d'espèce. La Cour note que selon la loi n o 89 du 24 mars 2001 (dite « loi Pinto ») les personnes ayant subi un préjudice patrimonial ou non patrimonial peuvent saisir la cour d'appel compétente afin de faire constater la violation de la Convention européenne des Droits de l'Homme quant au respect du délai raisonnable de l'article 6 § 1, et demander l'octroi d'une somme à titre de satisfaction équitable. La Cour rappelle avoir déjà constaté dans maintes décisions sur la recevabilité ( Scordino c. Italie (déc.), n o 36813/97, CEDH 2003 ; Brusco c. Italie (déc.), n o 69789/01, CEDH 2001-IX ; Giacometti c. Italie (déc.), n o 34969/97, CEDH 2001-XII) que le remède introduit par la loi Pinto est un recours que le requérant doit tenter avant que la Cour ne se prononce sur la recevabilité de la requête et ce, quelle que soit la date d'introduction de la requête devant la Cour. Ne décelant aucune circonstance qui amène à décider différemment dans le cas d'espèce, la Cour considère que cette partie de la requête doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 2. Les requérants demandent à la Cour de déclarer que l'application du principe de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce, en dépit du jugement du T.A.R. Calabria et sans aucune possibilité pour eux de se défendre, n'est pas conforme au principe de la prééminence du droit. En outre, ils se plaignent de l'application à leur cas de la loi n o 662 de 1996 et du montant de l'indemnité qui leur a été accordée en application de cette loi. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, qui est ainsi libellé: « Toute personne physique ou morale a droit au respect des ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » Le Gouvernement soulève une exception d'irrecevabilité tirée du non épuisement des voies de recours internes, étant donné que la requête a été introduite devant la Cour lorsque la procédure en dommages-intérêts était encore pendante devant les juridictions nationales. A cet égard, le Gouvernement soutient que les requérants pouvaient s'attendre que la Cour de cassation leur accorde un dédommagement intégral, dans la mesure où l'indemnité au sens de la loi n o 662/96 ne s'applique qu'aux cas d'expropriation indirecte où il y a eu préalablement une déclaration d'utilité publique valable et efficace. Sur le fond, le Gouvernement fait observer qu'aucun problème de légalité ne se pose en l'espèce, étant donné que le principe de l'expropriation indirecte s'appuie sur une jurisprudence bien établie. En outre, le Gouvernement souligne l'entrée en vigueur le 30 juin 2003 du « Répertoire des dispositions législatives et réglementaires en matière d'expropriation pour cause d'utilité publique » , qui codifie le principe de l'expropriation indirecte. Les requérants s'opposent aux arguments du Gouvernement. S'agissant de l'exception de non épuisement des voies de recours, les requérants observent qu'ils n'étaient pas tenus d'attendre l'issue de la procédure, dans la mesure où la loi n o 662 de 1996 était immédiatement applicable. Sur le fond, se référant à la jurisprudence de la Cour et, en particulier, à l'arrêt Belvedere Alberghiera ( Belvedere Alberghiera S.r.l. c. Italie , n o 31524/96, CEDH 2000-VI), les requérants observent que l'application du principe de l'expropriation indirecte dans le cas d'espèce n'est pas conforme au principe de la prééminence du droit. A cet égard, les requérants allèguent que l'expropriation indirecte n'a pas eu lieu à l'issue de procédures respectueuses de formes, mais à la suite d'une pure activité matérielle de la société coopérative « La Rinascita calabrese ». Cette dernière, en dépit de l'illégalité de l'occupation du terrain, en est devenue propriétaire. Quant à l'indemnisation, les requérants font observer que la loi budgétaire de 1996 les a mis dans l'impossibilité d'obtenir la réparation intégrale du préjudice souffert. A ce propos, les requérants observent que le montant perçu au titre d'indemnisation correspond au 55 % de la valeur du terrain. De plus, ce montant a été ultérieurement réduit par l'application de l'impôt de 20 % prévu par la loi n o 413 de 1991. Par conséquent, les requérants allèguent la violation de leur droit au respect des biens également sous l'angle de la rupture du juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels. La Cour doit d'abord examiner l'exception de non épuisement soulevée par le Gouvernement. La Cour note qu'au moment de l'introduction de la requête, la procédure engagée par les requérants était pendante devant la Cour de cassation. Par la suite, la procédure interne s'est terminée dans la mesure où la Cour de cassation a rendu un arrêt. Compte tenu de ces éléments, et à supposer que les requérants étaient en l'occurrence tenus d'attendre l'issue de la procédure au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, la Cour estime qu'elle doit tolérer que le dernier échelon du recours intenté par le requérant a été atteint après le dépôt de la requête, mais avant qu'elle ne soit appelée à se prononcer sur la recevabilité de la requête ( Ringeisen c. Autriche , arrêt du 16 juillet 1971, série A n o 13, § 91). Il s'ensuit que l'exception du Gouvernement ne saurait être retenue. La Cour a examiné les arguments des parties. Elle estime que la requête soulève des questions de fait et de droit complexes qui ne peuvent pas être résolues à ce stade de l'examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l'article 35 § 3 de la convention. Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité, Déclare recevables, tous moyens de fond réservés, les griefs des requérants tirés d'une atteinte injustifiée dans leur droit au respect de leurs biens; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Søren Nielsen Christos R ozakis Greffier Président