Prima SECȚIUNE NASTU c. GRECIA (solicitarea nr. 51356/99) HOTĂRÂREA (Satisfacție echitabilă) STRASBURG 22 aprilie 2004 DEFINITIVF 22/07/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Nastou c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din Tulkens președinte dnii C.L. Rozakis Lorenzen mis Vajić Botoutarova Zagrebelsky Steiner, judecători și al dlui Nielsen, grefier de secțiune După ce ați deliberat în camera Consiliului la 1 aprilie 2004, renunță la hotărâre că iată, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 51356/99) îndreptată împotriva Republicii Elene și dintre care șapte resortisanți ai acestui stat, Maria Nastu și Heleni Nastu, domnul Constantinos Nastos, domnul meu Styliani I. Nastu, Alexandra Nastu, Styliani Al. Nastu și Constantina Nastou ( Prin hotărârea din 16 ianuarie 2003, Curtea a statuat că lipsa oricărei despăgubiri pentru controlul asupra bunurilor reclamanților a încălcat, în defavoarea acestora, echilibrul corect care trebuie între protecția proprietății și cerințele de interes general În plus, Curtea a statuat că cauza în litigiu nu a fost audiată într-un termen rezonabil. Prin urmare, Curtea a ajuns în unanimitate la concluzia că art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 alineatul (1) din Convenție (Nastou c. Grecia, nr. 51356/99, § 35 și 42 și punctele 1 și 2 din acord, 16 ianuarie 2003). Pe baza articolului 41 din Convenție, reclamanții solicitau o satisfacție echitabilă fără a-și măsura cererea. Problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt, Curtea a adresat o cerere și a invitat guvernul și reclamanții să îi prezinte în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (ibidem, § 46 și punctul 3 din plan). În conformitate cu art. 41 din convenție, atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții prezintă un raport de expertiză întocmit la 15 noiembrie 2002 de către Corpul evaluatorilor declarați (Σώμα Ορκωτών Λογιστών), având valoarea terenului la 61 550 000 EUR (EUR). Același raport evaluează la 64 545 515 EUR profiturile pe care reclamanții le-ar fi obținut din utilizarea și exploatarea terenului începând cu 1973, data exproprierii sale. Guvernul își reiterează argumentul conform căruia nicio hotărâre nu a recunoscut încă reclamantului calitatea de proprietar (Nastou c. Grecia) , citată anterior, punctul 27). Prin urmare, ar fi absurd să li se aloce o indemnizație, în timp ce instanțele interne, singurele instanțe suverane pentru a soluționa această problemă, riscă să decidă ulterior că statul este proprietarul terenului în litigiu. Potrivit guvernului, o sumă de 100 000 EUR ar fi suficientă și adecvată pentru repararea prejudiciului cauzat de întârzierea introdusă de instanțele sesizate pentru a decide dacă reclamanții sunt proprietarii terenului în cauză și dacă aceștia pot, în consecință, să revendice dreptul de proprietate depus la depozitul de depozite și consemnări. Curtea reamintește că o hotărâre în care se constată o încălcare antrenează o obligație juridică pentru a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI 10. Statele contractante care participă la o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri în constatarea unei încălcări. Această putere de apreciere cu privire la modalitățile de executare a unei hotărâri traduce libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenție statelor contractante : asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate (art. 1). În cazul în care natura încălcării permite restitutio in integrum În cazul în care, în schimb, legislația națională nu permite sau nu permite pe deplin să se șteargă consecințele încălcării, art. 41 se aplică, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția pe care o consideră adecvată ( Brumarescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20, CEDO 2000-I). 11. În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea amintește că, în hotărârea sa din acțiunea principală, aceaceasta este exprimată în acești termeni: Curtea consideră că guvernul pârât nu a explicat în mod convingător motivele pentru care autoritățile elene nu au compensat încă reclamanții pentru controlul asupra bunurilor lor. Desigur, așa cum a precizat deja mai sus, Curtea nu poate înlocui instanțele elene pentru a se pronunța cu privire la problema dreptului de proprietate al reclamanților. Cu toate acestea, Curtea nu poate decât să observe că, prin contestarea calității lor de proprietari, reclamanților li s-a refuzat din 1973 orice sumă din cauza prejudiciului material sau moral suferit de aceștia din cauza privării fără compensare a proprietății lor timp de aproape 30 de ani (...) (Nastou c. Grecia, citată anterior, § 34). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, în prezenta cauză, natura încălcării constatate în acțiunea principală nu îi permite să pornească de la principiul unei restitutio in inclusivrum ex-Rege din Grecia și altele c. Grecia, [GC], n 25701/94, § 75, CEDH 2002) și că o despăgubire poate compensa prejudiciul pretins 13. În special, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamanților o despăgubire pentru perioada în care se află în imposibilitatea de a atinge instanța judecătorească din statul membru în cauză, și anume din 3 mai 1982 (data la care reclamanții sesizează pentru prima dată Tribunalul de Primă Instană în legătură cu o cerere de a fi recunoscui titulari ai dreptului de proprietate asupra drepturilor de proprietate intelectuală, alineatul 17 din hotărârea din acțiunea principală) până în prezent. Cu toate acestea, întrucât terenul a fost expropriat în mod legal din 1973, Curtea nu ar fi putut specula cu privire la veniturile pe care le-ar fi tras reclamanții de la data respectivă (a se vedea Malama c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 43622/98, § 11, 18 aprilie 2002 Katarros c. Grecia (satisfacție echitabilă), nr. 51473/99, § 20, 13 noiembrie 2003). 14. În ceea ce privește stabilirea cuantumului acestei indemnizații, Curtea trebuie să ia în considerare faptul că competența sa rațională temporizată a început la 20 noiembrie 1985, data recunoașterii dreptului individual de recurs de către Grecia. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă în comun reclamanților 450 000 EUR ca despăgubire pentru prejudiciul material suferit. Pagubă morală 15. Reclamanții solicită 100 000 EUR pentru daune morale. 16. Guvernul se limitează la a afirma că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru repararea prejudiciului care rezultă din încălcarea dreptului reclamanților de a-și vedea cauza judecată într-un termen rezonabil. 17. Curtea consideră că situația incriminată le-a adus reclamanților un rău moral cert pentru care constatarea încălcărilor care figurează în hotărârea principală nu oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Statuând în echitate, ea alocă în comun reclamanților 22 500 EUR ca prejudiciu moral. Prospături și cheltuieli 18. 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor naționale; de asemenea, aceștia solicită 21 824,40 EUR pentru cheltuielile legate de realizarea de expertiză; în cele din urmă, aceștia solicită rambursarea cheltuielilor suportate în fața Curții, fără a calcula suma acestora. 19. Guvernul consideră că sumele solicitate sunt exorbitante. În special, în ceea ce privește cheltuielile de judecată, guvernul consideră că aceaceasta a fost efectuată în interesul reclamanților și că nu era necesară pentru procedura în fața Curții. Potrivit guvernului, suma care ar putea fi alocată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată nu poate depăși 10 000 EUR. 20. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis c. Grecia, citată anterior, § 54). În plus, cheltuielile de judecată nu pot fi recuperate decât în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia) (satisfacție echitabilă) [GC], nr 33202/96, § 27, 28 mai 2002). 21. Curtea constată că reclamanții nu produc nicio factură în ceea ce privește cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. Prin urmare, această parte a pretențiilor lor trebuie respinsă. În ceea ce privește cheltuielile suportate în scopul reprezentării reclamanților în fața acesteia, Curtea constată că singura factură produsă se referă la cheltuielile de judecată. Or, Curtea se îndoiește de necesitatea de a fi supus unei expertize pentru a evalua valoarea terenului, dat fiind că instanțele interne au stabilit deja dreptul de proprietate și că această sumă va fi plătită întreprinderilor în cazul în care sunt recunoscute proprietari ai terenului în cauză. 22. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce în comun reclamanților 10 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată legate de procedura urmată în fața acesteia. Interese moratoriu 23. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚIA, ÎN L mai mult de un an, A declarat că statul pârât trebuie să plătească în comun reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, următoarele sume 450 000 EUR (patru sute cincizeci de mii EUR) pentru daune materiale ii. 500 EUR (21 de mii cinci sute de euro) pentru daune morale (iii. 000 EUR (zece mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iv. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 aprilie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Françoise Tulkens Modulul Președinte
PREMIÈRE SECTION
NASTOU c. GRÈCE
(Requête n
o
51356/99)
ARRÊT
(Satisfaction équitable)
22 avril 2004
22/07/2004
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Nastou c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
M
me
F.
Tulkens
,
présidente
,
MM.
C.L.
Rozakis
,
P.
Lorenzen
,
M
mes
N.
Vajić
,
S.
Botoucharova
,
M.
V.
Zagrebelsky
,
M
me
E.
Steiner,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
avril 2004,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
51356/99) dirigée contre la République hellénique et dont sept ressortissants de cet Etat, M
mes
Maria Nastou et Heleni Nastou, M. Constantinos Nastos, M
mes
Styliani I. Nastou, Alexandra Nastou, Styliani Al. Nastou et Constantina Nastou («
les requérants
»), ont saisi la Cour les 22 septembre 1999 (pour les quatre premiers requérants) et 18 février 2002 (pour les trois autres) en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Par un arrêt du 16 janvier 2003 («
l’arrêt au principal
»), la Cour a jugé que l’absence de toute indemnisation pour la mainmise sur les biens des requérants avait rompu, en leur défaveur, le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété et les exigences de l’intérêt général
; la Cour a en outre jugé que la cause des requérants n’avait pas été entendue dans un délai raisonnable. Dès lors, la Cour a conclu, à l’unanimité, à la violation des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention (
Nastou c. Grèce
, n
o
51356/99, §§ 35 et 42 et points 1 et 2 du dispositif, 16 janvier 2003).
3.
En s’appuyant sur l’article 41 de la Convention, les requérants réclamaient une satisfaction équitable sans chiffrer leur demande.
4.
La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée et a invité le Gouvernement et les requérants à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir (
ibidem
, § 46, et point 3 du dispositif).
5.
Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations.
6.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
1.
Dommage matériel
7.
Les requérants soumettent un rapport d’expertise rédigé à leur demande le 15 novembre 2002 par le Corps des estimateurs assermentés (Σώμα Ορκωτών Λογιστών), estimant la valeur du terrain à 61
550
000
euros (EUR). Le même rapport évalue à 64 545
515 EUR les bénéfices que les requérants auraient tirés de l’utilisation et de l’exploitation du terrain depuis 1973, date de son expropriation.
8.
Le Gouvernement réitère son argument qu’aucune décision judiciaire n’a encore reconnu aux requérants la qualité de propriétaires (
Nastou c.
Grèce
, précité, § 27). Dès lors, il serait absurde de leur allouer une indemnité alors que les juridictions internes, seules instances souveraines pour trancher cette question, risquent de décider par la suite que l’Etat est propriétaire du terrain litigieux. Selon le Gouvernement, une somme de 100
000 EUR serait suffisante et adéquate pour la réparation du tort résultant du retard mis par les juridictions saisies pour décider si les requérants sont les propriétaires du terrain litigieux et s’ils peuvent en conséquence revendiquer l’indemnisation d’expropriation déposée à la Caisse des dépôts et consignations.
9.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable) [GC], n
o
10.
Les Etats contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux Etats contractants
: assurer le respect des droits et libertés garantis (article
1). Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum
, il incombe à l’Etat défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (
Brumarescu c. Roumanie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
11.
S’agissant de la présente affaire, la Cour rappelle que, dans son arrêt au principal, elle s’est exprimée en ces termes
: «
(...) la longue procédure engagée suite à l’expropriation du terrain litigieux est toujours pendante sans que les requérants aient encore perçu d’indemnisation. La Cour estime que le gouvernement défendeur n’a pas expliqué de manière convaincante les raisons pour lesquelles les autorités grecques n’ont pas encore indemnisé les requérants pour la mainmise sur leurs biens. Certes, comme elle l’a déjà indiqué ci-dessus, la Cour ne saurait se substituer aux tribunaux grecs pour se prononcer sur la question du droit de propriété des requérants. Toutefois, la Cour ne peut qu’observer que, par le jeu de la contestation de leur qualité de propriétaires, les requérants se voient refuser depuis 1973 toute somme au titre du préjudice matériel ou moral souffert par eux en raison de la privation sans compensation de leur propriété pendant presque trente ans (...)
» (
Nastou c. Grèce
, précité, § 34).
12.
Dans ces circonstances, la Cour estime que dans la présente affaire, la nature de la violation constatée dans l’arrêt au principal ne lui permet pas de partir du principe d’une
restitutio in integrum
(
Ex-Roi de Grèce et autres c. Grèce
, [GC], n
o
25701/94, § 75, CEDH 2002) et qu’une indemnisation est susceptible de compenser le préjudice allégué.
13.
En particulier, la Cour estime devoir accorder aux requérants une indemnité pour la période durant laquelle ils se trouvent dans l’impossibilité de toucher l’indemnisation d’expropriation fixée par les juridictions internes, à savoir du 3 mai 1982 (date à laquelle les requérants saisirent pour la première fois le tribunal de première instance d’Athènes d’une demande tendant à être reconnus titulaires de l’indemnisation d’expropriation – paragraphe 17 de l’arrêt au principal) à ce jour. Toutefois, le terrain étant légalement exproprié depuis 1973, la Cour ne saurait spéculer sur les revenus qu’auraient tirés les requérants de l’utilisation ou de l’exploitation dudit terrain depuis cette date (voir
Malama c. Grèce
(satisfaction équitable), n
o
43622/98, § 11, 18 avril 2002
;
Katsaros c. Grèce
(satisfaction équitable), n
o
51473/99, § 20, 13 novembre 2003).
14.
Quant à la détermination du montant de cette indemnité, la Cour doit prendre en compte le fait que sa compétence
ratione temporis
ne débuta que le 20 novembre 1985, date de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce. Statuant en équité comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour alloue conjointement aux requérants 450
000 EUR à titre de réparation du dommage matériel subi.
2.
Dommage moral
15.
Les requérants réclament 100
000 EUR au titre du dommage moral.
16.
Le Gouvernement se borne à affirmer que le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante pour la réparation du tort résultant de la violation du droit des requérants de voir leur cause jugée dans un délai raisonnable.
17.
La Cour estime que la situation incriminée a porté aux requérants un tort moral certain pour lequel le constat de violations figurant dans l’arrêt au principal ne fournit pas en soi une satisfaction équitable suffisante. Statuant en équité, elle alloue conjointement aux requérants 22 500
EUR au titre du dommage moral.
B.
Frais et dépens
18.
Les requérants réclament 150
000 EUR pour les frais et dépens assumés devant les juridictions nationales. Ils sollicitent en outre 21
824,40
EUR pour les frais relatifs à la réalisation de l’expertise. Enfin, ils sollicitent le remboursement des frais exposés devant la Cour, sans en chiffrer le montant.
19.
Le Gouvernement estime que les montants réclamés sont exorbitants. S’agissant notamment des frais d’expertise, le Gouvernement estime que celle–ci a été menée pour la convenance des requérants et qu’elle n’était pas nécessaire pour la procédure devant la Cour. Selon le Gouvernement, la somme susceptible d’être allouée au titre des frais et dépens ne saurait dépasser 10
20.
Selon la jurisprudence constante de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et, de plus, le caractère raisonnable de leur taux (
Iatridis c.
Grèce
, précité, § 54). En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (
Beyeler c.
Italie
(satisfaction équitable) [GC], n
o
33202/96, § 27, 28 mai 2002).
21.
La Cour note que les requérants ne produisent aucune facture en ce qui concerne les frais engagés devant les juridictions internes. Il y a donc lieu de rejeter cette partie de leurs prétentions. En ce qui concerne les frais exposés pour les besoins de la représentation des requérants devant elle, la Cour note que la seule facture produite concerne les frais d’expertise. Or, la Cour doute de la nécessité d’avoir recouru à une expertise pour évaluer la valeur du terrain, étant donné que les juridictions internes ont déjà fixé l’indemnisation d’expropriation et que cette somme sera versée aux requérants s’ils sont reconnus propriétaires du terrain litigieux.
22.
Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour juge raisonnable d’allouer conjointement aux requérants 10 000 EUR au titre des frais et dépens relatifs à la procédure suivie devant elle.
C.
Intérêts moratoires
23.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
a)
que l
’
Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
450
000
EUR (quatre cent cinquante mille euros) pour dommage matériel
;
ii.
22
500
EUR (vingt-deux mille cinq cent euros) pour dommage moral
;
iii.
10
000
EUR (dix mille euros) pour frais et dépens
;
iv.
tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
2.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 avril 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren
Nielsen
Françoise
Tulkens
Greffier
Présidente