AFFAIRE HAYDAR GUNES c. TURQUIE

AFFAIRE HAYDAR GUNES c. TURQUIE (CtEDO, 2004)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA HAYDAR GÜNEȘ c. TURCIA (Cercetarea nr. 46272/99) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 aprilie 2004 DEFINITIVF 10/11/2004 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Haydar Güneș c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din dnii. Cabral Barreto președinte Caflisch Kūris Türmen Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska, judecători și al domnului V. Berger, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 25 martie 2004, renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 46272/99) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, M. Haydar Güneș a sesizat Curtea la 8 decembrie 1998 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 29 noiembrie 2001, Curtea (secțiunea a treia) a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul cererii guvernului. Prin scrisoarea din 22 mai 2003, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în temeiul articolului 29 alineatul (1) și al articolului 3 din convenție, atât cu privire la admisibilitate, cât și la fondul cererii. La 20 ianuarie 1995, reclamantul, membru al TDKP (Partea revoluționară comunistă din Turcia), a fost reținut în arest ilegală de către polițiști din cadrul Direcției de Securitate a Țării lui Izmir, secțiunea de combatere a terorismului, la 30 ianuarie 1995. Printr-un act de punere sub acuzare prezentat la 24 februarie 1995 în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul penal, procurorul Republicii lângă curtea de securitate de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Printr-o hotărâre din 2 aprilie 1997, Curtea de Securitate din Lai, compusă din doi judecători civili și un judecător militar cu gradul de colonel, l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la 30 de ani de condamnare, în temeiul articolului 168 alineatul (1) din Codul Penal și al articolului 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. (...) întrucât situația personală a reclamantului, Haydar Güneș, însărcinat cu o responsabilitate specială în cadrul organizației, a avut activități reprobabile în conformitate cu art. 168 alin. (1) din Codul penal. El a declarat că va continua lupta în cadrul apărării și al ideologiei organizației. Instanța, convinsă că nu va acționa cu o pedeapsă minimă (...), îl condamnă la 20 de ani de reținere, pedeapsa aplicată acuzatului trebuie mărită cu jumătate în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 3713; în consecință (...) îl condamnă la 30 de ani de reținere, având în vedere comportamentul pârâtului, nr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4239/98, § 20-21, 7 noiembrie 2002) și Gençel c. Turcia (53431/99, § 11-12, 23 octombrie 2003). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIE 12. Reclamantul susține că instanța de securitate a statului care l-a judecat și condamnat nu constituie o instanță independentă și imparțială. El vede o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Cu privire la admisibilitate 13. Curtea apreciază, în lumina criteriilor care decurg din jurisprudența sa (a se vedea în special Hotărârea din 28 octombrie 1998, . Repertoriul hotărârilor și al deciziilor 1998 VII) și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, că cererea trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond și constată, de asemenea, că aceasta nu se confruntă cu niciun alt temei juridic. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Özel , citată anterior, §§ 33-34, și Özdemir c. Turcia 59659/00, § 36, 6 februarie 2003 15. Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Ön a furnizat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Aceasta constată că este de înțeles că reclamantul, care răspundea în fața unei instanțe de securitate din statul membru în cauză prevăzute și reprimate de Codul penal, s-a temut să nu se prezinte în fața judecătorilor printre care se număra un ofițer de carieră care aparținea magistraturii militare. Din acest motiv, el putea să se teamă în mod legitim că instanța de securitate a statului se va lăsa ghidată în mod nejustificat de considerații străine naturii cauzei sale. Prin urmare, se poate considera că În fine, Curtea concluzionează că, atunci când l-a judecat și l-a condamnat pe solicitant, instanța de securitate a statului membru nu era o instanță independentă și imparțială în sensul articolului 6 alineatul (1). II. PRIVIND LIMITAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 17. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite desfacerea de către Înaltă P ă r ț ii contractante a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă p ă r ț ii care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Rău material și moral 18. Reclamantul a declarat că a suferit un prejudiciu material și moral pe care îl exprimă la 40 20. În ceea ce privește pretinsa pagubă materială, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care procedura în fața Curții de Securitate a Uniunii Europene s-ar fi încheiat dacă nu ar fi avut loc încălcarea convenției. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens, Findlay c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 februarie 1997, În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă (ciraklar, citată anterior, p. 3074, § 49). 22. În cazul în care Curtea concluzionează că condamnarea unui reclamant a fost pronunțată de o instanță care nu era independentă și imparțială în sensul articolului 6 alin. (1), Comisia consideră că, în principiu, redresarea cea mai adecvată ar fi aceea de a rejudeca reclamantul în timp util de către o instanță independentă și imparțială (Gencel, citată anterior, § 27). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 23. Reclamantul solicită, de asemenea, 10 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. 25, ținând cont de elementele aflate în posesia sa și de jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR, cu toate cheltuielile, și acordă reclamantului. Interese moratorii 26. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURTEA, ÎN L Curtea de Securitate a Tribunalului de Primă Instanță a declarat că prezenta hotărâre constituie prin sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 2 000 EUR (două mii EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată în temeiul taxei pe valoarea adăugată sau orice alte costuri fiscale care trebuie suportate în momentul plății, care urmează să fie convertită în cărți turcești la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 22 aprilie 2004 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Ireneu Cabral Barreto Moduleer Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

HAYDAR GÜNEȘ c. TURQUIE

(Requête n

o

46272/99)

ARRÊT

STRASBOURG

22 avril 2004

DÉFINITIF

10/11/2004

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Haydar Güneș c. Turquie,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

MM.

I.

Cabral Barreto

,

président

,

L.

Caflisch

,

P.

Kūris

,

R.

Türmen

,

B.

Zupančič

,

J.

Hedigan

,

M

me

M.

Tsatsa-Nikolovska,

juges

,

et de M. V.

Berger,

greffier de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 25 mars 2004,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

46272/99) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.

Haydar Güneș («

le requérant

»), a saisi la Cour le 8 décembre 1998 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant est représenté par M

e

H. Kaplan, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») n’a pas désigné d’agent dans la procédure devant la Cour.

3.

Le 29 novembre 2001, la Cour (troisième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant de la requête au Gouvernement.

4.

Par une lettre du 22 mai 2003, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond de la requête.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1965.

6.

Le 20 janvier 1995, le requérant, membre du TDKP (Parti révolutionnaire communiste de Turquie), une organisation illégale, fut placé en garde à vue par des policiers de la direction de la sûreté de l’Etat d’Izmir, section de la lutte contre le terrorisme.

7.

Le 30 janvier 1995, il fut placé en détention provisoire.

8.

Par un acte d’accusation présenté le 24 février 1995, en application de l’article

168 § 1 du code pénal, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir inculpa le requérant pour des faits ayant eu lieu entre le début de l’année 1991 et le 18 février 1995 et concernant la formation d’une bande armée illégale.

9.

Par un arrêt du 2 avril 1997, la cour de sûreté de l’Etat, composée de deux juges civils et d’un juge militaire ayant le grade de colonel, reconnut le requérant coupable des faits qui lui étaient reprochés et le condamna à trente ans de réclusion, en application des articles 168 § 1 du code pénal et 5 de la loi n

o

3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Elle s’exprima ainsi

:

«

(...) considérant la situation personnelle du requérant, Haydar Güneș, chargé d’une responsabilité particulière au sein de l’organisation, a eu des activités répréhensibles selon l’article 168 § 1 du code pénal. Il a déclaré qu’il poursuivrait sa lutte dans le cadre de la défense et de l’idéologie de l’organisation. La cour, convaincue qu’il ne s’assagira pas avec une peine minimum (...), le condamne à vingt ans de réclusion,

la peine infligée à l’accusé doit être augmentée de la moitié en application de l’article

5 de la loi n

o

3713

; en conséquence (...) le condamne à trente ans de réclusion,

eu égard au comportement de l’accusé, il n’y a pas de circonstance atténuante et il n’y a pas lieu d’appliquer l’article 59 § 2 du code pénal (...)

»

10.

Par un arrêt du 25 mai 1998, prononcé le 24 juin 1998, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

11.

Le droit et la pratique internes pertinents sont décrits dans les arrêts

Özel c. Turquie

(n

o

42739/98, §§ 20-21, 7 novembre 2002) et

Gençel c.

Turquie (

n

o

53431/99, §§ 11-12, 23 octobre 2003).

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

12.

Le requérant allègue que la cour de sûreté de l’Etat qui l’a jugé et condamné ne constitue pas un «

tribunal indépendant et impartial

» qui eût pu lui garantir un procès équitable en raison de la présence d’un juge militaire en son sein. Il y voit une violation de l’article 6 § 1 de la Convention qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

A.

Sur la recevabilité

13.

La Cour estime, à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence (voir notamment

Çıraklar c. Turquie

, arrêt du 28

octobre 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

VII) et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, que la requête doit faire l’objet d’un examen au fond. Elle constate en outre que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

B.

Sur le fond

14.

La Cour a traité à maintes reprises d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article

6 §

1 de la Convention (voir

Özel

, précité, §§ 33-34, et

Özdemir c.

Turquie

,

n

o

59659/00, §§

35

‑

36, 6 février 2003).

15.

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que le requérant, qui répondait devant une cour de sûreté de l’Etat d’infractions prévues et réprimées par le code pénal, ait redouté de comparaître devant des juges parmi lesquels figurait un officier de carrière appartenant à la magistrature militaire. De ce fait, il pouvait légitimement craindre que la cour de sûreté de l’Etat se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de sa cause. Partant, on peut considérer qu’étaient objectivement justifiés les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction (

İncal c. Turquie

, arrêt du 9 juin 1998,

Recueil

1998

‑

IV, p. 1573, § 72

in fine

).

16.

La Cour conclut que, lorsqu’elle a jugé et condamné le requérant, la cour de sûreté de l’Etat n’était pas un tribunal indépendant et impartial au sens de l’article 6 § 1.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

17.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage matériel et moral

18.

Le requérant allègue avoir subi un préjudice matériel et moral qu’il évalue à 40

000 euros (EUR).

19.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

20.

En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat aurait abouti si l’infraction à la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre

(

Findlay c.

Royaume-Uni

, arrêt du 25 février 1997,

Recueil

1997-I, p. 284, § 85).

21.

Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante (

Çiraklar

, précité, p. 3074, § 49).

22.

Lorsque la Cour conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée par un tribunal qui n’était pas indépendant et impartial au sens de l’article

6 § 1, elle estime qu’en principe le redressement le plus approprié serait de faire rejuger le requérant en temps utile par un tribunal indépendant et impartial (

Gençel

, précité, § 27).

B.

Frais et dépens

23.

Le requérant demande également 10

000 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et pour ceux encourus devant la Cour. Il ne fournit aucun justificatif.

24.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

25.

Compte tenu des éléments en sa possession et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime raisonnable la somme de 2

000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

26.

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

le restant de la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et

d’impartialité

de la cour de sûreté de l’Etat d’Izmir

;

3.

Dit

que le présent arrêt constitue par lui-même une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral

;

4.

Dit

a)

que l

’

Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 2

000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ou toutes autres charges fiscales exigibles au moment du versement, à convertir en livres turques au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

5.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 avril 2004 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Vincent

Berger

Ireneu

Cabral Barreto

Greffier

Président