Sari la conținut
CtEDO 27.04.2004 AI

STANCA contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
27.04.2004
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
  • Inadmisibil
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
STANCA contre la ROUMANIE (CtEDO, 2004)
HUDOC · oficial

DECIZIE

a cererii nr o 59028/00 prezentate de Aurel STANCA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în ședință din 27 aprilie 2004 alcătuită din : MM. J.-P. Costa , președinte , L. Loucaides , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , D-na W. Thomassen , A. Mularoni, judecători și din D-na S. Dollé, grefier de secțiune , Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 martie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de reclamant, După deliberare, adoptă următoarea decizie : FAPTE Reclamantul, D. Aurel Stanca, este un cetățean român, născut în 1954, rezident la Pitesti.

A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

1. Privind pretențiile referitoare la art. 6 § 1 din Convenție Reclamantul invocă o încălcare a dreptului la un proces echitabil cu privire la procedurile încheiate prin decizia din 10 decembrie 1991 a tribunalului militar teritorial din București și prin sentința din 14 iunie 1993 a Curții Supreme de Justiție. De altfel, se plânge în esență de o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, în urma sentinței din 27 ianuarie 1997 a Curții Supreme de Justiție, privind recursul în anulare al procurorului general. În sfârșit, se plânge în esență de inechitatea procedurii având ca obiect reexaminarea cererii sale de revizuire, încheiat prin sentința din 6 octombrie 1999 a Curții Supreme de Justiție.

Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție se citesc după cum urmează : « Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, constituită prin lege, care se va pronunța, (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală împotriva sa (...) » 1. Privind caracterul pretins inechitabil al procedurii penale inițiale dirigită împotriva reclamantului Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii penale inițiate împotriva sa în 1991 și încheiate în 1993. Curtea observă că reclamantul se plânge de lipsa de echitate a două proceduri care s-au încheiat respectiv la 10 decembrie 1991 și la 14 iunie 1993. Curtea constată că faptele litigioase sunt anterioare datei intrării în vigoare a Convenției cu privire la România, 20 iunie 1994. Or Convenția nu reglementează, pentru fiecare Parte contractantă, decât faptele ulterioare intrării sale în vigoare cu privire la acea Parte.

Rezultă din aceasta că această parte a cererii este incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3. 2. Privind caracterul pretins inechitabil al sentinței din 27 ianuarie 1997 a Curții Supreme de Justiție privind recursul în anulare al procurorului general Reclamantul se plânge apoi de lipsa de echitate a procedurii având ca obiect recursul în anulare al procurorului general. Potrivit Guvernului, chestiunea securității raporturilor juridice în prezenta cauza trebuie analizată numai sub unghiul articolului 4 § 2 din Protocolul nr 7 la Convenție. Potrivit acestuia, preambulul Convenției consacră principiul general al securității raporturilor juridice, dar aplicabilitate acestui principiu este diferită în materie civilă și materie penală.

Astfel, în domeniu civil, ținând seama de faptul că nu există în Convenție dispoziții specifice, art. 6 din Convenție se aplică. În schimb, în domeniu penal, o normă de caracter specific există, și anume cea prevăzută de art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție (citat mai sus ; a se vedea Aslan c. Turcia , nr-uri 36855/97 și 41731/98, 14 octombrie 1996) și, ca urmare, principiul general enunțat în preambulul Convenției nu se aplică. Guvernul consideră că aplicarea principiului securității raporturilor juridice în materie civilă este foarte importantă, deoarece stabilitatea juridică reprezintă condiția sine qua non pentru existența statului de drept și a stabilității sociale. În schimb în materie penală, aplicarea acestuia trebuie să fie mai nuanțată deoarece, pe de o parte, menționatul principiu trebuie să asigure că toate persoanele care au comis o infracțiune sunt pedepsite și, pe de altă parte, trebuie să permită justiției să remedieze erorile judiciare.

Guvernul observă că la data faptelor, recursul în anulare putea fi format într-o perioadă de un an de la pronunțare a deciziei definitive în cauză (articolul 411 din Codul de procedură penală). Potrivit Guvernului, aceasta reprezintă o diferență esențială în comparație cu dispozițiile Codului de procedură civilă așa cum erau redactate la data cauzei Brumărescu c. România (nr 28342/95, [GC], CEDO 1999-VII). El consideră că în cazul de față recursul în anulare și cererea de revizuire purtau doar asupra chestiunii admisibilității și nu asupra fondului cererii. Potrivit acestuia, existența termenului de un an, prevăzut de art. 411 din Codul de procedură penală, pentru introducerea unui recurs în anulare, nu poate incălca principiul securității juridice.

Guvernul invocă jurisprudența potrivit căreia reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru formarea unui recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectul, în special, al principiului securității juridice ( Perez de Rada Cavanilles c. Spania , 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, §§ 44-45 ; Ben Salah Ardaqui și Dhaime c. Spania , nr 45093/98, 27 aprilie 2000). Ultima diferență, potrivit Guvernului, este prezența în cazul de față a procurorului general care era parte a procedurii, atunci când nu era în cauza Brumărescu sus-citată. Ca concluzie, Guvernul estimează că principiul securității juridice în materie penală permite redeschiderea unei proceduri în conformitate cu legea și procedura penală a Statului în cauză, dacă fapte noi sau vieții fundamentale în procedura anterioară sunt de natură să afecteze sentința intervenit.

Or, pentru Guvern, recursul în anulare era în întregime justificat de faptul că tribunalul militar din București acceptase o cerere de revizuire și schimbaseseă în esență o sentință definitivă în circumstanțe de natură să ridice îndoieli privind legalitate soluției. El cere Curții respingeri pretenției reclamantului ca incompatibilă ratione materiae . Reclamantul se opune argumentelor prezentate de Guvern. El invoca că rezultatul recursului în anulare format de procurorul general în cauza Brumarescu sus-citată este același ca în cazul de față : anularea unei decizii definitive favorabile reclamantului. Diferența între cele două cazuri constă doar în motivele invocate de procurorul general. Reclamantul subliniază că în cazul de față este vorba despre un caz « particular » în care tribunalele au încălcat principiul securității raporturilor juridice.

De altfel, în ciuda faptului că justiția fusese deja definitiv pronunțată (tribunalele anulaseseă decizia inechitabilă pronunțată în 1991), tribunalele sesizate de procurorul general au redus reclamantul în situația inițială, aceea de condamnat. El contestă afirmația Guvernului privind inaplicabilitatea articolului 6 § 1 din Convenție, deoarece în cazul de față este vorba despre o « acuzație în materie penală » formată împotriva sa. Cât privește motivele invocate de procurorul general pentru anularea deciziei definitive, reclamantul consideră că scop real al recursului era imposibilitatea pentru el de a cere o reparație Statului. Curtea observă că pretenția reclamantului privește nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, așa cum este protejat de preambulul la Convenție și de art. 6 § 1 din Convenție, și nu pe respectul principiului non bis in idem , pretenție care va fi analizată sub unghiul articolului 4 din Protocolul nr 7 la Convenție mai jos.

În orice caz, Curtea estimează că această pretenție trebuie declarată inadmisibilă din motivele care urmează. Curtea remarcă că la momentul comunicării cererii, chestiunea securității raporturilor juridice în urma anulării unei decizii definitive a fost ridicată și că o chestiune în acest sens a fost pusă Guvernului pârât.

Curtea reamintește că judecă de mai multe ori că recursul extraordinar anulând o decizie judiciară definitivă încălca principiul securității raporturilor juridice, în încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (cf. Brumărescu sus-citat, § 62 ; Ryabykh c. Rusia , nr 52854/99, §§ 56-58, 24 iulie 2003, și Sovtransavto Holding c. Ucraina , nr 48553/99, § 82, 25 iulie 2002). Cu toate acestea, Curtea observă că anularea unei decizii judiciare definitive este o încălcare instantanee, care nu creează o situație continuă, chiar și atunci când duce la o redeschidere a procedurii ca în cazul de față (cf. Sardin c. Rusia , nr 69582/01, 12 februarie 2004). Curtea reamintește de asemenea că atunci când nu există cale de recurs internă disponibilă pentru a denunța un act pretins în încălcare a Convenției, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție începe în principiu să curgă din ziua în care actul incriminat a fost efectuat, sau ziua în care reclamantul a suferit direct din cauza acestui act, a luat cunoștință sau ar fi putut lua cunoștință ( Aydin, Aydin și Aydin c. Turcia , (decizie) nr-uri 28293/95, 29494/95, 30219/96, CEDO 2000-III).

În cazul de față, Curtea remarcă că dreptul român nu prevedea o cale de recurs efectivă împotriva unei sentințe de anulare. Curtea observă că reclamantul a luat cunoștință a încălcării pretinse a dreptului său la un proces echitabil la 20 octombrie 1998 cel mai târziu (data la care sentința din 23 septembrie 1998 a tribunalului militar teritorial din București a fost finalizată și pusă la dispoziția părților), în timp ce cererea a fost introdusă la 20 martie 2000, adică în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție. Rezultă din aceasta că cererea a fost introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. 3. Privind caracterul pretins inechitabil al reexaminării cererii de revizuire În sfârșit, reclamantul se plânge în esență de inechitatea reexaminării cererii sale de revizuire, pe motiv că tribunalele nu au interpretat corect normele privind competența de atribuire.

Guvernul consideră că această pretenție este lipsit de temei. Afirmă că, în urma schimbărilor legislative intervenite în 1993 (în special în Codul de procedură penală), tribunalul militar teritorial era competent pentru judecarea infracțiunii de care reclamantul fusese inculpat. Astfel, după 1993, competența de atribuire a fost transferată tribunalului militar teritorial. Ca urmare, cererea de revizuire a reclamantului ar fi trebuit depusă, în conformitate cu art. 401 din Codul de procedură penală român, devant tribunalul care judecaseă în prima instanță, și anume tribunalul militar teritorial. Guvernul remarcă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie devant Curtea Supremă de Justiție și că a putut prezenta argumentele sale în apărare, judecătorii having ținut seama efectiv de argumentele sale.

În sfârșit, el cere Curții respingeri acestei pretenții ca lipsit de temei. Curtea observă că chestiunea privind competența de atribuire a tribunalului militar teritorial a fost judecată la 20 ianuarie 1997 de Curtea Supremă de Justiție și că această chestiune nu a fost pusă în discuție din nou de sentința ulterioară din 6 octombrie 1999. Cât la ultima sentință, Curtea observă că debatul principal s-a purtat asupra faptului de a ști dacă o modificare a mărturiilor (din oficiu), ulterioară deciziei definitive de condamnare, putea fi calificată drept fapt nou, susceptibil să determine revizuirea deciziei inițiale de condamnare, în conformitate cu art. 394 (a) din Codul de procedură penală. Curtea observă că tribunalele interne estimaseseă că noile mărturii constituiau probe « extrajudiciare » care nu puteau fi luate în considerare la o asemenea cerere de revizuire.

De altfel, tribunalele interne consideraseseă că nu existau motiv de revizuire, nici o nouă circumstanță, în sensul articolului 394 (a) din Codul de procedură penală, nefiind revelată de reclamant. Curtea reamintește de altfel că chestiunea dacă o procedură s-a desfășurat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, așa cum sunt prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie hotărâtă pe baza aprecierii procedurii în cauză considerată în ansamblul ei.

Curtea trimite în legătură cu aceasta la jurisprudența constantă (a se vedea, de exemplu, Pélissier și Sassi c. Franța [GC] din 17 martie 1999, nr 25444/94, § 46, CEDO 1999-II ; Barbera, Messegué și Jabardo c. Spania, sentința din 6 decembrie 1988, seria A nr 146, p. 31, § 68). De altfel, nu intră în atribuțiile Curții să substituie propria apreciere a faptelor și probelor cu aceea a jurisdicțiilor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate în așa fel să garanteze un proces echitabil (a se vedea Tejedor Garcia c. Spania sentința din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, p. 2796, § 31). De altfel, Curtea reamintește că administrația probelor cade în principal sub regulile dreptului intern și că revine în principiu jurisdicțiilor naționale aprecierea elementelor adunate de acestea.

Sarcina pe care i-o atribuie Convenția constă să cerceteze dacă procedura examinată în ansamblul ei, inclusiv modalitatea prezentării mijloacelor de probă, revistit caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Edwards c. Regatul Unit , sentința din 16 decembrie 1992, seria A nr 247-B, pp. 34-35, § 34). Or, în cazul de față, Curtea nu constată nici o inechitate, nici nici un indice de arbitrar. Rezultă din aceasta că această parte a cererii este lipsit de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

2. Privind art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție Reclamantul se plânge de faptul că a fost condamnat de trei ori pentru aceeași infracțiune, și invocă în esență art. 4 din protocolul nr 7 la Convenție care se citește după cum urmează : « 1. Niciun nu poate fi urmarית sau pedepsit penal de jurisdicțiile aceluiași Stat din cauza infracțiunii pentru care fusese deja achitat sau condamnat printr-o sentință definitivă în conformitate cu legea și procedura penală a acelui Stat. 2. Dispozițiile paragrafului anterior nu împiedică redeschiderea procesurii, în conformitate cu legea și procedura penală a Statului în cauză, dacă fapte noi sau nou revelate sau vice fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze sentința intervenit.

3. Nici o derogare nu este autorizată la prezentul articol sub titlul articolului 15 din Convenție. » Guvernul estimează că cererea este inadmisibilă. El subliniază că principiul non bis in idem se limitează la interzicerea unor noi urmăriri penale sau o nouă condamnare penală pentru o infracțiune atunci când persoana în cauză a fost deja definitiv judecată pentru aceste fapte de o jurisdicție penală. El invoca că al doilea paragraf al art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție prevede că dispozițiile paragrafului 1 al nu împiedică redeschiderea procesurii, în conformitate cu legea și procedura penală a Statului în cauză, dacă fapte noi sau nou revelate sau vice fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze sentința intervenit.

Guvernul invoca că reclamantul nu a fost supus unor noi urmăriri penale sau unor noi condamnări penale pentru aceleași fapte. În urma exercitării căilor de recurs extraordinare, sentința de condamnare din 27 iunie 1991 a fost confirmată. Potrivit Guvernului, « estima că rezultat diferit rendat în urma exercitării unei căi de recurs extraordinar ar semnifica o nouă condamnare, ar echivala cu o refutare a rolului însuși al căilor extraordinare de recurs ». Guvernul estimează că art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție nu este aplicabil în cazul de față. Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, « art. 4 din Protocolul nr 7 are scop prohibiția repetării urmăririlor penale definitiv închise.

Această dispoziție nu se aplică deci înainte deschiderii unei noi proceduri » (a se vedea Gradinger c. Austria , sentința din 23 octombrie 1995, seria A nr 328-C, p. 65, § 53). Curtea concluzionează că protecția principiului non bis in idem nu poate fi invocată decât atunci când două proceduri independente și diferite, privind o singură acuzație, au ca rezultat două condamnări (a se vedea Gradinger c. Austria , sus-citat, p. 65, § 53 ; Oliveira c. Elveția , sentința din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, p. 1990 ; Nikitin c. Rusia (decizie), nr 50178/99, 13 noiembrie 2003). Or, în cazul de față, judecătorii Curții Supreme de Justiție, prin sentința din 20 ianuarie 1997, având detectat vice în procedura anterioară, ordoneseă tribunalelor competente examinarea din nou a cererii de revizuire a reclamantului.

Tribunalele, după nouă examinare, judecaseă că nu existau motiv pentru achitarea sa și respinseseă definitiv cererea sa ca nefondată. În consecință, sentința privind cererea de revizuire a reclamantului nu sauría fi interpretată ca un « al doilea proces », ci ca continuare a aceleiași proceduri și cu atât mai mult cu cât o cerere de revizuire, spre deosebire de apel, constituie o cale de recurs extraordinară. Curtea estimează deci că redeschiderea procedurii având ca obiect cererea de revizuire a reclamantului, în termenul legal prevăzut de Codul de procedură penală, pentru motivele expuse, se înscrie în excepția prevăzută de al doilea paragraf al art. 4 din Protocolul nr 7 la Convenție. De aceea, rezultă din aceasta că această parte a pretenției trebuie respinsă ca lipsit de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. S. Dollé J.-P. Costa Grefier Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2003-02-11
0,93
AFFAIRE STATE ET AUTRES c. ROUMANIE
A DOUA SECȚIUNE CAUZA STATE ȘI ALȚII c. ROMÂNIA (Cererea nr. 31680/96) HOTĂRÂRE STRASBOURG 11 februarie 2003 DEFINITIVĂ 11/05/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 al Convenției. Aceasta poate suf
CtEDO 2002-02-19
0,92
ROSCA STANESCU et ARDELEANU contre la ROUMANIE
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3541/97 prezentată de Sorin ROSCA STANESCU și Cristina ARDELENAU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 19 februarie 2002 înt
CtEDO 2003-07-15
0,92
AFFAIRE ERDEI ET WOLF c. ROUMANIE
SECȚIA DOUĂ CAUZA ERDEI ȘI WOLF c. ROMÂNIA (Cererea nr. 38445/97) HOTĂRÂRE STRASBOURG 15 iulie 2003 DEFINITIVĂ 15/10/2003 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 al Convenției. Ea poate suferi mici corec
CtEDO 2004-02-03
0,92
STOIANOVA et NEDELCU contre la ROUMANIE
SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PARTE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 77517/01 și 77722/01 prezentate de Dorel STOCANOVA și Claudiu NEDELCU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 februa
CtEDO 2013-12-10
0,92
AFFAIRE OPREA c. ROUMANIE
SECȚIUNEA A TREIA CAUZA OPREA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 26765/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 10 decembrie 2013 DEFINITIVF 10/03/2014 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Oprea c. R
{# Case pages are where organic search lands. Ask for an account here — with what the account is actually worth — instead of sending a first-time reader straight to a price list. #}
Cont gratuit

Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.

Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.

Sursă