a cererii nr
o
59028/00
prezentate de Aurel STANCA
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în ședință din 27 aprilie 2004 alcătuită din
:
MM.
J.-P.
Costa
,
președinte
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
D-na
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
judecători
și din D-na
S.
Dollé,
grefier de secțiune
,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 20 martie 2000,
Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de reclamant,
După deliberare, adoptă următoarea decizie
:
FAPTE
Reclamantul, D. Aurel Stanca, este un cetățean român, născut în 1954, rezident la Pitesti.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Procedura penală inițială dirigită împotriva reclamantului și recursul în anulare format în favoarea sa de procurorul general
În 1991, reclamantul, polițist la acea vreme, a fost pus sub învinuire pentru corupție pasivă și furt. Prin sentința din 27 iunie 1991 a tribunalului militar din București, a fost condamnat la patru ani de închisoare pentru corupție și la doi ani pentru complicitate la furt. La 10 decembrie 1991, tribunalul militar teritorial al Bucureștiului a confirmat sentința anterioară. Astfel sentința a devenit definitivă. În 1992, reclamantul a fost eliberat condiționat.
La o dată neprecizată, procurorul general a format un recurs extraordinar împotriva deciziei de condamnare, urmărind aprecierea probelor de către tribunale care au condamnat reclamantul. Prin sentința din 14
iunie 1993, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul procurorului general ca nefondată.
2.
Cererea de revizuire a sentinței definitive de condamnare
În 1995, reclamantul a făcut o cerere de revizuire a deciziei definitive de condamnare din 27 iunie 1991. În cursul acestei proceduri, tribunalul militar din București l-a audiat din nou pe martorii din oficiu care, de data aceasta, au depus mărturie în favoarea reclamantului.
Prin sentința din 4
octombrie 1995, tribunalul a acceptat cererea sa, a anulat decizia definitivă din 27
iunie 1991 și l-a achitat pe reclamant ordonnând restituirea bunurilor confiscate în temeiul acestei decizii.
3.
Acțiunea în despăgubire formată de reclamant
La o dată neprecizată, reclamantul a format, devant tribunalul județean al Argeșului, o acțiune pentru ca Statul român să fie obligat să-i plătească daune-interese pentru faptul că purjase inutil doi ani de închisoare.
La 26 septembrie 1996, tribunalul județean al Argeșului a decis să suspende o asemenea acțiune, deoarece în paralel, procurorul general formase o cerere de anulare a deciziei definitive din 4 octombrie 1995, pe calea unui recurs în anulare.
4.
Recursul în anulare al procurorului general
Recursul în anulare format de procurorul general împotriva sentinței din 4 octombrie 1995 privea motive de competență de atribuire, jurisdicția care ar fi trebuit să statueze asupra revizuirii fiind, după opinia sa, tribunalul militar teritorial din București și nu tribunalul militar din București.
Prin sentința definitivă din 20 ianuarie 1997, Curtea Supremă de Justiție, judecând că la momentul judecării cererii de revizuire a reclamantului normele de competență de atribuire au fost încălcate, a acceptat recursul în anulare și a anulat sentința din 4 octombrie 1995 a tribunalului militar din București. Judecătorii Curții Supreme au estimat că, în urma schimbărilor legislative intervenite în 1993 (legea nr
45/93), cererea de revizuire a reclamantului ar fi trebuit să fie depusă devant tribunalul militar teritorial și nu devant tribunalul militar din București.
Prin aceeași sentință, Curtea Supremă a returnat cauza devant tribunalul militar teritorial din București.
5.
Reexaminarea cererii de revizuire a reclamantului
Rezultă din elementele existente în dosarul că, prin sentința de admitere în principiu din 12
ianuarie 1998, tribunalul militar teritorial din București a admis, în principiu, o cerere a reclamantului de a-l audia pe un martor din oficiu anterior (S.V.L), și pe doi alți noi martori (P.G. și C.D). Martorii nu au fost audiați deoarece, așa cum rezultă din motivele deciziilor pronunțate ulterior, judecătorii au estimat ca inutilă în cadrul unei cereri de revizuire.
Prin sentința din 23 septembrie 1998, tribunalul, după examinarea cererii de revizuire a reclamantului, a respins-o ca nefondată. Judecătorii au estimat că nu existau motive de revizuire a sentinței definitive și că în orice caz cererea reclamantului reprezenta în realitate calea «
deghizată
» a unui recurs ordinaru,
deoarece acesta încerca să pună în discuție bine-fondarea sentinței definitive de condamnare.
La 20
octombrie 1998, această sentință a fost finalizată prin scris și pusă la dispoziția părților.
Reclamantul a apelat această sentință. El invoca că tribunalul refuzase să-i aud martorii și cerea renvoi a cauzei devant tribunalul militar teritorial din București, pentru o nouă judecată.
Prin decizie din 3 decembrie 1998, curtea militară de apel din București a confirmat sentința tribunalului. A respins apelul reclamantului reamintind că mărturiile invocate de acesta nu reprezentau «
fapte
noi
și
necunoscute
» tribunalelor, care să poată determina, în conformitate cu art. 394 al Codului de procedură penală român, revizuirea sentinței definitive.
Reclamantul a recurgemit, plângând-se devant Curtea Supremă de Justiție respingerii cererii sale de a-l audia din nou pe martorii din oficiu.
La 6 octombrie 1999, Curtea Supremă de Justiție a confirmat deciziile tribunalelor inferioare, subliniind că pe lista martor prezentat de reclamant figurau de asemenea persoane care nu fuseseră niciodată audiate la judecarea litigiului. Ca urmare, Curtea Supremă concluzionează că în sensul articolului
394 sus-citat, doar «
fapte noi și necunoscute
» și nu noi mijloace de probă, erau susceptibile să determine revizuirea sentinței definitive.
Astfel, decizia de condamnare din 27 iunie 1991 a tribunalului militar din București a fost confirmată.
B.
Dreptul intern relevant
Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală privind recursul în anulare, așa cum erau redactate la data faptelor, prevedeau posibilitatea procurorului general de a forma un recurs în anulare împotriva unei decizii definitive favorabile unei persoane condamnate într-o perioadă de un an de la data la care decizia devine definitivă (articolele 409 și 411 din Codul de procedură penală).
Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală privind cererea de revizuire a unei decizii, așa cum erau redactate la data faptelor, prevedeau, printre altele, drept motiv de revizuire, descoperirea unui fapt nou care la data judecării nu era cunoscut judecătorilor (art. 394 (a) din Codul de procedură penală).
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de
:
-
aprecierea probelor, și în particular a mărturiilor, de tribunalul militar din București la condamnarea sa din 10
decembrie
1991
;
-
sentința din 14 iunie 1993 a Curții Supreme de Justiție
;
-
faptul că, în urma sentinței din 20 ianuarie 1997 a Curții Supreme de Justiție, care a ordonat tribunalelor să judece din nou cererea sa de revizuire, sentința de condamnare din 27 iunie 1991 a fost confirmată și s-a văzut condamnat din nou
; și
-
inechitatea sentinței din 6
octombrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, deoarece, potrivit spuselor lui, judecătorii nu au aplicat corect dreptul intern în materie de competență de atribuire.
2.
În final, se plânge că a fost judecat de trei ori pentru aceeași infracțiune
: condamnat pe fond în 1991, achitat în 1995 după cererea sa de revizuire și condamnat din nou în 1999 (articolul
4 din protocolul nr
7 la Convenție).
1.
Privind pretențiile referitoare la art. 6 § 1 din Convenție
Reclamantul invocă o încălcare a dreptului la un proces echitabil cu privire la procedurile încheiate prin decizia din 10 decembrie 1991 a tribunalului militar teritorial din București și prin sentința din 14 iunie 1993 a Curții Supreme de Justiție. De altfel, se plânge în esență de o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, în urma sentinței din 27
ianuarie
1997 a Curții Supreme de Justiție, privind recursul în anulare al procurorului general. În sfârșit, se plânge în esență de inechitatea procedurii având ca obiect reexaminarea cererii sale de revizuire, încheiat prin sentința din 6
octombrie 1999 a Curții Supreme de Justiție.
Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție se citesc după cum urmează
:
«
Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de o instanță independentă și imparțială, constituită prin lege, care se va pronunța, (...) asupra bine-fondării oricărei acuzații în materie penală împotriva sa (...)
»
1.
Privind caracterul pretins inechitabil al procedurii penale inițiale dirigită împotriva reclamantului
Reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii penale inițiate împotriva sa în 1991 și încheiate în 1993.
Curtea observă că reclamantul se plânge de lipsa de echitate a două proceduri care s-au încheiat respectiv la 10 decembrie 1991 și la 14
iunie
1993.
Curtea constată că faptele litigioase sunt anterioare datei intrării în vigoare a Convenției cu privire la România, 20
iunie
1994.Or Convenția nu reglementează, pentru fiecare Parte contractantă, decât faptele ulterioare intrării sale în vigoare cu privire la acea Parte.
Rezultă din aceasta că această parte a cererii este incompatibilă
ratione temporis
cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3.
2.
Privind caracterul pretins inechitabil al sentinței din 27
ianuarie
1997 a Curții Supreme de Justiție privind recursul în anulare al procurorului general
Reclamantul se plânge apoi de lipsa de echitate a procedurii având ca obiect recursul în anulare al procurorului general.
Potrivit Guvernului, chestiunea securității raporturilor juridice în prezenta cauza trebuie analizată numai sub unghiul articolului
4 § 2 din Protocolul nr
7 la Convenție. Potrivit acestuia, preambulul Convenției consacră principiul general al securității raporturilor juridice, dar aplicabilitate acestui principiu este diferită în materie civilă și materie penală. Astfel, în domeniu civil, ținând seama de faptul că nu există în Convenție dispoziții specifice, art. 6 din Convenție se aplică. În schimb, în domeniu penal, o normă de caracter specific există, și anume cea prevăzută de art. 4 din Protocolul nr
7 la Convenție (citat mai sus
; a se vedea
Aslan c. Turcia
, nr-uri
36855/97 și 41731/98, 14
octombrie 1996) și, ca urmare, principiul general enunțat în preambulul Convenției nu se aplică. Guvernul consideră că aplicarea principiului securității raporturilor juridice în materie civilă este foarte importantă, deoarece stabilitatea juridică reprezintă condiția
sine qua non
pentru existența statului de drept și a stabilității sociale. În schimb în materie penală, aplicarea acestuia trebuie să fie mai nuanțată deoarece, pe de o parte, menționatul principiu trebuie să asigure că toate persoanele care au comis o infracțiune sunt pedepsite și, pe de altă parte, trebuie să permită justiției să remedieze erorile judiciare.
Guvernul observă că la data faptelor, recursul în anulare putea fi format într-o perioadă de un an de la pronunțare a deciziei definitive în cauză (articolul
411 din Codul de procedură penală). Potrivit Guvernului, aceasta reprezintă o diferență esențială în comparație cu dispozițiile Codului de procedură civilă așa cum erau redactate la data cauzei
Brumărescu c. România
(nr
28342/95, [GC], CEDO 1999-VII). El consideră că în cazul de față recursul în anulare și cererea de revizuire purtau doar asupra chestiunii admisibilității și nu asupra fondului cererii.
Potrivit acestuia, existența termenului de un an, prevăzut de art. 411 din Codul de procedură penală, pentru introducerea unui recurs în anulare, nu poate incălca principiul securității juridice. Guvernul invocă jurisprudența potrivit căreia reglementarea privind formalitățile și termenele care trebuie respectate pentru formarea unui recurs vizează asigurarea bunei administrări a justiției și respectul, în special, al principiului securității juridice (
Perez de Rada Cavanilles c. Spania
, 28
octombrie 1998,
Culegere de hotărâri și decizii
;
Ben Salah Ardaqui și Dhaime
c.
Spania
, nr
45093/98, 27 aprilie 2000). Ultima diferență, potrivit Guvernului, este prezența în cazul de față a procurorului general care era parte a procedurii, atunci când nu era în cauza
Brumărescu
sus-citată.
Ca concluzie, Guvernul estimează că principiul securității juridice în materie penală permite redeschiderea unei proceduri în conformitate cu legea și procedura penală a Statului în cauză, dacă fapte noi sau vieții fundamentale în procedura anterioară sunt de natură să afecteze sentința intervenit. Or, pentru Guvern, recursul în anulare era în întregime justificat de faptul că tribunalul militar din București acceptase o cerere de revizuire și schimbaseseă în esență o sentință definitivă în circumstanțe de natură să ridice îndoieli privind legalitate soluției. El cere Curții respingeri pretenției reclamantului ca incompatibilă
ratione materiae
.
Reclamantul se opune argumentelor prezentate de Guvern.
El invoca că rezultatul recursului în anulare format de procurorul general în cauza
Brumarescu
sus-citată este același ca în cazul de față
: anularea unei decizii definitive favorabile reclamantului. Diferența între cele două cazuri constă doar în motivele invocate de procurorul general.
Reclamantul subliniază că în cazul de față este vorba despre un caz «
particular
» în care tribunalele au încălcat principiul securității raporturilor juridice. De altfel, în ciuda faptului că justiția fusese deja definitiv pronunțată (tribunalele anulaseseă decizia inechitabilă pronunțată în 1991), tribunalele sesizate de procurorul general au redus reclamantul în situația inițială, aceea de condamnat.
El contestă afirmația Guvernului privind inaplicabilitatea articolului 6
1.din Convenție, deoarece în cazul de față este vorba despre o «
acuzație în materie penală
» formată împotriva sa.
Cât privește motivele invocate de procurorul general pentru anularea deciziei definitive, reclamantul consideră că scop real al recursului era imposibilitatea pentru el de a cere o reparație Statului.
Curtea observă că pretenția reclamantului privește nerespectarea principiului securității raporturilor juridice, așa cum este protejat de preambulul la Convenție și de art. 6 § 1 din Convenție, și nu pe respectul principiului
non bis in idem
, pretenție care va fi analizată sub unghiul articolului 4 din Protocolul nr
7 la Convenție mai jos.
În orice caz, Curtea estimează că această pretenție trebuie declarată inadmisibilă din motivele care urmează.
Curtea remarcă că la momentul comunicării cererii, chestiunea securității raporturilor juridice în urma anulării unei decizii definitive a fost ridicată și că o chestiune în acest sens a fost pusă Guvernului pârât.
Curtea reamintește că judecă de mai multe ori că recursul extraordinar anulând o decizie judiciară definitivă încălca principiul securității raporturilor juridice, în încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (cf.
Brumărescu
sus-citat, § 62
;
Ryabykh c. Rusia
, nr
52854/99, §§ 56-58, 24
iulie
2003, și
Sovtransavto Holding c. Ucraina
, nr
48553/99, §
82, 25
iulie
2002).
Cu toate acestea, Curtea observă că anularea unei decizii judiciare definitive este o încălcare instantanee, care nu creează o situație continuă, chiar și atunci când duce la o redeschidere a procedurii ca în cazul de față (cf.
Sardin c. Rusia
, nr
69582/01, 12 februarie 2004).
Curtea reamintește de asemenea că atunci când nu există cale de recurs internă disponibilă pentru a denunța un act pretins în încălcare a Convenției, termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție începe în principiu să curgă din ziua în care actul incriminat a fost efectuat, sau ziua în care reclamantul a suferit direct din cauza acestui act, a luat cunoștință sau ar fi putut lua cunoștință (
Aydin, Aydin și Aydin c. Turcia
, (decizie) nr-uri
În cazul de față, Curtea remarcă că dreptul român nu prevedea o cale de recurs efectivă împotriva unei sentințe de anulare.
Curtea observă că reclamantul a luat cunoștință a încălcării pretinse a dreptului său la un proces echitabil la 20 octombrie 1998 cel mai târziu (data la care sentința din 23 septembrie 1998 a tribunalului militar teritorial din București a fost finalizată și pusă la dispoziția părților), în timp ce cererea a fost introdusă la 20 martie 2000, adică în afara termenului de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție.
Rezultă din aceasta că cererea a fost introdusă cu întârziere și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
3.
Privind caracterul pretins inechitabil al reexaminării cererii de revizuire
În sfârșit, reclamantul se plânge în esență de inechitatea reexaminării cererii sale de revizuire, pe motiv că tribunalele nu au interpretat corect normele privind competența de atribuire.
Guvernul consideră că această pretenție este lipsit de temei. Afirmă că, în urma schimbărilor legislative intervenite în 1993 (în special în
Codul
de procedură penală), tribunalul militar teritorial era competent pentru judecarea infracțiunii de care reclamantul fusese inculpat. Astfel, după 1993, competența de atribuire a fost transferată tribunalului militar teritorial. Ca urmare, cererea de revizuire a reclamantului ar fi trebuit depusă, în conformitate cu art. 401 din Codul de procedură penală român, devant tribunalul care judecaseă în prima instanță, și anume tribunalul militar teritorial.
Guvernul remarcă că reclamantul a beneficiat de o procedură contradictorie devant Curtea Supremă de Justiție și că a putut prezenta argumentele sale în apărare, judecătorii having ținut seama efectiv de argumentele sale.
În sfârșit, el cere Curții respingeri acestei pretenții ca lipsit de temei.
Curtea observă că chestiunea privind competența de atribuire a tribunalului militar teritorial a fost judecată la 20 ianuarie 1997 de Curtea Supremă de Justiție și că această chestiune nu a fost pusă în discuție din nou de sentința ulterioară din 6
octombrie 1999.
Cât la ultima sentință, Curtea observă că debatul principal s-a purtat asupra faptului de a ști dacă o modificare a mărturiilor (din oficiu), ulterioară deciziei definitive de condamnare, putea fi calificată drept fapt nou, susceptibil să determine revizuirea deciziei inițiale de condamnare, în conformitate cu art. 394 (a) din Codul de procedură penală.
Curtea observă că tribunalele interne estimaseseă că noile mărturii constituiau probe «
extrajudiciare
» care nu puteau fi luate în considerare la o asemenea cerere de revizuire. De altfel, tribunalele interne consideraseseă că nu existau motiv de revizuire, nici o nouă circumstanță, în sensul articolului 394 (a) din Codul de procedură penală, nefiind revelată de reclamant.
Curtea reamintește de altfel că chestiunea dacă o procedură s-a desfășurat în conformitate cu cerințele procesului echitabil, așa cum sunt prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie hotărâtă pe baza aprecierii procedurii în cauză considerată în ansamblul ei. Curtea trimite în legătură cu aceasta la jurisprudența constantă (a se vedea, de exemplu,
Pélissier și Sassi c. Franța
[GC] din 17 martie 1999, nr
Barbera, Messegué și Jabardo c. Spania,
sentința din 6
decembrie 1988, seria A nr
146, p. 31, § 68). De altfel, nu intră în atribuțiile Curții să substituie propria apreciere a faptelor și probelor cu aceea a jurisdicțiilor interne, sarcina sa fiind să se asigure că mijloacele de probă au fost prezentate în așa fel să garanteze un proces echitabil (a se vedea
Tejedor Garcia c. Spania
sentința din 16
decembrie 1997,
Culegere
1997-VIII, p. 2796, § 31).
De altfel, Curtea reamintește că administrația probelor cade în principal sub regulile dreptului intern și că revine în principiu jurisdicțiilor naționale aprecierea elementelor adunate de acestea. Sarcina pe care i-o atribuie Convenția constă să cerceteze dacă procedura examinată în ansamblul ei, inclusiv modalitatea prezentării mijloacelor de probă, revistit caracter echitabil (a se vedea, printre altele,
Edwards c.
Regatul Unit
, sentința din 16 decembrie 1992, seria A nr
247-B, pp.
34-35, § 34).
Or, în cazul de față, Curtea nu constată nici o inechitate, nici nici un indice de arbitrar.
Rezultă din aceasta că această parte a cererii este lipsit de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolului
35
§§
3 și
4 din Convenție.
2.Privind art. 4 din Protocolul nr
7 la Convenție
Reclamantul se plânge de faptul că a fost condamnat de trei ori pentru aceeași infracțiune, și invocă în esență art. 4 din protocolul nr
7 la Convenție care se citește după cum urmează
:
«
1.
Niciun nu poate fi urmarית sau pedepsit penal de jurisdicțiile aceluiași Stat din cauza infracțiunii pentru care fusese deja achitat sau condamnat printr-o sentință definitivă în conformitate cu legea și procedura penală a acelui Stat.
2.
Dispozițiile paragrafului anterior nu împiedică redeschiderea procesurii, în conformitate cu legea și procedura penală a Statului în cauză, dacă fapte noi sau nou revelate sau vice fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze sentința intervenit.
3.
Nici o derogare nu este autorizată la prezentul articol sub titlul articolului
15 din Convenție.
»
Guvernul estimează că cererea este inadmisibilă.
El subliniază că principiul
non bis in idem
se limitează la interzicerea unor noi urmăriri penale sau o nouă condamnare penală pentru o infracțiune atunci când persoana în cauză a fost deja definitiv judecată pentru aceste fapte de o jurisdicție penală. El invoca că al doilea paragraf al art. 4 din Protocolul nr
7 la Convenție prevede că dispozițiile paragrafului 1
al nu împiedică redeschiderea procesurii, în conformitate cu legea și procedura penală a Statului în cauză, dacă fapte noi sau nou revelate sau vice fundamental în procedura anterioară sunt de natură să afecteze sentința intervenit.
Guvernul invoca că reclamantul nu a fost supus unor noi urmăriri penale sau unor noi condamnări penale pentru aceleași fapte. În urma exercitării căilor de recurs extraordinare, sentința de condamnare din 27 iunie 1991 a fost confirmată. Potrivit Guvernului, «
estima că rezultat diferit rendat în urma exercitării unei căi de recurs extraordinar ar semnifica o nouă condamnare, ar echivala cu o refutare a rolului însuși al căilor extraordinare de recurs
».
Guvernul estimează că art. 4 din Protocolul nr
7 la Convenție nu este aplicabil în cazul de față.
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, «
art. 4 din Protocolul nr
7 are scop prohibiția repetării urmăririlor penale definitiv închise. Această dispoziție nu se aplică deci înainte deschiderii unei noi proceduri
» (a se vedea
Gradinger c. Austria
, sentința din 23 octombrie 1995, seria A nr
328-C, p. 65, § 53).
Curtea concluzionează că protecția principiului
non bis in idem
nu poate fi invocată decât atunci când două proceduri independente și diferite, privind o singură acuzație, au ca rezultat două condamnări (a se vedea
Gradinger
c. Austria
, sus-citat, p. 65, §
53
;
Oliveira c. Elveția
, sentința din 30
iulie 1998,
Culegere
1998-V, p. 1990
;
Nikitin
c.
Rusia
(decizie), nr
50178/99, 13 noiembrie 2003).
Or, în cazul de față, judecătorii Curții Supreme de Justiție, prin sentința din 20
ianuarie 1997, având detectat vice în procedura anterioară, ordoneseă tribunalelor competente examinarea din nou a cererii de revizuire a reclamantului. Tribunalele, după nouă examinare, judecaseă că nu existau motiv pentru achitarea sa și respinseseă definitiv cererea sa ca nefondată.
În consecință, sentința privind cererea de revizuire a reclamantului nu sauría fi interpretată ca un «
al doilea proces
», ci ca continuare a aceleiași proceduri și cu atât mai mult cu cât o cerere de revizuire, spre deosebire de apel, constituie o cale de recurs extraordinară.
Curtea estimează deci că redeschiderea procedurii având ca obiect cererea de revizuire a reclamantului, în termenul legal prevăzut de Codul de procedură penală, pentru motivele expuse, se înscrie în excepția prevăzută de al doilea paragraf al art. 4 din Protocolul
nr
7 la Convenție.
De aceea, rezultă din aceasta că această parte a pretenției trebuie respinsă ca lipsit de temei, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Grefier
Președinte
de la requête n
o
59028/00
présentée par Aurel STANCA
contre la Roumanie
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 27 avril 2004 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
L.
Loucaides
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
me
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l'Homme le 20 mars 2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Aurel Stanca, est un ressortissant roumain, né en 1954, résidant à Pitesti.
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
La procédure pénale initiale dirigée à l'encontre du requérant et le recours en annulation formé en sa faveur par le procureur général
En 1991, le requérant, policier à l'époque, fut mis en examen pour corruption passive et vol. Par jugement du 27 juin 1991 du tribunal militaire de Bucarest, il fut condamné à quatre ans de prison ferme pour corruption et à deux ans pour complicité de vol. Le 10 décembre 1991, le tribunal militaire territorial de Bucarest confirma le jugement antérieur. Ainsi le jugement devint définitif. En 1992, le requérant fut libéré sous condition.
A une date non précisée, le procureur général forma un recours extraordinaire contre la décision de condamnation, en visant l'évaluation des preuves par les tribunaux ayant condamné le requérant. Par arrêt du 14
juin 1993, la Cour suprême de justice rejeta le recours du procureur général comme mal fondé.
2.
La demande en révision du jugement définitif de condamnation
En 1995, le requérant fit une demande en révision de la décision définitive de condamnation du 27 juin 1991. Pendant cette procédure, le tribunal militaire de Bucarest entendit de nouveau les témoins à charge qui, cette fois, témoignèrent en faveur du requérant.
Par jugement du 4
octobre 1995, le tribunal accueillit sa demande, annula la décision définitive du 27
juin 1991 et acquitta le requérant en ordonnant la restitution des biens confisqués en vertu de ladite décision.
3.
L'action en réparation formée par le requérant
A une date non précisée, le requérant forma, devant le tribunal départemental d'Argeș, une action afin que l'État roumain soit obligé de lui payer des dommages-intérêts pour avoir purgé inutilement deux ans de prison.
Le 26 septembre 1996, le tribunal départemental d'Arges décida de surseoir à ladite action, car, parallèlement, le procureur général avait formé une demande d'annulation de la décision définitive du 4 octobre 1995, par la voie d'un recours en annulation.
4.
Le recours en annulation du procureur général
Le recours en annulation formé par le procureur général contre l'arrêt du 4 octobre 1995 concernait des raisons de compétence d'attribution, la juridiction qui aurait dû statuer sur la révision étant, à son avis, le tribunal militaire territorial de Bucarest et non le tribunal militaire de Bucarest.
Par arrêt définitif du 20 janvier 1997, la Cour suprême de justice, jugeant qu'au moment du jugement de la demande en révision du requérant les normes de compétence d'attribution avaient été méconnues, accueillit le recours en annulation et annula le jugement du 4 octobre 1995 du tribunal militaire de Bucarest. Les juges de la Cour suprême estimèrent que, à la suite des changements législatifs intervenus en 1993 (loi n
o
45/93), la demande en révision du requérant aurait dû être portée devant le tribunal militaire territorial et non le tribunal militaire de Bucarest.
Par le même arrêt, la Cour suprême renvoya la cause devant le tribunal militaire territorial de Bucarest.
5.
Le réexamen de la demande en révision du requérant
Il ressort des éléments existants au dossier que, par un jugement avant dire droit du 12
janvier 1998, le tribunal militaire territorial de Bucarest fit droit, en principe, à une demande du requérant d'entendre un ancien témoin à charge (S.V.L), et de deux autres nouveaux témoins (P.G. et C.D). Les témoins ne furent pas entendus car, tel qu'il ressort des motivations des décisions rendues ultérieurement, les juges l'estimèrent comme inutile dans le cadre d'une demande en révision.
Par jugement du 23 septembre 1998, le tribunal, après avoir examiné la demande en révision du requérant, la rejeta comme mal fondée. Les juges estimèrent qu'il n'y avait pas de raisons de réviser ledit jugement définitif et qu'en tout état de cause la demande du requérant représentait en réalité la voie «
déguisée
» d'un recours ordinaire,
car celui-ci essayait de mettre en discussion le bien-fondé du jugement définitif de condamnation.
Le 20
octobre 1998, ce jugement fut finalisé par écrit et mis à la disposition des parties.
Le requérant fit appel de ce jugement. Il faisait valoir que le tribunal avait refusé d'entendre ses témoins et demandait le renvoi de l'affaire devant le tribunal militaire territorial de Bucarest, pour un nouveau jugement.
Par décision du 3 décembre 1998, la cour militaire d'appel de Bucarest confirma le jugement du tribunal. Elle rejeta l'appel du requérant en rappelant que les témoignages invoqués par celui-ci ne représentaient pas des «
faits
nouveaux
et
inconnus
» des tribunaux, qui puissent entraîner, conformément à l'article 394 du Code de procédure pénale roumain, la révision d'un jugement définitif.
Le requérant fit recours, en se plaignant devant la Cour suprême de justice du rejet de sa demande d'entendre de nouveau les témoins à charge.
Le 6 octobre 1999, la Cour suprême de justice confirma les décisions des tribunaux inférieurs, soulignant que sur la liste des témoins présentée par le requérant figuraient aussi des personnes n'ayant jamais été entendues lors du jugement du litige. Par conséquent, la Cour suprême conclut qu'au sens de l'article
394 précité, uniquement des «
faits nouveaux et inconnus
» et non des nouveaux moyens de preuve, étaient susceptibles d'entraîner la révision d'un jugement définitif.
Ainsi, la décision de condamnation du 27 juin 1991 du tribunal militaire de Bucarest fut confirmée.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale relatives au recours en annulation, telles qu'elles étaient rédigées à l'époque des faits, prévoyaient la possibilité pour le procureur général de former un recours en annulation contre une décision définitive favorable à une personne condamnée dans un délai d'un an à partir de la date à laquelle ladite décision était devenue définitive (articles 409 et 411 du Code de procédure pénale).
Les dispositions pertinentes du Code de procédure pénale relatives à la demande en révision d'une décision, telles qu'elles étaient rédigées à l'époque des faits, prévoyaient, entre autres, comme motif de révision, la découverte d'un nouveau fait qui à l'époque du jugement n'était pas connu des juges (article 394 (a) du Code de procédure pénale).
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de
:
-
l'évaluation des preuves, et en particulier des témoignages, par le tribunal militaire de Bucarest lors de sa condamnation le 10
décembre
1991
;
-
l'arrêt du 14 juin 1993 de la Cour suprême de justice
;
-
ce qu'à la suite de l'arrêt du 20 janvier 1997 de la Cour suprême de justice, ayant ordonné aux tribunaux de juger de nouveau sa demande de révision, le jugement de condamnation du 27 juin 1991 a été confirmé et il s'est vu condamné de nouveau
; et
-
l'iniquité de l'arrêt du 6
octobre 1999 de la Cour suprême de justice, car, selon lui, les juges n'ont pas bien appliqué le droit interne en matière de compétence d'attribution.
2.
Finalement, il se plaint d'avoir été jugé trois fois pour la même infraction
: condamné au fond en 1991, acquitté en 1995 après sa demande de révision et condamné de nouveau en 1999 (article
4 du protocole n
o
7 à la Convention).
1.
Sur les griefs tirés de l'article 6 § 1 de la Convention
Le requérant invoque une atteinte au droit à un procès équitable quant aux procédures terminées par décision du 10 décembre 1991 du tribunal militaire territorial de Bucarest et arrêt du 14 juin 1993 de la Cour suprême de justice. Par ailleurs, il se plaint en substance d'une atteinte au principe de sécurité des rapports juridiques, à la suite de l'arrêt du 27
janvier
1997 de la Cour suprême de justice, portant sur le recours en annulation du procureur général. Enfin, il se plaint en substance de l'iniquité de la procédure ayant comme objet le réexamen de sa demande en révision, terminée par arrêt du 6
octobre 1999 de la Cour suprême de justice.
Les dispositions pertinentes de l'article 6 § 1 de la Convention se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
1.
Sur le caractère prétendument inéquitable de la procédure pénale initiale dirigée à l'encontre du requérant
Le requérant se plaint du défaut d'équité de la procédure pénale initiée à son encontre en 1991 et terminée en 1993.
La Cour observe que le requérant se plaint du défaut d'équité de deux procédures qui ont pris fin respectivement le 10 décembre 1991 et le 14
juin
1993.
La Cour constate que les faits litigieux sont antérieurs à la date d'entrée en vigueur de la Convention à l'égard de la Roumanie, le 20
juin
1994.Or la Convention ne régit, pour chacune des Parties contractantes, que les faits postérieurs à son entrée en vigueur à l'égard de cette Partie.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione temporis
avec les dispositions de la Convention, au sens de l'article 35 § 3.
2.
Sur le caractère prétendument inéquitable de l'arrêt du 27
janvier
1997 de la Cour suprême de justice portant sur le recours en annulation du procureur général
Le requérant se plaint ensuite du défaut d'équité de la procédure ayant comme objet le recours en annulation du procureur général.
D'après le Gouvernement, la question de la sécurité des rapports juridiques dans la présente affaire doit être analysée uniquement sous l'angle de l'article
4 § 2 du Protocole n
o
7 à la Convention. Selon lui, le préambule de la Convention consacre le principe général de la sécurité des rapports juridiques, mais l'applicabilité de ce principe est différente en matière civile et matière pénale. Ainsi, dans le domaine civil, compte tenu du fait qu'il n'y ait pas dans la Convention de dispositions spécifiques, l'article 6 de la Convention trouve à s'appliquer. Par contre, dans le domaine pénal, une norme de caractère spécifique existe, à savoir celle prévue par l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention (cité ci-dessus
; voir
Aslan c. Turquie
, n
os
36855/97 et 41731/98, 14
octobre 1996) et, en conséquence, le principe général énoncé dans le préambule de la Convention ne s'applique pas. Le Gouvernement considère que l'application du principe de sécurité des rapports juridiques en matière civile est très importante, car la stabilité juridique représente la condition
sine qua non
pour l'existence de l'Etat de droit et de la stabilité sociale. En revanche en matière pénale, son application doit être plus nuancée car, d'une part, ledit principe doit assurer que toutes les personnes ayant commis une infraction soient punies et, d'autre part, il doit permettre à la justice de remédier aux erreurs judiciaires.
Le Gouvernement observe qu'à l'époque des faits, le recours en annulation pouvait être formé dans un délai d'un an à partir du prononcé de la décision définitive en cause (article
411 du Code de procédure pénale). D'après le Gouvernement, cela représente une différence essentielle par rapport aux dispositions du Code de procédure civile telles qu'elles étaient rédigées à l'époque de l'affaire
Brumărescu c. Roumanie
(n
o
28342/95, [GC], CEDH 1999-VII). Il considère qu'en l'espèce le recours en annulation et la demande en révision ont porté uniquement sur la question de l'admissibilité et non sur le fond de la requête.
D'après lui, l'existence du délai d'un an, prévu par l'article 411 du Code de procédure pénale, pour introduire un recours en annulation, ne peut pas porter atteinte au principe de sécurité juridique. Le Gouvernement invoque la jurisprudence selon laquelle la réglementation relative aux formalités et aux délais à respecter pour former un recours vise à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique (
Perez de Rada Cavanilles c. Espagne
, 28
octobre 1998,
Recueil des arrêts et décisions
;
Ben Salah Ardaqui et Dhaime
c.
Espagne
, n
o
45093/98, 27 avril 2000). La dernière différence, selon le Gouvernement, est la présence dans la présente affaire du procureur général qui était partie à la procédure, alors qu'il ne l'était pas dans l'affaire
Brumărescu
précitée.
En conclusion, le Gouvernement estime que le principe de la sécurité juridique en matière pénale permet la réouverture d'une procédure conformément à la loi et à la procédure pénale de l'Etat concerné, si des faits nouveaux ou des vices fondamentaux dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu. Or, pour le Gouvernement, le recours en annulation était entièrement justifié par le fait que le tribunal militaire de Bucarest avait accueilli une demande en révision et changé en substance un jugement définitif dans des circonstances de nature à soulever des doutes concernant la légalité de la solution. Il demande à la Cour de rejeter le grief du requérant comme incompatible
ratione materiae
.
Le requérant s'oppose aux arguments présentés par le Gouvernement.
Il fait valoir que le résultat du recours en annulation formé par le procureur général dans l'affaire
Brumarescu
précitée est le même que dans la présente affaire
: l'annulation d'une décision définitive favorable au requérant. La différence entre les deux affaires réside uniquement dans les motifs invoqués par le procureur général.
Le requérant souligne que dans la présente affaire il s'agit d'un cas «
particulier
» dans lequel les tribunaux ont méconnu le principe de sécurité des rapports juridiques. De plus, malgré le fait que justice avait déjà été définitivement rendue (les tribunaux ayant annulé la décision inéquitable prononcée en 1991), les tribunaux saisis par le procureur général ont remis le requérant dans la situation initiale, celle de condamné.
Il conteste l'affirmation du Gouvernement concernant l'inapplicabilité de l'article 6
1.de la Convention, car dans la présente affaire il s'agit d'une «
accusation en matière pénale
» formée contre lui.
Quant aux raisons invoquées par le procureur général pour l'annulation de la décision définitive, le requérant considère que le but réel du recours était l'impossibilité pour lui de demander une réparation à l'Etat.
La Cour observe que le grief du requérant porte sur le non respect du principe de la sécurité des rapports juridiques, tel que protégé par le préambule à la Convention et par l'article 6 § 1 de la Convention, et non sur le respect du principe
non bis in idem
, grief qui sera analysé sous l'angle de l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention ci-dessous.
En tout état de cause, la Cour estime que ce grief doit être déclaré irrecevable pour les raisons qui suivent.
La Cour note qu'au moment de la communication de la requête, la question de la sécurité des rapports juridiques à la suite de l'annulation d'une décision définitive a été soulevée et qu'une question en ce sens a été posée au Gouvernement défendeur.
La Cour rappelle qu'elle a jugé à plusieurs reprises que le recours extraordinaire annulant une décision judiciaire définitive enfreignait le principe de la sécurité des rapports juridiques, en violation du droit du requérant à un procès équitable au sens de l'article 6 § 1 de la Convention (cf.
Brumărescu
précité, § 62
;
Ryabykh c. Russie
, n
o
52854/99, §§ 56-58, 24
juillet
2003, et
Sovtransavto Holding c. Ukraine
, n
o
48553/99, §
82, 25
juillet
2002).
Toutefois, la Cour observe que l'annulation d'une décision judiciaire définitive est une violation instantanée, qui ne crée pas une situation continue, même lorsqu'elle aboutit à une réouverture de la procédure comme en l'espèce (cf.
Sardin c. Russie
, n
o
69582/01, 12 février 2004).
La Cour rappelle aussi que là où aucun recours interne n'est disponible pour dénoncer un acte supposé violer la Convention, le délai de six mois prévu à l'article 35 § 1 de la Convention commence en principe à courir le jour où l'acte incriminé a été accompli, ou le jour auquel le requérant a eu à pâtir directement de cet acte, en a pris connaissance ou aurait pu en prendre connaissance (
Aydin, Aydin et Aydin c. Turquie
, (déc.) n
os
Dans le cas d'espèce, la Cour note que le droit roumain ne prévoyait pas de recours effectif contre un arrêt d'annulation.
La Cour observe que le requérant a pris connaissance de la violation alléguée de son droit à un procès équitable le 20 octobre 1998 au plus tard (date où le jugement du 23 septembre 1998 du tribunal militaire territorial de Bucarest fut finalisé et mis à la disposition des parties), alors que la requête a été introduite le 20 mars 2000, soit en dehors du délai de six mois prévu par l'article 35 § 1 de la Convention.
Il s'ensuit que la requête a été introduite tardivement et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
3.
Sur le caractère prétendument inéquitable du réexamen de la demande en révision
Enfin, le requérant se plaint en substance de l'iniquité du réexamen de sa demande en révision, au motif que les tribunaux n'ont pas bien interprété les normes relatives à la compétence d'attribution.
Le Gouvernement considère que ce grief est manifestement mal fondé. Il affirme qu'à la suite des changements législatifs intervenus en 1993 (notamment dans le
Code
de procédure pénale), le tribunal militaire territorial était compétent pour juger l'infraction dont le requérant avait été inculpé. Ainsi, après 1993, la compétence d'attribution a été transférée au tribunal militaire territorial. Par conséquent, la demande en révision du requérant aurait dû être déposée, conformément à l'article 401 du Code de procédure pénale roumain, devant le tribunal ayant jugé en première instance, à savoir le tribunal militaire territorial.
Le Gouvernement relève que le requérant a bénéficié d'une procédure contradictoire devant la Cour suprême de justice et qu'il a pu présenter ses arguments pour sa défense, les juges ayant effectivement tenu compte de ses arguments.
Enfin, il demande à la Cour de rejeter ce grief comme manifestement mal fondé.
La Cour observe que la question portant sur la compétence d'attribution du tribunal militaire territorial a été jugée le 20 janvier 1997 par la Cour suprême de justice et que cette question n'a pas été remise en cause par son arrêt ultérieur du 6
octobre 1999.
Quant à ce dernier arrêt, la Cour observe que le principal débat a porté sur le fait de savoir si une modification des témoignages (à charge), postérieure à la décision définitive de condamnation, pouvait être qualifiée de fait nouveau, susceptible d'entraîner la révision de la décision initiale de condamnation, conformément à l'article 394 (a) du Code de procédure pénale.
La Cour observe que les tribunaux internes ont estimé que les nouveaux témoignages constituaient des preuves «
extrajudiciaires
» qui ne pouvaient pas être prises en compte lors d'une telle demande en révision. De plus, les tribunaux internes ont considéré qu'il n'y existait aucun motif de révision, aucune nouvelle circonstance, au sens de l'article 394 (a) du Code de procédure pénale, n'étant révélée par le requérant.
La Cour rappelle en outre que la question de savoir si une procédure s'est déroulée conformément aux exigences du procès équitable, telles que prévues par l'article 6 § 1 de la Convention, doit être tranchée sur la base d'une appréciation de la procédure en cause considérée dans sa globalité. La Cour renvoie à cet égard à la jurisprudence constante (voir, par exemple,
Pélissier et Sassi c. France
[GC] du 17 mars 1999, n
o
Barbera, Messegué et Jabardo c. Espagne,
arrêt du 6
décembre 1988, série A n
o
146, p. 31, § 68). Par ailleurs, il n'entre pas dans les attributions de la Cour de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s'assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable (voir
Tejedor Garcia c. Espagne
arrêt du 16
décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2796, § 31).
De plus, la Cour rappelle que l'administration des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et qu'il revient en principe aux juridictions nationales d'apprécier les éléments recueillis par elles. La tâche que lui attribue la Convention consiste à rechercher si la procédure examinée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, entre autres,
Edwards c.
Royaume-Uni
, arrêt du 16 décembre 1992, série A n
o
247-B, pp.
34-35, § 34).
Or, en l'espèce, la Cour ne constate aucune iniquité, ni aucun indice d'arbitraire.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
2.Sur l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention
Le requérant se plaint d'avoir été condamné trois fois pour la même infraction, et invoque en substance l'article 4 du protocole n
o
7 à la Convention qui se lit comme suit
:
«
1.
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d'une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat.
2.
Les dispositions du paragraphe précédent n'empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l'Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.
3.
Aucune dérogation n'est autorisée au présent article au titre de l'article
15 de la Convention.
»
Le Gouvernement estime que la requête est irrecevable.
Il souligne que le principe
non bis in idem
se limite à interdire des nouvelles poursuites ou une nouvelle condamnation pénale pour une infraction quand la personne en cause a été déjà définitivement jugée pour ces faits par une juridiction pénale. Il fait valoir que le deuxième paragraphe de l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention prévoit que les dispositions du 1
er
paragraphe n'empêchent pas la réouverture du procès, conformément à la loi et à la procédure pénale de l'Etat concerné, si des faits nouveaux ou nouvellement révélés ou un vice fondamental dans la procédure précédente sont de nature à affecter le jugement intervenu.
Le Gouvernement fait valoir que le requérant n'a pas fait l'objet de nouvelles poursuites ou de nouvelles condamnations pour les mêmes faits. A la suite de l'exercice des voies de recours extraordinaires, le jugement de condamnation du 27 juin 1991 a été confirmé. D'après le Gouvernement, «
estimer qu'un résultat différent rendu à la suite de l'exercice d'une voie de recours extraordinaire signifierait une nouvelle condamnation, équivaudrait à une réfutation du rôle même des voies extraordinaires de recours
».
Le Gouvernement estime que l'article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention n'est pas applicable en l'espèce.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence, «
l'article 4 du Protocole n
o
7 a pour but de prohiber la répétition de poursuites pénales définitivement clôturées. Cette disposition ne trouve donc pas à s'appliquer avant l'ouverture d'une nouvelle procédure
» (voir
Gradinger c. Autriche
, arrêt du 23 octobre 1995, série A n
o
328-C, p. 65, § 53).
La Cour a conclu que la protection du principe
non bis in idem
ne peut être invoquée que lorsque deux procédures indépendantes et différentes, portant sur une seule accusation, aboutissent à deux condamnations (voir
Gradinger
c. Autriche
, précité, p. 65, §
53
;
Oliveira c. Suisse
, arrêt du 30
juillet 1998,
Recueil
1998-V, p. 1990
;
Nikitin
c.
Russie
(déc), n
o
50178/99, 13 novembre 2003).
Or, en l'espèce, les juges de la Cour suprême de justice, par arrêt du 20
janvier 1997, ayant décelé un vice dans la procédure antérieure, ont ordonné aux tribunaux compétents d'examiner de nouveau la demande en révision du requérant. Les tribunaux, après nouvel examen, ont jugé qu'il n'y avait pas de raison pour son acquittement et ont rejeté définitivement sa demande comme mal fondée.
Par conséquent, le jugement portant sur la demande en révision du requérant ne saurait être interprété comme un «
deuxième procès
», mais comme une continuation de la même procédure et ce d'autant plus qu'une demande en révision, à la différence d'un appel, constitue une voie de recours extraordinaire.
La Cour estime donc que la réouverture de la procédure ayant comme objet la demande en révision du requérant, dans le délai légal prévu par le Code de procédure pénale, pour les raisons exposées, s'inscrit dans l'exception prévue par le deuxième paragraphe de l'article 4 du Protocole
n
o
7 à la Convention.
Partant, il s'ensuit que cette partie du grief doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président