A DOUA SECȚIUNEA CAUZA MADI c. FRANȚA (solicitarea nr. 51294/99) HOTĂRÂREA (regulament amiabil) STRASBURG 27 aprilie 2004 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Madi c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii A.B. Baka președinte J.-P. Costa Biersan Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze, Mularoni, judecători și a dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 aprilie 2004, înmânează hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 51294/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze, printre care și un cetățean algerian, dl Abdelmadjid Madi ( La 2 august 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantul, care a fost admis în beneficiul asistenței judiciare, este reprezentat de C. Dreyfus-Schmidt, avocată la Paris. Guvernul francez ( a fost reprezentat de agentul său, Ronny Abraham, directorul afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul susținea că a fost victima unei încălcări a articolelor 3 și 6 alineatul (1) din convenție, din cauza relelor tratamente care i-ar fi fost aplicate în timpul custodiei și a duratei procedurii privind plângerea sa cu constituirea unei părți civile îndreptate împotriva poliției. La 19 februarie 2004, după un schimb de corespondență, graffière a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul art. 38 alin. (1) lit. (b) din Convenție. La 26 februarie și respectiv 8 martie 2004, guvernul și reclamantul au prezentat declarații formale de acceptare a unei soluționări amiabile a cazului. Reclamantul s-a născut în 1952 și este rezident în Ensisheim (Franța). La 26 noiembrie 1991, în cadrul unei comisii de apel emis de un judecător de anchetă la Tribunalul de Mare Instanță din Bobigny și care se referă la încălcări ale legislației privind stupefiantele, cinci funcționari de poliție din Secțiunea Narcotice din departamentul de poliție judiciară din departamentul Seine În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de Dr. Auustin, care a primit doleanțe din partea unor difuze de mai multe ori. La 27 noiembrie 1991, custodia a fost prelungită pe o perioadă de 48 de ore, iar dr. Auustin a remarcat prezența La 28 noiembrie 1991, reținerea a luat sfârșit la ora 18:00. 10. La 29 noiembrie 1991, judecătorul de instrucțiuni l-a acuzat pe dl Madi de încălcarea legislației privind drogurile și l-a arestat provizoriu. În plus, el l-a desemnat pe dr. Garnier, medic legist, pentru a efectua o examinare a stării de sănătate a dlui Madi și a unei alte persoane arestate la data de 25. noiembrie 1991, pus în discuție pentru aceleași fapte, dl Ahmed Selmuni [a se vedea Hotărârea Selmuni c. Franța [GC], nr 25803/94, CEDH 1999-V]. La 7 decembrie 1991, dr. La 29 ianuarie 1992, Parchetul lui Bobigny a însărcinat Inspectoratul General al Poliției (IGS) cu o anchetă. 13. La 17 februarie 1992, dr. În decembrie 1992, a treisprezecea cameră a tribunalului corecțional din Bobigny l-a condamnat pe reclamant la 13 ani de închisoare, la interdicția definitivă a teritoriului francez și, în ceea ce privește acțiunea civilă a administrației vamale, la plata în solidar cu ceilalți inculpați a unei sume totale de douăzeci și patru de milioane de franci. În septembrie 1993, Curtea de Apel din Paris a redus pedeapsa cu închisoarea la 10 ani și a confirmat sentința pentru surplus. 15. La 22 februarie 1993, procurorul general al Republicii Bobigny a solicitat deschiderea unei informații împotriva lui X, a șefului loviturilor și rănilor cu armă și asupra persoanei care nu era în stare să se protejeze, în ceea ce-l privește pe dl Madi și coprevenitul său, dl Selmuni. Mary, judecător de instrucție la Tribunalul de Mare Instanță din Bobigny, a fost însărcinată cu informarea. 16. La 26 martie 1993, reclamantul a prezentat în fața instanței de instrucție și a declarat că se constituie parte civilă. 17. Aprilie 1993 a fost emisă o comisie de recurs de către instanța de instrucție către directorul IGS, pentru a efectua toate măsurile utile pentru manifestarea adevărului și a stabilit termenul limită pentru transmiterea proceselor-verbale la 15 iunie 1993. 1993 pentru depunerea proceselor-verbale care nu au fost respectate. 18. Judecătorul de instrucțiuni a interogat părțile civile la 6 decembrie 1993, după întoarcerea comisiilor de recurs la 2 decembrie 1993, apoi la 10 februarie. 1994, data la care a fost organizată o paradă de identificare în scopul recunoașterii polițiștilor implicați, luând în considerare examinarea polițiștilor numiți de părțile civile, ea a comunicat cazul procurorului la 1 martie 1994. 19. Procurorul Republicii Bobigny sesizează procurorul general din Paris, care a sesizat apoi Curtea de Casație. Prin hotărârea din 27 aprilie 1994, Curtea de Casație a decis să demisioneze judecătorul de instrucție al lui Bobigny în favoarea unui judecător al Tribunalului de Mare Instanță din Versailles, în interesul unei bune administrări a justiției. La 22 iunie 1994, domnul Françoise Carlier Prigent, vicepreședinte al Tribunalului de instrucție, a primit cazul. La 7 martie 1996, reclamantul a fost ascultat. 22. La 21 octombrie 1996, judecătorul de instrucțiuni a emis avize de punere în judecată polițiștilor în cauză, care au fost interogați prima dată la 10, 24 și 31 ianuarie 1997, precum și la 28 februarie 1997 23. La 14 mai și 10 iunie 1997, judecătorul de instrucție i-a interogat pe dr. Auustin și pe profesorul Garnier. La 4 mai 1998, numit din nou de judecător pentru a examina dosarul medical al reclamantului, profesorul Garnier și-a prezentat raportul. La 18 iunie 1998, el a prezentat un ultim raport în urma unei cereri suplimentare de expertiză. 24. La 24 iunie 1998 s-a organizat o confruntare între reclamant și cei patru polițiști în cauză. 25. La 25 august 1998, judecătorul de instrucție notatifia a emis un aviz parțial care însemna sfârșitul anchetei către solicitant. La 15 septembrie 1998, dosarul de cercetare a fost comunicat procurorului Republicii, care a luat rechiziționarea definitivă la 19 octombrie 1998. 26. Octombrie 1998, judecătorul de instrucție i-a trimis pe cei patru polițiști în cauză la tribunalul corecțional al șefilor de violență voluntari, comise de persoanele custode ale autorității publice și care au condus la o incapacitate totală de muncă de douăzeci și una de zile. 27. Martie 1999, tribunalul corecțional de la Versailles a declarat polițiștii vinovați de acuzații, i-a condamnat la închisoare și i-a acordat reclamantului daune-interese. 28. Prin Hotărârea din 1 iulie 1999, Curtea de Apel de la Versailles i-a declarat vinovați pe polițiștii de poliție. lovituri și răniri voluntare cu sau sub amenințarea unei arme, care au dus la o incapacitate totală de muncă mai mică de opt zile pentru Selmuni și mai mare de opt zile pentru Madi, de către funcționari de poliție cu ocazia exercitării funcțiilor lor și fără motiv legitim Prin Hotărârea din 31 mai 2000, Curtea de Casație a respins recursurile formulate de procurorul general lângă Curtea de Apel de la Versailles și poliția. 30. La 26 februarie 2004, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului, declar că, în vederea unei soluționări amiabile a cauzei menționate anterior, guvernul francez propune să plătească domnului Abdelmadjid Madi suma de 99 091 EUR (patruzeci și nouă) O mie nouăzeci și nouă de euro) în termen de trei luni de la data pronunțării hotărârii Curții pronunțate în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În lipsa decontării în termenul respectiv, guvernul se angajează să plătească, de la expirarea acestuia și până la decontarea efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale. Prezenta declarație nu implică recunoașterea de către Guvernul Franței a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. În plus, guvernul se angajează să nu solicite trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. La 8 martie 2004, Curtea a primit următoarea declarație, semnată de reclamant, observ că guvernul francez este pregătit să plătească domnului Abdelmadjid Madi suma de 091 EUR (patruzeci și nouă de mii nouă nouăzeci și nouă de euro) în vederea unei soluționări amiabile a cauzei care a generat cererea menționată anterior pendinte în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Accept această propunere și renunț, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva Franței cu privire la faptele care au stat la baza acestei cereri, declar că cazul este definitiv soluționat. Prezenta declarație face parte din soluționarea amiabilă la care am ajuns eu și guvernul. În plus, mă angajez să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alineatul (1) din convenție. 32. Curtea ia act de soluționarea amiabilă la care au ajuns părțile [art. 39 din Convenție] și se asigură că acest regulament se inspiră din respectarea drepturilor omului, astfel cum sunt recunoscute de Convenție sau de protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) in fine din Convenție și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. 33. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, hotărăște să șteargă cauza rolului Ia act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 27 aprilie 2004 în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Dolle A.B. Baka Premier Președinte
DEUXIÈME SECTION
MADI c. FRANCE
(Requête n
o
51294/99)
ARRÊT
(règlement amiable)
27 avril 2004
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Madi c. France,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
A.B.
Baka
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M.
Ugrekhelidze,
M
me
A.
Mularoni,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 avril 2004,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
51294/99) dirigée contre la République française et dont un ressortissant algérien, M.
Abdelmadjid Madi («
le requérant
»), a saisi la Cour le 2 août 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
3.
Le requérant alléguait avoir été victime d'une violation des articles 3 et 6 § 1 de la Convention, en raison de mauvais traitements qui lui auraient été infligés durant la garde à vue et de la durée de la procédure relative à sa plainte avec constitution de partie civile dirigée contre les policiers.
4.
Le 19 février 2004, après un échange de correspondance, la greffière a proposé aux parties la conclusion d'un règlement amiable au sens de l'article 38 § 1 b) de la Convention. Les 26 février et 8 mars 2004 respectivement, le Gouvernement et le requérant ont présenté des déclarations formelles d'acceptation d'un règlement amiable de l'affaire.
5.
Le requérant est né en 1952 et réside à Ensisheim (France).
6.
Le 26 novembre 1991, dans le cadre d'une commission rogatoire délivrée par un juge d'instruction du tribunal de grande instance de Bobigny et portant sur des infractions à la législation sur les stupéfiants, cinq fonctionnaires de police de la section des stupéfiants du service départemental de police judiciaire du département de la Seine
‑
Saint
‑
Denis («
»), dont MM. Hervé, Huraut, Staebler et Gautier, interpellèrent le requérant au domicile de son cousin.
7.
La mesure de placement en garde à vue, commencée à huit heures trente, lui fut notifiée à onze heures cinq dans les locaux de la police. Le même jour, le requérant fut examiné par le docteur Aoustin, qui releva des doléances de «
courbatures diffuses
».
8.
Le 27 novembre 1991, la garde à vue ayant été prolongée pour une durée de quarante-huit heures, le docteur Aoustin nota la présence d'«
hématome scapulaire droit
» et «
hématome abdominal
» puis, le lendemain, la présence d'«
hématomes diffus dorsaux, abdominaux et avant-bras, d'évolution satisfaisante
», outre des «
douleurs [au] cuir chevelu [et des] courbatures
».
9.
Le 28 novembre 1991, la garde à vue prit fin à dix-huit heures.
10.
Le 29 novembre 1991, le juge d'instruction inculpa M.
Madi d'infractions à la législation sur les stupéfiants et le mit en détention provisoire. En outre, il désigna le docteur
Garnier, médecin légiste, afin de procéder à un examen de l'état de santé de M.
Madi et d'une autre personne arrêtée le 25
novembre 1991, mise en examen pour les mêmes faits, M.
Ahmed Selmouni [cf. l'arrêt
Selmouni c. France
[GC], n
o
25803/94, CEDH 1999-V]. Le 7 décembre 1991, le docteur
Garnier examina le requérant à la maison d'arrêt.
11.
Par lettres du 8 janvier 1992 adressées au juge d'instruction et au procureur de la République, le requérant indiqua déposer «
plainte pour tortures contre la brigade des stupéfiants de Bobigny
».
12.
Le 29 janvier 1992, le parquet de Bobigny chargea l'Inspection générale des services de la police (IGS) d'une enquête.
13.
Le 17 février 1992, le docteur Garnier déposa son rapport concernant une nouvelle expertise médicale de M. Madi, expertise ordonnée le 24
janvier et réalisée le 4 février 1992.
14.
Par jugement du 7
décembre 1992, la treizième chambre du tribunal correctionnel de Bobigny condamna le requérant à treize
ans d'emprisonnement, à l'interdiction définitive du territoire français et, concernant l'action civile de l'administration des douanes, à payer solidairement avec les autres prévenus une somme globale de vingt
‑
quatre
millions de francs. Par arrêt du 16
septembre 1993, la cour d'appel de Paris réduisit la peine d'emprisonnement à dix
ans et confirma le jugement pour le surplus.
15.
Le 22 février 1993, le procureur de la République de Bobigny requit l'ouverture d'une information contre
X, du chef de coups et blessures volontaires avec arme et sur personne hors d'état de se protéger, concernant M.
Madi et son coprévenu, M.
Selmouni. M
me
Mary, juge d'instruction au tribunal de grande instance de Bobigny, fut chargée de l'information.
16.
Le 26 mars 1993, le requérant comparut devant la juge d'instruction et déclara se constituer partie civile.
17.
Le 27
avril 1993, une commission rogatoire fut délivrée par la juge d'instruction au directeur de l'IGS, afin de procéder à toutes mesures utiles à la manifestation de la vérité. Elle fixa le délai pour la transmission des procès-verbaux au 15
juin 1993. Par commission rogatoire du 8
octobre
1993, la juge d'instruction réitéra sa demande formulée le 27
avril
1993, le délai fixé au 15
juin
1993 pour le dépôt des procès-verbaux n'ayant pas été respecté.
18.
La juge d'instruction interrogea les parties civiles le 6
décembre
1993, après retour des commissions rogatoires le 2
décembre
1993, puis le 10
février
1994, date à laquelle une parade d'identification fut organisée aux fins de reconnaissance des policiers mis en cause. Envisageant la mise en examen des policiers désignés par les parties civiles, elle communiqua le dossier au ministère public le 1
er
mars
1994.
19.
Le procureur de la République de Bobigny saisit le procureur général de Paris, lequel saisit ensuite la Cour de cassation.
20.
Par arrêt du 27 avril 1994, la Cour de cassation décida de dessaisir la juge d'instruction de Bobigny au profit d'un juge du tribunal de grande instance de Versailles, dans l'intérêt d'une bonne administration de la justice. Le 22 juin 1994, M
me
Françoise
Carlier
‑
Prigent, vice-présidente du tribunal chargée de l'instruction, se vit attribuer l'affaire.
21.
Le 7 mars 1996, le requérant fut entendu.
22.
Le 21 octobre 1996, la juge d'instruction adressa des avis de mise en examen aux policiers mis en cause, lesquels firent l'objet d'un interrogatoire de première comparution les 10, 24 et 31
janvier 1997, ainsi que le 28
février
1997.
23.
Les 14 mai et 10 juin 1997, la juge d'instruction interrogea le docteur Aoustin et le professeur Garnier. Le 4 mai 1998, désigné à nouveau par la juge pour examiner le dossier médical pénitentiaire du requérant, le professeur Garnier déposa son rapport. Le 18 juin 1998, il rendit un dernier rapport suite à une demande de complément d'expertise.
24.
Une confrontation entre le requérant et les quatre policiers mis en cause fut organisée le 24 juin 1998.
25.
Le 25 août 1998, la juge d'instruction notifia un avis à partie signifiant la fin de l'instruction au requérant. Le 15
septembre 1998, le dossier d'instruction fut communiqué au procureur de la République, lequel
prit son réquisitoire définitif le 19 octobre 1998.
26.
Par ordonnance du 21
octobre
1998, la juge d'instruction renvoya les quatre
policiers concernés devant le tribunal correctionnel des chefs de violences volontaires commises par personnes dépositaires de l'autorité publique et ayant entraîné une incapacité totale de travail de vingt-et-un jours.
27.
Par jugement du 25
mars 1999, le tribunal correctionnel de Versailles déclara les policiers coupables des faits reprochés, les condamna à des peines d'emprisonnement et accorda des dommages-intérêts au requérant.
28.
Par arrêt du 1
er
juillet 1999, la cour d'appel de Versailles déclara les policiers coupables de «
coups et blessures volontaires avec ou sous la menace d'une arme, ayant occasionné une incapacité totale de travail inférieure à huit jours pour Selmouni et supérieure à huit jours pour Madi, par des fonctionnaires de police à l'occasion de l'exercice de leurs fonctions et sans motif légitime
». Elle condamna les policiers à des peines d'emprisonnement, principalement avec sursis, et, sur l'action civile, les condamna à payer solidairement des dommages
‑
intérêts au requérant. Ce dernier ne forma pas de pourvoi en cassation.
29.
Par arrêt du 31 mai 2000, la Cour de cassation rejeta les pourvois formés par le procureur général près la cour d'appel de Versailles et les policiers.
30.
Le 26 février 2004, la Cour a reçu du Gouvernement la déclaration suivante
:
«
Je déclare qu'en vue d'un règlement amiable de l'affaire susmentionnée, le gouvernement français offre de verser à M. Abdelmadjid Madi, la somme de 99 091 € (quatre
‑
vingt
‑
dix
‑
neuf
mille quatre-vingt-onze euros) dans les trois mois suivant la date du prononcé de l'arrêt de la Cour rendu conformément à l'article 39 de la Convention européenne des Droits de l'Homme. Ce versement vaudra règlement définitif de l'affaire. A défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s'engage à verser, à compter de l'expiration de celui-ci et jusqu'au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux qui sera égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage.
La présente déclaration n'implique de la part du Gouvernement de la France aucune reconnaissance d'une violation de la Convention européenne des Droits de l'Homme en l'espèce.
En outre, le Gouvernement s'engage à ne pas demander le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention. »
31.
Le 8 mars 2004, la Cour a reçu la déclaration suivante, signée par le requérant
:
«
Je note que le gouvernement français est prêt à verser à M. Abdelmadjid Madi la somme de
99
091 € (quatre
‑
vingt
‑
dix-neuf mille quatre-vingt-onze euros) en vue d'un règlement amiable de l'affaire ayant pour origine la requête susmentionnée pendante devant la Cour européenne des Droits de l'Homme.
J'accepte cette proposition et renonce par ailleurs à toute autre prétention à l'encontre de la France à propos des faits à l'origine de ladite requête. Je déclare l'affaire définitivement réglée.
La présente déclaration s'inscrit dans le cadre du règlement amiable auquel le Gouvernement et moi-même sommes parvenus.
En outre, je m'engage à ne pas demander, après le prononcé de l'arrêt, le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre conformément à l'article 43 § 1 de la Convention.
»
32.
La Cour prend acte du règlement amiable auquel sont parvenues les parties (article 39 de la Convention). Elle est assurée que ce règlement s'inspire du respect des droits de l'homme tels que les reconnaissent la Convention ou ses Protocoles (articles 37 § 1
in fine
de la Convention et 62 § 3 du règlement).
33.
Partant, il convient de rayer l'affaire du rôle.
PAR CES MOTIFS, LA COUR , À L'UNANIMITÉ,
1.
Décide
de rayer l'affaire du rôle
;
2.
Prend acte
de l'engagement des parties de ne pas demander le renvoi de l'affaire à la Grande Chambre.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 avril 2004 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
S.
Dollé
A.B.
Baka
Greffière
Président