CASE OF DOERGA v. THE NETHERLANDS

Reclamantul s-a născut în 1953. În momentul introducerii cererii sale, reclamantul îndeplinea o condamnare la închisoare în Olanda. La sau în jurul valorii de 26 ianuarie 1995 au apărut suspiciuni că reclamantul, care în acel moment a îndeplinit o condamnare la închisoare în penitenciarul Marwei din Leeuwarden, a fost implicat în a da un pont fals prin telefon poliției Leeuwarden în sensul că trei deținuți numite plănuiesc să scape din închisoare prin luarea ostaticilor. După aceea, și pentru a asigura ordinea, pacea și siguranța în penitenciarul, conversațiile telefonice ale reclamantului au fost furnizate și înregistrate pe înregistrare. Aceste conversații înregistrate au fost păstrate pentru a permite autorităților să stabilească – dacă o astfel de situație a apărut din nou – dacă reclamantul a fost implicat în oferirea oricărei alte tip-off telefonic fals. La 3 octombrie 1995, ca urmare a detonării unui dispozitiv exploziv plasat în mașina ei, dna X – fostul partener al reclamantului – a suferit leziuni ușoare. Fiul ei, dl Y, a suferit leziuni grave care au necesitat amputarea partea inferioară a piciorului stâng. 10. La momentul exploziei, reclamantul era încă în închisoare. Deoarece s-a suspectat că a fost implicat în atacul cu bomba, procurorul public național (landelijk officier van justitie) a ordonat ca conversațiile telefonice înregistrate ale reclamantului să fie puse la dispoziția anchetei penale privind atacul cu bomba. 11. La 16 mai 1998, reclamantul a fost convocat să apară la Curtea Regională Haarlem (arrondissementsrechtbank) pentru a fi judecat, printre altele, pentru prejudicii corporale grave premeditate, provocând o explozie care pune în pericol proprietatea și viața, amenințand uciderea și numeroasele conturi de fraudă. 12. La 22 august 1996, Curtea Regională Haarlem a condamnat reclamantul că a făcut o amenințare cu uciderea și un număr de fraudă, l-a achitat pe acuzațiile rămase și l-a condamnat la doi ani de închisoare. Atât reclamantul, cât și procurorul public au depus apel la Curtea de Apel din Amsterdam (gerechtshof). 13. În hotărârea din 4 noiembrie 1997, în urma audierii din 20 mai și 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 22 august 1996, a condamnat reclamantul de complicitate în (atenționat) prejudicii corporale grave premeditate, a provocat o explozie care pune în pericol proprietatea și viața și a amenințat uciderea sau, în orice caz, a infligerii unor prejudicii corporale grave. El a fost, de asemenea, condamnat pentru mai multe conturi de fraudă. Reclamantul a fost condamnat la nouă ani de închisoare. În ceea ce privește determinarea sentinței reclamantei, Curtea de Apel a reținut, printre altele, că reclamantul, pe o perioadă de câteva luni, a amenințat în mod continuu dna X prin telefon și și-a efectuat în cele din urmă amenințarea prin organizarea – din locul său de detenție – plasarea unei bombe sub masina ei. Detonarea acestei bombe a cauzat leziuni dnei X și dlui Y, necesitant amputarea partea inferioară a piciorului acesteia. Curtea a remarcat că nu a fost decât ca urmare a administrării unui prim ajutor rapid și adecvat pe care dl Y nu l-a sângerat până la moarte. În plus, explozia a cauzat leziuni colaterale asupra altor mașini, precum și a ferestrelor caselor din apropiere și a existat un pericol real că explozia ar putea avea, de asemenea, persoane rănite (gratuite). Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamantul a fost deja condamnat în trecut de a fi împușcat în mod deliberat doamna X în picior. 14. Curtea de Apel a bazat condamnarea reclamantului pe, printre altele, declarații formulate de reclamant, un co-deținut, dl Y, dna X și vecinii săi, mai multe conversații telefonice dintre reclamant și dna X care au fost înregistrate în casete de către aceasta din urmă, și una dintre conversațiile telefonice ale reclamantului care au fost furnizate și înregistrate înainte de 3 octombrie 1995 de autoritățile penitenciarei în care reclamantul a fost reținut, și anume o conversație între solicitant și sora sa în care a avertizat sora sa să nu se apropie niciodată sau să intre în masina dnei X. 15. Curtea de Apel a respins argumentul apărării potrivit căreia discuțiile telefonice care au fost utilizate și înregistrate de către autoritățile închisoare înainte de 3 octombrie 1995 ar trebui să fie ignorate ca dovezi obținute ilegal. Având în vedere motivele pentru care autoritățile penitenciare au hotărât să utilizeze și să înregistreze conversațiile telefonice ale reclamantului, Curtea a susținut că măsurile impugnate au servit un scop legal, și anume conservarea ordinului, a păcii și a securității în cadrul penitenciarului. În plus, măsurile au respectat și cerințele proporționalității. Acesta a susținut, de asemenea, că, deși reglementările interne ale penitenciarelor prevedeau eradicarea imediată a conversațiilor telefonice înregistrate, o interpretare rezonabilă a normelor aplicabile în ceea ce privește obiectivele urmărite presupune că conversațiile înregistrate pot fi menținute, deoarece există indicații concrete privind un plan de evadare în curs. În cazul în care a apărut suspiciuni proaspete că reclamantul a fost implicat într-o altă infracțiune penală, informațiile obținute legal pe baza normelor interne de închisoare ar putea fi puse la dispoziția poliției în scopul anchetei penale privind această infracțiune. Curtea de Apel se referă în acest sens la obligația generală prevăzută la art. 160 din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvoiring) de a raporta, printre altele, infracțiunile penale care implică un pericol pentru viață și la natura foarte gravă a infracțiunii în cauză. 17. În ceea ce privește plângerea reclamantului că conversațiile sale telefonice au fost ilicite, înregistrate și păstrate de autoritățile penitenciare, Curtea Supremă a declarat: „3.2. Plaga trebuie luată în considerare în cadrul următoarelor norme juridice. art. 15 § 4 din Constituție (Grondwet) ... art. 8 [a Convenției] ... art. 92a din ... [1953] Regulile penitenciare (Gevangenismaatregel) ... art. 4 § 1 din Regulamentul penitenciarului [1953] ... [ circularul nr. 1183/379 al Ministrului Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) din 1 aprilie 1980 ... [și] un regulament intern eliberat de Guvernatorul penitenciarului Marwei în temeiul articolului 23 din Legea penitenciară [1951] (Beginselenwet Gevangeniswezen) ... 3.3. În titlul „Lăgicitatea dovezilor obținute” ... Curtea de Apel a constatat că înregistrarea conversațiilor telefonice efectuate de solicitant în penitenciarul Marwei a servit un scop legal, și anume menținerea ordinului, a păcii și a securității în penitenciarul, și a respectat în continuare cerințele de proporționalitate. Această constatare nu dezvăluie nici o interpretare incorectă a legii, în primul rând, această constatare recunoaște că înregistrarea poate fi justificată având în vedere obiectivele prevăzute la art. 8 § 2 din [Convenția], în special prevenirea tulburărilor. În al doilea rând, acesta recunoaște că Curtea de Apel a examinat, de asemenea, dacă într-o societate democratică a fost necesară interferența în cauză cu dreptul prevăzut la art. 8 § 1 din [Convenția] pentru atingerea obiectivului menționat. În măsura în care această constatare a stabilit în continuare că înregistrarea bandă a urmărit acest obiectiv și că interferența a fost, de asemenea, necesară, aceste chestiuni sunt factuale și sunt ușor de înțeles. 3.4 Această înregistrare este prevăzută în continuare prin lege, conform articolului 8 § 2 din [Convenția]. Într-adevăr, sistemul de norme juridice prevăzut în 3.2 respectă cerințele de accesibilitate și de previzibilitate. Sistemul cuprinde reglementări ale căror caracteristicile cele mai importante au fost publicate în surse accesibile în general sau au fost depuse în locuri accesibile deținuților. Acestea oferă o indicație suficient de clară pentru deținuții cu privire la faptul că conversațiile telefonice pot fi conectate și înregistrate și motivele acestui lucru. 3.5. Considerațiile de mai sus conduc la concluzia că concluzia Curții de Apel cu privire la licența înregistrării bandurilor poate fi menținută. Întrebări rămase cu privire la constatarea Curții de Apel în ceea ce privește păstrarea înregistrărilor și necapitul de a le șterge imediat, ... punând la dispoziția autorităților de anchetă penală a acestor înregistrări, ... acestea fiind ascultate de cele din urmă în scopul anchetei în ... [Atacul cu bombă auto] și utilizarea ulterioară în dovada unui document care conține o tranșă a unei conversații telefonice înregistrate (punctul 23). În primul rând, trebuie remarcat că plângerea de cassare se pare că nu urmărește decât să provoace concluziile Curții de Apel cu privire la utilizarea în dovadă a dosarului oficial (proces-verbaal) care conține tranșura unei conversații telefonice între [aplicantul] și sora sa (punctul de evidență 23). 3.6. Regulamentul intern prevăzut la 3.2 prevede că înregistrările de bandă nu trebuie păstrate și vor fi șterse imediat. În contextul unei interpretări rezonabile, este dificil să se explice această dispoziție, altfel decât să însemne că înregistrările de bandă nu mai trebuie păstrate și că înregistrările de bandă trebuie șterse imediat ce pericolul care generează înregistrarea nu mai există. În titlul „Licitatea dovezii obținute” ... Curtea de Apel a constatat că conversația telefonică utilizată în dovada a fost înregistrată, printre altele, după ce au apărut suspiciuni că [aplicantul] a fost implicat în a da un fals tip-off telefonic despre o intenție de înregistrare a ostaticilor și că această înregistrare a fost păstrată pentru a putea stabili – dacă o astfel de situație ar fi apărut – dacă [aplicantul] a fost implicat din nou în a da false tip-off telefonic care afectează ordinea, pacea și securitatea penitenciarului. De la aceasta rezultă că, în conformitate cu Curtea de Apel – și în deosebire de existența oricărei indicații concrete despre un plan de evadare ... – menținerea și nu ștergerea înregistrărilor a avut loc în contextul pericolului care a dat naștere la decizia de a atinge conversațiile. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că nu a existat nicio încălcare a regulamentului intern relevant, fără să se declare motive suplimentare, această concluzie poate fi înțeles cu adevarat. 3.7. Având în vedere considerentele de mai sus, predarea casetelor procurorului public național în scopul anchetei penale nu a fost ilegală. Suspiciunile împotriva [aplicantului] au apărut că din locul său de detenție el a fost implicat într-un atac de bombă. Când acest oficial a devenit conștient de existența acestor casete, nu a fost ilegal să le predau, ținând seama de dispozițiile articolului 162 § 2 din Codul de Procedință Penală și de faptul că, în lipsa unei predari voluntare [ale casetelor], autoritățile judiciare ar fi putut avea recurs la incarcarea (inbeslagname). 3.8. De aceea, plângerea nu are niciun merit.” 18. art. 15 § 4 din Constituție (Grondwet) prevede: „O persoană care a fost legii privată de libertate poate fi restricționată în exercitarea drepturilor fundamentale în măsura în care exercitarea acestor drepturi nu este compatibilă cu privarea de libertate.” 19. art. 92a din Regulamentul de închisoare [1953] (Gevangenismaatregel), în măsura în care este cazul, prevede: „Governatorul poate permite deținuților să vorbească prin telefon cu persoanele din afara penitenciarului.” 20. art. 4 § 1 din Regulamentul de închisoare [1953] citește: „Governatorul este responsabil pentru buna funcționare a penitenciarului. În exercitarea sarcinilor sale, el este obligat de restricțiile impuse de către ministrul nostru, indiferent dacă este prevăzută în Regulamentele Interne (reglementare de huishoudelijk) sau altfel.” 21. Circular nr. 1183/379 al Ministrului Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) din 1 aprilie 1980 prevede: „Toate instituțiile închise trebuie să aibă norme telefonice, care trebuie adaptate la regimul penitenciarului și la capacitatea și facilitățile sale de personal și care trebuie prezentate pentru aprobare. Aceste norme ar trebui să includă următoarele: ... - modul în care se monitorizează conținutul apelurilor (trebuie să fie posibilă ascultarea apelurilor prin intermediul verificării retrospective); normele trebuie să precizeze dacă toate apelurile sunt monitorizate în conformitate cu instrucțiunile guvernatorului; ...” 22. O reglementare internă eliberată de guvernatorul penitenciarului Marwei în temeiul articolului 23 din Legea [1951] privind închisoarea (Beginselenwet Gevangeniswezen) prevede: „Este posibil ca guvernatorul sau în numele său să dea o instruire, prin intermediul unui control la loc și/sau dacă există motive pentru a face acest lucru, să înregistreze conversația telefonică. În parte, pentru a proteja intimitatea ta, numai șeful de securitate sau adjunctul său va asculta astfel de înregistrări. Ele sunt responsabile pentru a asigura că casetele nu sunt reținute și că acestea sunt șterse imediat.” 23. La 12 decembrie 1994, pe baza articolului 22 din Legea de închisoare din 1951, Ministrul Justiției a emis Regulamente interne pentru închisoare (Huishoudelijk Reglement voor de gevangenissen), care a intrat în vigoare la 15 ianuarie 1995. 24. În conformitate cu art. 116 din Regulamentul Intern pentru închisoare, deținuții au dreptul – timp de zece minute și cel puțin o dată pe săptămână, uneori stabilit de guvernator – să vorbească prin telefon cu persoanele din afara penitenciarului. În conformitate cu art. 127 § 4 din Regulamentul Intern, guvernatorul poate restricționa – în cazul în care acest lucru este considerat necesar pentru menținerea ordinului în penitenciarul, pentru prevenirea sau investigarea infracțiunilor sau pentru împiedicarea planurilor de evadare – dreptul un particular deținut de a avea vizite, de a coresponde sau de a avea conversații telefonice. În conformitate cu art. 91 § § § 5, 6 și 7 din Regulamentul de închisoare din 1953, o decizie motivată în acest sens trebuie comunicată deținutului în termen de 24 de ore, care îl poate contesta în fața Consiliului de Supraveghere al Penitenciarului (Commissie van Toezicht). Un apel suplimentar este adresat comitetului de apel al Consiliului Central pentru aplicarea dreptului penal (Beroepscommissie van de Centrale Raad voor Strafrechttoepassing). 25. Deși Regulamentele interne pentru închisoare conțin dispoziții specifice privind monitorizarea vizitelor și corespondenței deținuților, acestea nu prevăd nicio dispoziție specifică pentru monitorizarea conversațiilor telefonice cu persoanele din lumea exterioară. 26. La 1 ianuarie 1999, Normele de închisoare (Gevangenismaatregel) din 1953 au fost înlocuite cu Noile Reguli de închisoare (Penitentiaire Maatregel). În aceeași zi, noua Lege a penitenciarilor din 1951 (Beginselenwet gevangeniswezen) nu a fost înlocuită cu o nouă Lege a penitenciarilor (Penitenciarul Benceselenwet). art. 39 din noua Lege a penitenciarilor, în măsura în care este cazul, spune: „1. Deținătorul are dreptul, cu excepția restricțiilor prevăzute la alineatele (2)- (4) inclusiv, să desfășoare – cel puțin o dată pe săptămână, la un moment și un loc determinat în reglementările interne și prin intermediul unui telefon desemnat, și timp de zece minute – una sau mai multe conversații telefonice cu persoanele din afara penitenciarului. Cu excepția cazului în care Guvernatorul prevede altfel, costurile acestora sunt suportate de deținut. Guvernatorul poate ordona ca conversațiile telefonice ale deținutului să fie monitorizate în cazul în care acest lucru este necesar pentru a determina identitatea persoanei cu care un deținut are o conversație sau în lumina unui interes menționat la art. 36 § 4 [din Legea de închisoare]. Această monitorizare poate include ascultarea sau înregistrarea conversațiilor telefonice. Persoana în cauză trebuie informată în prealabil cu privire la natura și motivul monitorizării.” 28. art. 36 § 4 din noua Lege a incarcerării prevede: „Governatorul poate refuza să trimită sau să livreze anumite scrisori sau alte articole trimise prin poștă dacă acest lucru este necesar în lumina unuia dintre următoarele interese: a. menținerea ordinului sau a securității în instituție; b. prevenirea sau investigarea infracțiunilor penale; c. protecția victimelor infracțiunilor sau a persoanelor implicate în infracțiuni.” 29. art. 160 § 1 din Codul de Procedură Penală, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „Cineva care are cunoștință de una dintre infracțiunile definite în articolele 92110 din Codul Penal, în cartea II, titlul VII din Codul Penal, în măsura în care acest lucru a provocat un pericol pentru viață ... este obligat să raporteze această chestiune imediat unui ofițer de investigare.” 30. art. 162 § 2 din Codul de Procedură Penală prevede, în măsura în care este relevant,: „Aceștia [organe publice și oficiali] furnizează la cerere procurorului public ... toate informațiile care au venit la atenția lor în cursul atribuțiilor cu privire la infracțiunile penale ale căror investigație nu le-a fost încredințată.”