Doerga împotriva Țărilor de Jos

Traducere în română Auto

Reclamantul s-a născut în 1953. În momentul introducerii cererii sale, reclamantul îndeplinea o condamnare la închisoare în Olanda. La sau în jurul valorii de 26 ianuarie 1995 au apărut suspiciuni că reclamantul, care în acel moment a îndeplinit o condamnare la închisoare în penitenciarul Marwei din Leeuwarden, a fost implicat în a da un pont fals prin telefon poliției Leeuwarden în sensul că trei deținuți numite plănuiesc să scape din închisoare prin luarea ostaticilor. După aceea, și pentru a asigura ordinea, pacea și siguranța în penitenciarul, conversațiile telefonice ale reclamantului au fost furnizate și înregistrate pe înregistrare. Aceste conversații înregistrate au fost păstrate pentru a permite autorităților să stabilească – dacă o astfel de situație a apărut din nou – dacă reclamantul a fost implicat în oferirea oricărei alte tip-off telefonic fals.

La 3 octombrie 1995, ca urmare a detonării unui dispozitiv exploziv plasat în mașina ei, dna X – fostul partener al reclamantului – a suferit leziuni ușoare. Fiul ei, dl Y, a suferit leziuni grave care au necesitat amputarea partea inferioară a piciorului stâng. 10. La momentul exploziei, reclamantul era încă în închisoare. Deoarece s-a suspectat că a fost implicat în atacul cu bomba, procurorul public național (landelijk officier van justitie) a ordonat ca conversațiile telefonice înregistrate ale reclamantului să fie puse la dispoziția anchetei penale privind atacul cu bomba. 11. La 16 mai 1998, reclamantul a fost convocat să apară la Curtea Regională Haarlem (arrondissementsrechtbank) pentru a fi judecat, printre altele, pentru prejudicii corporale grave premeditate, provocând o explozie care pune în pericol proprietatea și viața, amenințand uciderea și numeroasele conturi de fraudă.

12. La 22 august 1996, Curtea Regională Haarlem a condamnat reclamantul că a făcut o amenințare cu uciderea și un număr de fraudă, l-a achitat pe acuzațiile rămase și l-a condamnat la doi ani de închisoare. Atât reclamantul, cât și procurorul public au depus apel la Curtea de Apel din Amsterdam (gerechtshof). 13. În hotărârea din 4 noiembrie 1997, în urma audierii din 20 mai și 21 octombrie 1997, Curtea de Apel a anulat hotărârea din 22 august 1996, a condamnat reclamantul de complicitate în (atenționat) prejudicii corporale grave premeditate, a provocat o explozie care pune în pericol proprietatea și viața și a amenințat uciderea sau, în orice caz, a infligerii unor prejudicii corporale grave.

El a fost, de asemenea, condamnat pentru mai multe conturi de fraudă. Reclamantul a fost condamnat la nouă ani de închisoare. În ceea ce privește determinarea sentinței reclamantei, Curtea de Apel a reținut, printre altele, că reclamantul, pe o perioadă de câteva luni, a amenințat în mod continuu dna X prin telefon și și-a efectuat în cele din urmă amenințarea prin organizarea – din locul său de detenție – plasarea unei bombe sub masina ei. Detonarea acestei bombe a cauzat leziuni dnei X și dlui Y, necesitant amputarea partea inferioară a piciorului acesteia. Curtea a remarcat că nu a fost decât ca urmare a administrării unui prim ajutor rapid și adecvat pe care dl Y nu l-a sângerat până la moarte.

În plus, explozia a cauzat leziuni colaterale asupra altor mașini, precum și a ferestrelor caselor din apropiere și a existat un pericol real că explozia ar putea avea, de asemenea, persoane rănite (gratuite). Curtea a remarcat, de asemenea, că reclamantul a fost deja condamnat în trecut de a fi împușcat în mod deliberat doamna X în picior.

14. Curtea de Apel a bazat condamnarea reclamantului pe, printre altele, declarații formulate de reclamant, un co-deținut, dl Y, dna X și vecinii săi, mai multe conversații telefonice dintre reclamant și dna X care au fost înregistrate în casete de către aceasta din urmă, și una dintre conversațiile telefonice ale reclamantului care au fost furnizate și înregistrate înainte de 3 octombrie 1995 de autoritățile penitenciarei în care reclamantul a fost reținut, și anume o conversație între solicitant și sora sa în care a avertizat sora sa să nu se apropie niciodată sau să intre în masina dnei X. 15. Curtea de Apel a respins argumentul apărării potrivit căreia discuțiile telefonice care au fost utilizate și înregistrate de către autoritățile închisoare înainte de 3 octombrie 1995 ar trebui să fie ignorate ca dovezi obținute ilegal.

Având în vedere motivele pentru care autoritățile penitenciare au hotărât să utilizeze și să înregistreze conversațiile telefonice ale reclamantului, Curtea a susținut că măsurile impugnate au servit un scop legal, și anume conservarea ordinului, a păcii și a securității în cadrul penitenciarului. În plus, măsurile au respectat și cerințele proporționalității. Acesta a susținut, de asemenea, că, deși reglementările interne ale penitenciarelor prevedeau eradicarea imediată a conversațiilor telefonice înregistrate, o interpretare rezonabilă a normelor aplicabile în ceea ce privește obiectivele urmărite presupune că conversațiile înregistrate pot fi menținute, deoarece există indicații concrete privind un plan de evadare în curs.

În cazul în care a apărut suspiciuni proaspete că reclamantul a fost implicat într-o altă infracțiune penală, informațiile obținute legal pe baza normelor interne de închisoare ar putea fi puse la dispoziția poliției în scopul anchetei penale privind această infracțiune. Curtea de Apel se referă în acest sens la obligația generală prevăzută la art. 160 din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvoiring) de a raporta, printre altele, infracțiunile penale care implică un pericol pentru viață și la natura foarte gravă a infracțiunii în cauză. 17. În ceea ce privește plângerea reclamantului că conversațiile sale telefonice au fost ilicite, înregistrate și păstrate de autoritățile penitenciare, Curtea Supremă a declarat: „3.

Plaga trebuie luată în considerare în cadrul următoarelor norme juridice. art. 15 § 4 din Constituție (Grondwet) ... art. 8 [a Convenției] ... art. 92a din ... [1953] Regulile penitenciare (Gevangenismaatregel) ... art. 4 § 1 din Regulamentul penitenciarului [1953] ... [ circularul nr. 1183/379 al Ministrului Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) din 1 aprilie 1980 ... [și] un regulament intern eliberat de Guvernatorul penitenciarului Marwei în temeiul articolului 23 din Legea penitenciară [1951] (Beginselenwet Gevangeniswezen) ... 3.

În titlul „Lăgicitatea dovezilor obținute” ... Curtea de Apel a constatat că înregistrarea conversațiilor telefonice efectuate de solicitant în penitenciarul Marwei a servit un scop legal, și anume menținerea ordinului, a păcii și a securității în penitenciarul, și a respectat în continuare cerințele de proporționalitate. Această constatare nu dezvăluie nici o interpretare incorectă a legii, în primul rând, această constatare recunoaște că înregistrarea poate fi justificată având în vedere obiectivele prevăzute la art. 8 § 2 din [Convenția], în special prevenirea tulburărilor. În al doilea rând, acesta recunoaște că Curtea de Apel a examinat, de asemenea, dacă într-o societate democratică a fost necesară interferența în cauză cu dreptul prevăzut la art. 8 § 1 din [Convenția] pentru atingerea obiectivului menționat. În măsura în care această constatare a stabilit în continuare că înregistrarea bandă a urmărit acest obiectiv și că interferența a fost, de asemenea, necesară, aceste chestiuni sunt factuale și sunt ușor de înțeles. 3.4 Această înregistrare este prevăzută în continuare prin lege, conform articolului 8 § 2 din [Convenția]. Într-adevăr, sistemul de norme juridice prevăzut în 3.2 respectă cerințele de accesibilitate și de previzibilitate. Sistemul cuprinde reglementări ale căror caracteristicile cele mai importante au fost publicate în surse accesibile în general sau au fost depuse în locuri accesibile deținuților. Acestea oferă o indicație suficient de clară pentru deținuții cu privire la faptul că conversațiile telefonice pot fi conectate și înregistrate și motivele acestui lucru. 3.

Considerațiile de mai sus conduc la concluzia că concluzia Curții de Apel cu privire la licența înregistrării bandurilor poate fi menținută. Întrebări rămase cu privire la constatarea Curții de Apel în ceea ce privește păstrarea înregistrărilor și necapitul de a le șterge imediat, ... punând la dispoziția autorităților de anchetă penală a acestor înregistrări, ... acestea fiind ascultate de cele din urmă în scopul anchetei în ... [Atacul cu bombă auto] și utilizarea ulterioară în dovada unui document care conține o tranșă a unei conversații telefonice înregistrate (punctul 23). În primul rând, trebuie remarcat că plângerea de cassare se pare că nu urmărește decât să provoace concluziile Curții de Apel cu privire la utilizarea în dovadă a dosarului oficial (proces-verbaal) care conține tranșura unei conversații telefonice între [aplicantul] și sora sa (punctul de evidență 23). 3.

Regulamentul intern prevăzut la 3.2 prevede că înregistrările de bandă nu trebuie păstrate și vor fi șterse imediat. În contextul unei interpretări rezonabile, este dificil să se explice această dispoziție, altfel decât să însemne că înregistrările de bandă nu mai trebuie păstrate și că înregistrările de bandă trebuie șterse imediat ce pericolul care generează înregistrarea nu mai există. În titlul „Licitatea dovezii obținute” ... Curtea de Apel a constatat că conversația telefonică utilizată în dovada a fost înregistrată, printre altele, după ce au apărut suspiciuni că [aplicantul] a fost implicat în a da un fals tip-off telefonic despre o intenție de înregistrare a ostaticilor și că această înregistrare a fost păstrată pentru a putea stabili – dacă o astfel de situație ar fi apărut – dacă [aplicantul] a fost implicat din nou în a da false tip-off telefonic care afectează ordinea, pacea și securitatea penitenciarului. De la aceasta rezultă că, în conformitate cu Curtea de Apel – și în deosebire de existența oricărei indicații concrete despre un plan de evadare ... – menținerea și nu ștergerea înregistrărilor a avut loc în contextul pericolului care a dat naștere la decizia de a atinge conversațiile. Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că nu a existat nicio încălcare a regulamentului intern relevant, fără să se declare motive suplimentare, această concluzie poate fi înțeles cu adevarat. 3.

Având în vedere considerentele de mai sus, predarea casetelor procurorului public național în scopul anchetei penale nu a fost ilegală. Suspiciunile împotriva [aplicantului] au apărut că din locul său de detenție el a fost implicat într-un atac de bombă. Când acest oficial a devenit conștient de existența acestor casete, nu a fost ilegal să le predau, ținând seama de dispozițiile articolului 162 § 2 din Codul de Procedință Penală și de faptul că, în lipsa unei predari voluntare [ale casetelor], autoritățile judiciare ar fi putut avea recurs la incarcarea (inbeslagname). 3.

De aceea, plângerea nu are niciun merit.” 18. art. 15 § 4 din Constituție (Grondwet) prevede: „O persoană care a fost legii privată de libertate poate fi restricționată în exercitarea drepturilor fundamentale în măsura în care exercitarea acestor drepturi nu este compatibilă cu privarea de libertate.” 19. art. 92a din Regulamentul de închisoare [1953] (Gevangenismaatregel), în măsura în care este cazul, prevede: „Governatorul poate permite deținuților să vorbească prin telefon cu persoanele din afara penitenciarului.” 20. art. 4 § 1 din Regulamentul de închisoare [1953] citește: „Governatorul este responsabil pentru buna funcționare a penitenciarului. În exercitarea sarcinilor sale, el este obligat de restricțiile impuse de către ministrul nostru, indiferent dacă este prevăzută în Regulamentele Interne (reglementare de huishoudelijk) sau altfel.” 21. Circular nr. 1183/379 al Ministrului Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) din 1 aprilie 1980 prevede: „Toate instituțiile închise trebuie să aibă norme telefonice, care trebuie adaptate la regimul penitenciarului și la capacitatea și facilitățile sale de personal și care trebuie prezentate pentru aprobare. Aceste norme ar trebui să includă următoarele: ... - modul în care se monitorizează conținutul apelurilor (trebuie să fie posibilă ascultarea apelurilor prin intermediul verificării retrospective); normele trebuie să precizeze dacă toate apelurile sunt monitorizate în conformitate cu instrucțiunile guvernatorului; ...” 22. O reglementare internă eliberată de guvernatorul penitenciarului Marwei în temeiul articolului 23 din Legea [1951] privind închisoarea (Beginselenwet Gevangeniswezen) prevede: „Este posibil ca guvernatorul sau în numele său să dea o instruire, prin intermediul unui control la loc și/sau dacă există motive pentru a face acest lucru, să înregistreze conversația telefonică. În parte, pentru a proteja intimitatea ta, numai șeful de securitate sau adjunctul său va asculta astfel de înregistrări. Ele sunt responsabile pentru a asigura că casetele nu sunt reținute și că acestea sunt șterse imediat.” 23. La 12 decembrie 1994, pe baza articolului 22 din Legea de închisoare din 1951, Ministrul Justiției a emis Regulamente interne pentru închisoare (Huishoudelijk Reglement voor de gevangenissen), care a intrat în vigoare la 15 ianuarie 1995. 24. În conformitate cu art. 116 din Regulamentul Intern pentru închisoare, deținuții au dreptul – timp de zece minute și cel puțin o dată pe săptămână, uneori stabilit de guvernator – să vorbească prin telefon cu persoanele din afara penitenciarului. În conformitate cu art. 127 § 4 din Regulamentul Intern, guvernatorul poate restricționa – în cazul în care acest lucru este considerat necesar pentru menținerea ordinului în penitenciarul, pentru prevenirea sau investigarea infracțiunilor sau pentru împiedicarea planurilor de evadare – dreptul un particular deținut de a avea vizite, de a coresponde sau de a avea conversații telefonice. În conformitate cu art. 91 § § § 5, 6 și 7 din Regulamentul de închisoare din 1953, o decizie motivată în acest sens trebuie comunicată deținutului în termen de 24 de ore, care îl poate contesta în fața Consiliului de Supraveghere al Penitenciarului (Commissie van Toezicht). Un apel suplimentar este adresat comitetului de apel al Consiliului Central pentru aplicarea dreptului penal (Beroepscommissie van de Centrale Raad voor Strafrechttoepassing). 25. Deși Regulamentele interne pentru închisoare conțin dispoziții specifice privind monitorizarea vizitelor și corespondenței deținuților, acestea nu prevăd nicio dispoziție specifică pentru monitorizarea conversațiilor telefonice cu persoanele din lumea exterioară. 26. La 1 ianuarie 1999, Normele de închisoare (Gevangenismaatregel) din 1953 au fost înlocuite cu Noile Reguli de închisoare (Penitentiaire Maatregel). În aceeași zi, noua Lege a penitenciarilor din 1951 (Beginselenwet gevangeniswezen) nu a fost înlocuită cu o nouă Lege a penitenciarilor (Penitenciarul Benceselenwet). art. 39 din noua Lege a penitenciarilor, în măsura în care este cazul, spune: „1. Deținătorul are dreptul, cu excepția restricțiilor prevăzute la alineatele (2)- (4) inclusiv, să desfășoare – cel puțin o dată pe săptămână, la un moment și un loc determinat în reglementările interne și prin intermediul unui telefon desemnat, și timp de zece minute – una sau mai multe conversații telefonice cu persoanele din afara penitenciarului. Cu excepția cazului în care Guvernatorul prevede altfel, costurile acestora sunt suportate de deținut. Guvernatorul poate ordona ca conversațiile telefonice ale deținutului să fie monitorizate în cazul în care acest lucru este necesar pentru a determina identitatea persoanei cu care un deținut are o conversație sau în lumina unui interes menționat la art. 36 § 4 [din Legea de închisoare]. Această monitorizare poate include ascultarea sau înregistrarea conversațiilor telefonice. Persoana în cauză trebuie informată în prealabil cu privire la natura și motivul monitorizării.” 28. art. 36 § 4 din noua Lege a incarcerării prevede: „Governatorul poate refuza să trimită sau să livreze anumite scrisori sau alte articole trimise prin poștă dacă acest lucru este necesar în lumina unuia dintre următoarele interese: a. menținerea ordinului sau a securității în instituție; b. prevenirea sau investigarea infracțiunilor penale; c. protecția victimelor infracțiunilor sau a persoanelor implicate în infracțiuni.” 29. art. 160 § 1 din Codul de Procedură Penală, în măsura în care este relevant, se citește după cum urmează: „Cineva care are cunoștință de una dintre infracțiunile definite în articolele 92110 din Codul Penal, în cartea II, titlul VII din Codul Penal, în măsura în care acest lucru a provocat un pericol pentru viață ... este obligat să raporteze această chestiune imediat unui ofițer de investigare.” 30. art. 162 § 2 din Codul de Procedură Penală prevede, în măsura în care este relevant,: „Aceștia [organe publice și oficiali] furnizează la cerere procurorului public ... toate informațiile care au venit la atenția lor în cursul atribuțiilor cu privire la infracțiunile penale ale căror investigație nu le-a fost încredințată.”

7. The applicant was born in 1953. At the time of the introduction of his application, the applicant was serving a prison sentence in the Netherlands. 8. On or around 26 January 1995 suspicions arose that the applicant, who at that time was serving a prison sentence in the Marwei penitentiary in Leeuwarden, had been involved in giving a false tip-off by telephone to the Leeuwarden police to the effect that three named detainees were planning to escape from prison by taking hostages. Thereafter, and in order to secure order, peace and safety in the penitentiary, the applicant’s telephone conversations were tapped and recorded on tape. These taped conversations were kept so as to allow the authorities to establish – if such a situation were to arise again – whether the applicant had been involved in giving any further false telephone tip-offs.

9. On 3 October 1995, as a result of the detonation of an explosive device placed in her car, Ms X – the applicant’s former partner – suffered slight injuries. Her son, Mr Y, suffered serious injuries necessitating the amputation of the lower part of his left leg. 10. At the time of the explosion, the applicant was still in prison. As it was suspected that he was involved in the bomb attack, the national public prosecutor (landelijk officier van justitie) ordered that the applicant’s recorded telephone conversations be made available to the criminal investigation into the bomb attack. 11. On 16 May 1998 the applicant was summoned to appear before the Haarlem Regional Court (arrondissementsrechtbank) to stand trial on charges of, inter alia, (attempted) premeditated grievous bodily harm, causing an explosion endangering property and life, making a threat to kill and various counts of fraud.

12. On 22 August 1996 the Haarlem Regional Court convicted the applicant of making a threat to kill and one count of fraud, acquitted him on the remaining charges and sentenced him to two years’ imprisonment. Both the applicant and the public prosecutor filed an appeal with the Amsterdam Court of Appeal (gerechtshof). 13. In its judgment of 4 November 1997, following hearings held on 20 May and 21 October 1997, the Amsterdam Court of Appeal quashed the judgment of 22 August 1996, convicted the applicant of complicity in (attempted) premeditated grievous bodily harm, causing an explosion endangering property and life, and making a threat to kill or, in any event, to inflict grievous bodily harm.

He was also convicted of several counts of fraud. The applicant was sentenced to nine years’ imprisonment. As regards the determination of the applicant’s sentence, the Court of Appeal held, inter alia, that the applicant, over a period of several months, had continuously threatened Ms X by telephone and had eventually carried out his threats by organising – from his place of detention – the placing of a bomb under her car. The detonation of this bomb had caused injuries to Ms X and Mr Y, necessitating the amputation of the lower part of the latter’s leg. The court noted that it was only as a result of the administration of rapid and adequate first aid that Mr Y had not bled to death. In addition, the explosion had caused collateral damage to another car as well as to windows of nearby houses and there had been a real danger that the explosion could also have (fatally) injured bystanders.

The court further noted that the applicant had already been convicted in the past of having deliberately shot Ms X in the leg. 14. The Court of Appeal based the applicant’s conviction on, inter alia, statements given by the applicant, a co-detainee, Mr Y, Ms X and her neighbours, several telephone conversations between the applicant and Ms X that had been tape-recorded by the latter, and one of the applicant’s telephone conversations that had been tapped and recorded prior to 3 October 1995 by the authorities of the penitentiary where the applicant was detained, namely a conversation between the applicant and his sister in which he warned his sister never to approach or get into Ms X’s car. 15. The Court of Appeal rejected the defence’s argument that the telephone conversations which had been tapped and recorded by the prison authorities before 3 October 1995 should be disregarded as unlawfully obtained evidence.

Noting the reasons for which the prison authorities had decided to tap and record the applicant’s telephone conversations, the court held that the impugned measures served a lawful purpose, namely the preservation of order, peace and security within the penitentiary. Furthermore, the measures also complied with the requirements of proportionality. It further held that, although the internal penitentiary regulations prescribed the immediate erasure of recorded telephone conversations, a reasonable interpretation of the applicable rules in relation to the aims pursued implied that the recorded conversations could be kept, since there were concrete indications of an ongoing escape plan. When fresh suspicion arose that the applicant was involved in another criminal offence, the information lawfully obtained on the basis of internal prison rules could be made available to the police for the purposes of the criminal investigation into that offence.

The Court of Appeal referred in this connection to the general obligation contained in Article 160 of the Code of Criminal Procedure (Wetboek van Strafvordering) to report, inter alia, criminal offences involving a danger to life, and to the very serious nature of the offence at issue. 16. The applicant’s subsequent appeal in cassation was rejected by the Supreme Court (Hoge Raad) on 2 March 1999. 17. As regards the applicant’s complaint that his telephone conversations had been unlawfully tapped, recorded and kept by the penitentiary authorities, the Supreme Court held: “3.

The complaint has to be considered in the following framework of legal rules. Article 15 § 4 of the Constitution (Grondwet) ... Article 8 [of the Convention] ... Article 92a of the ... applicable [1953] Prison Rules (Gevangenismaatregel) ... Article 4 § 1 of the [1953] Prison Rules ... [the] circular no. 1183/379 of the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) of 1 April 1980 ... [and] an internal regulation issued by the Governor of the Marwei penitentiary under Article 23 of the [1951] Prison Act (Beginselenwet Gevangeniswezen) ... 3.

Under the heading ‘The lawfulness of the evidence obtained’ ... the Court of Appeal found that the recording of the applicant’s telephone conversations conducted in the Marwei penitentiary served a lawful purpose, namely maintaining order, peace and security in the penitentiary, and further complied with the requirements of proportionality. This finding does not reveal any incorrect interpretation of the law. In the first place, this finding recognises that the recording can be justified in view of the aims set out in Article 8 § 2 of [the Convention], in particular the prevention of disorder. In the second place, it recognises that the Court of Appeal has also examined whether in a democratic society the interference at issue with the right set out in Article 8 § 1 of [the Convention] was necessary for attaining the stated aim. In so far as that finding further established that the tape recording pursued this aim and that the interference was also necessary, these matters are factual and are readily understandable. 3.

This recording is further provided for by law as required by Article 8 § 2 of [the Convention]. Indeed, the system of legal rules set out under 3.2 complies with the requirements of accessibility and foreseeability. The system comprises regulations of which the most important features have been published in generally accessible sources or have been deposited in places accessible to detainees. They provide a sufficiently clear indication to detainees about the fact that telephone conversations can be tapped and recorded and the reasons for this. 3.

The above considerations lead to the conclusion that the finding of the Court of Appeal as to the lawfulness of the tape recording can be upheld. Questions still remain about the finding of the Court of Appeal as regards the keeping of the recordings and the failure to erase them immediately, the ... making available to the criminal investigation authorities of these tape recordings, ... their being listened to by the latter for the purposes of the investigation into ... [the car bomb attack] and the subsequent use in evidence of a document containing a transcript of one of the recorded telephone conversations (evidence item 23). It must first be noted that the cassation complaint apparently only seeks to challenge the finding of the Court of Appeal as to the use in evidence of the formal record (proces-verbaal) containing the transcript of a telephone conversation between the [applicant] and his sister (evidence item 23). 3.

The internal regulation set out under 3.2 provides that tape recordings are not to be kept and will be immediately erased. Against the background of a reasonable interpretation, it is difficult to explain that provision otherwise than to mean that the tape recordings must no longer be kept and the tapes must be erased as soon as the danger giving rise to the recording has ceased to exist. Under the heading ‘The lawfulness of the evidence obtained’ ... the Court of Appeal found that the telephone conversation used in evidence had been recorded, inter alia, after suspicions had arisen that the [applicant] was involved in giving a false telephone tip-off about an intended hostage-taking and that this tape recording had been kept in order to be able to establish – if such a situation were to arise – whether the [applicant] was again involved in giving false telephone tip-offs affecting the order, peace and security of the penitentiary. It follows from this that, according to the Court of Appeal – and quite apart from the existence of any concrete indication about an escape plan ... – the keeping of and failure to erase the recordings occurred against the background of the danger which gave rise to the decision to tap the conversations. The Court of Appeal thus found that there was no violation of the relevant internal regulation. Without stating further reasons, this finding can be readily understood. 3.

Taking into account the above considerations, the handing over of the tapes to the national public prosecutor for the purpose of the criminal investigation was not unlawful. Suspicions against the [applicant] had arisen that from his place of detention he was involved in a bomb attack. When this official had become aware of the existence of those tapes, it was not unlawful to hand them over, bearing in mind the provisions of Article 162 § 2 of the Code of Criminal Procedure and the fact that, failing a voluntary surrender [of the tapes], the judicial authorities could have had recourse to seizure (inbeslagname). 3.

The complaint has therefore no merit.” 18. Article 15 § 4 of the Constitution (Grondwet) provides: “A person who has been lawfully deprived of his liberty may be restricted in the exercise of fundamental rights in so far as the exercise of such rights is not compatible with the deprivation of liberty.” 19. Article 92a of the [1953] Prison Rules (Gevangenismaatregel), in so far as relevant, provides: “The Governor may permit detainees to speak by telephone to persons outside the penitentiary.” 20. Article 4 § 1 of the [1953] Prison Rules reads: “The Governor is responsible for the proper running of the penitentiary. In the exercise of his duties he is bound by the restrictions imposed on him by Our Minister, whether laid down in the Internal Regulations (huishoudelijk reglement) or otherwise.” 21. Circular no. 1183/379 of the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) of 1 April 1980 provides: “Every closed institution must have telephone rules, which must be tailored to the penitentiary’s regime and to its staff capacity and facilities and must be submitted to me for approval. These rules should include the following: ... - the way in which the content of the calls is monitored (it must be possible to listen to the calls by way of retrospective check); the rules must specify whether all calls are monitored on the Governor’s instructions; ...” 22. An internal regulation issued by the governor of the Marwei penitentiary under Article 23 of the [1951] Prison Act (Beginselenwet Gevangeniswezen) provides: “It is possible that an instruction may be given by the Governor or on his behalf, by way of a spot check and/or if there are grounds for doing so, to record your telephone conversation. Partly to protect your privacy, only the head of security or his deputy will listen to such tape recordings. They are responsible for ensuring that the tapes are not retained and that they are erased immediately.” 23. On 12 December 1994, on the basis of Article 22 of the 1951 Prison Act, the Minister of Justice issued Internal Regulations for Prisons (Huishoudelijk Reglement voor de gevangenissen). These regulations entered into force on 15 January 1995. 24. According to Article 116 of the Internal Regulations for Prisons, detainees have the right – for ten minutes and at least once per week, at times fixed by the governor – to speak by telephone to persons outside the penitentiary. In accordance with Article 127 § 4 of the Internal Regulations, the governor may restrict – where this is found necessary for the maintenance of order in the penitentiary, for the prevention or investigation of crimes, or for thwarting escape plans – a particular detainee’s right to have visits, to correspond or to have telephone conversations. Pursuant to Article 91 §§ 5, 6 and 7 of the 1953 Prison Rules, a reasoned decision to this effect must be communicated within twenty-four hours to the detainee, who may challenge it before the penitentiary’s Supervisory Board (Commissie van Toezicht). A further appeal lies to the Appeals Board of the Central Council for the Application of Criminal Law (Beroepscommissie van de Centrale Raad voor Strafrechttoepassing). 25. Although the Internal Regulations for Prisons contain specific provisions concerning the monitoring of detainees’ visits and correspondence, they make no specific provision for monitoring detainees’ telephone conversations with persons in the outside world. 26. On 1 January 1999 the 1953 Prison Rules (Gevangenismaatregel) were replaced by new Prison Rules (Penitentiaire Maatregel). The new Prison Rules make no specific provision for the right of detainees to have contacts with the outside world. 27. On the same day, the 1951 Prison Act (Beginselenwet gevangeniswezen) was replaced by a new Prison Act (Penitentiaire Beginselenwet). Article 39 of the new Prison Act, in so far as relevant, reads: “1. The detainee shall have the right, with the exception of the restrictions provided for in paragraphs two to four inclusive, to conduct – at least once per week, at a time and place determined in the internal regulations and by means of a designated telephone, and for ten minutes – one or more telephone conversations with persons outside the penitentiary. Unless the Governor provides otherwise, the costs thereof shall be borne by the detainee. 2. The Governor may order that telephone conversations of a detainee be monitored where this is necessary to determine the identity of the person with whom a detainee is having a conversation or in the light of an interest referred to in Article 36 § 4 [of the Prison Act]. This monitoring can comprise listening to or recording telephone conversations. The person concerned shall be informed beforehand of the nature of and the reason for monitoring.” 28. Article 36 § 4 of the new Prison Act provides: “The Governor may refuse to send or deliver certain letters or other items sent by mail if this is necessary in the light of one of the following interests: a. the maintenance of order or security in the institution; b. the prevention or investigation of criminal offences; c. the protection of victims of crimes or persons otherwise involved in crimes.” 29. Article 160 § 1 of the Code of Criminal Procedure, in so far as relevant, reads as follows: “Any person who has knowledge of one of the offences defined in Articles 92110 of the Criminal Code, in Book II, Title VII of the Criminal Code, in so far as this has caused a danger to life ... is obliged to report this matter immediately to an investigating officer.” 30. Article 162 § 2 of the Code of Criminal Procedure, in so far as relevant, provides: “They [public bodies and officials] shall upon request provide the public prosecutor ... with all information which has come to their attention in the course of their duties about criminal offences the investigation of which has not been entrusted to them.”

Doerga împotriva Țărilor de Jos

Hotărâri asemănătoare

Căutați în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.