CASE OF KANSAL v. THE UNITED KINGDOM

RESPONDENT

GBR

HOTĂRÂRE

27.04.2004

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Art. 6-1;Pecuniary damage - claim dismissed;Non-pecuniary damage - finding of violation sufficient;Costs and expenses (Convention proceedings) - claim dismissed

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2004
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF KANSAL v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2004)

HUDOC · oficial

Reclamantul s-a născut în 1947 și trăiește în Oldham. Din 1977, reclamantul a condus o companie care a operat 20 de magazine chimice. În urma problemelor financiare, compania a intrat în lichidare în februarie 1987. La 20 mai 1987, a fost prezentată o cerere de faliment împotriva reclamantului și la 11 martie 1988, a fost făcută o comandă de faliment. La 29 iulie 1988, reclamantul a fost examinat public de către receptorul oficial. În temeiul articolului 291 din Legea privind insolvența din 1986, reclamantul a fost obligat să răspundă la întrebările adresate de receptorul oficial și, dacă nu a respectat o scuză rezonabilă, ar fi fost vinovat de dispreciere a instanței și ar fi putut fi pedepsit cu o amendă sau o închisoare. 10. La 16 martie și 23 martie 1988, o societate de construcții a avansat 150.000 de lire sterling (GBP) și, respectiv, 116.250 lire GBP la solicitant. La 23 martie 1988, soția reclamantului a colectat o parte din avans, 104.000 lire GBP, și a dus-o în India într-un bin liner. 11. Reclamantul a fost ulterior acuzat de două infracțiuni de obținere a proprietății prin înșelăciune contrară art. 15 alin. (1) din Actul Theft 1968, având în vedere că a înșelat societatea de clădire să avanseze bani prin false reprezentări cu privire la venitul său, datoriile sale și procedurile de falimentare împotriva acestuia. El a fost, de asemenea, acuzat de două infracțiuni de înlăturare a proprietăților obligate să fie livrate receptorului oficial și de nerespectarea pierderii de bunuri în timp ce falimentul contrar articolului 354 alineatele (2) și (3) din Legea privind insolvența din 1986. 12. În procesul reclamantului din februarie 1992, urmărirea a introdus ca dovadă tranșurarea examinării reclamantului de către receptorul oficial în procedura de faliment. Reclamantul a susținut că tranșa este inadmisibilă în temeiul articolului 31 din Actul Theft 1968, care prevede că o declarație sau admitere efectuată de o persoană care răspunde la întrebări în cadrul procedurii de administrare a oricărui bun sau pentru un cont al oricărui bun sau al licitelor cu bunuri nu este admisibilă în dovada împotriva acestei persoane. Cu toate acestea, judecătorul judecător a hotărât dovezile admisibile în temeiul articolului 433 din Legea de insolvență din 1986, care prevedea că declarațiile formulate în conformitate cu o cerință impusă de Lege ar putea fi utilizate ca probă împotriva făcătorului declarației. Transcripția completă a fost plasată în fața juriului și în rezumatul său, judecătorul a declarat că tranșura „ar putea fi foarte importantă”. 13. La 18 februarie 1992, reclamantul a fost condamnat pentru cele patru infracțiuni acuzate și a fost condamnat la 15 luni de închisoare. Reclamantul a apelat împotriva condamnării și, la 12 mai 1992, Curtea de Apel a respins apelul său hotărând, printre altele, că tranșura examinării falimentului a fost admisă în temeiul articolului 433 din Legea privind insolvența din 1986, care a abrogat privilegiul împotriva autoincriminației. La 27 iunie 1995, Royal Pharmaceutical Society of Great Britain a hotărât să îndepărteze licența reclamantului de a practica ca farmacist din motive de inaptitudine din cauza implicarii sale în înșelătorie legată de procedurile sale de faliment și de o reprimare anterioară privind curățarea sediilor sale. 15. La 27 aprilie 1998, Comisia de reexaminare a cazurilor penale („CCRC”) a remis cazul reclamantului la Curtea de Apel din cauza modificărilor legislației interne privind obținerea avansurilor ipotecare prin declarații false. La 20 iunie 2000, Comisia a adăugat motivul că, după decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în Saunders v. Regatul Unit (Jurisprudența din 17 decembrie 1996, Raporturile Hotărârilor și Deciziilor 1996-VI) și introducerea Actului privind drepturile omului 1998, admiterea răspunsurilor furnizate sub compulsiune în cursul examinării falimentului ar putea fi încălcată de art. 6 din Convenția și a pus în pericol condamnarea reclamantului. 16. La 24 mai 2001, Curtea de Apel a anulat condamnarea reclamantului din motivele că răspunsurile prezentate de reclamant în cadrul examinării sale de către receptorul oficial au fost admise în mod incorect în cadrul procesului și în încălcarea articolului 6 din Convenție. Curtea a constatat că Legea privind drepturile omului din 1998 ar putea fi aplicată retrospectiv. Acesta a certificat un punct de lege către Camera Lordilor în ceea ce privește dacă Legea privind drepturile omului din 1998 ar putea aplica retrospectiv în apelurile care rezultă dintr-o trimitere a CCRC. 17. Coroana a apelat la Camera Lordilor împotriva hotărârii Curții de Apel. La 29 noiembrie 2001, Camera Lordilor a permis apelul, susținând că au fost obligați să urmeze decizia anterioară a Camerei în R v. Lambert [2001] 3 WLR 206, care a decis că Legea privind drepturile omului din 1998 nu poate aplica retrospectiv pentru a permite unui inculpat al cărui proces a avut loc înainte de intrarea în vigoare a Actului să se bazeze pe încălcarea Convenției într-un recurs ulterior. 18. Secțiunea 291 alineatul (4) din Legea privind insolvența din 1986 („Legea din 1986”) prevăzută după cum urmează: „Fabricarea de faliment conferă receptorului oficial un astfel de inventar al proprietății sale și al altor informații, și participă la receptorul oficial în astfel de momente, cum receptorul oficial poate fi necesar pentru oricare dintre scopurile prezentului capitol; ...” 19. Secțiunea 291 alineatul (6) prevede că: „Dacă falimentul fără scuză rezonabilă nu respectă orice obligație impusă de prezentul articol, el este vinovat de disprețul instanței și poate fi pedepsit în consecință (în plus față de orice altă pedeapsă la care ar putea fi supus)” 20. Curtea divizională ar trata o astfel de disprețuire a instanței și sentința ar putea fi o amendă sau o închisoare de cel mult doi ani (art. 14 din Legea Tribunalului Suprem 1981). 21. Secțiunea 290 alineatul (1) din Legea 1986, cu condiția ca receptorul oficial să poată solicita instanței pentru examinarea publică a falimentului. Cazuri cum ar fi Re Paget (1927) 2 Ch. 85 și R v. Harris (1970) 1 WLR1252 a stabilit că falimentul nu a avut dreptul de a refuza răspunsul la întrebări în timpul examinării publice din motive de autoincriminare. 22. În momentul respectiv, art. 433 din Legea de 1986 prevedea că: „în orice procedură (sau nu în temeiul prezentului Act) – (a) o declarație de afaceri pregătită în sensul oricărei dispoziții ale prezentului Act care provin din Legea de insolvență din 1985 și (b) orice altă declarație făcută în conformitate cu o astfel de dispoziție sau prin sau în conformitate cu normele stabilite în temeiul prezentului Act, poate fi utilizată în dovada împotriva oricărei persoane care fac sau acceptă declarația.” 23. În schimb, art. 31 alineatul (1) din Legea din 1968 prevedea că declarația sau admiterea unei persoane care răspunde la întrebări în cadrul procedurii de administrare a oricărei proprietăți nu a fost admisibilă în cadrul procedurilor penale referitoare la o infracțiune în temeiul Legii. 24. În R v. Kansal (1993) 95 Cr.App.R. 348 (decizia privind primul recurs al acestei reclamante), Curtea de Apel a susținut că normele de insolvență din 1986 (S.I. 1986 nr. 1925) au arătat clar că privilegiul de autoincriminare a fost abrogat în orice examinare publică a falimentului și că, după aceea, art. 433 din Legea de 1986 a rendu dovezile admisibile într-un proces penal, în pofida articolului 31 din Legea privind fotbalul. 25. În urma hotărârii acestei Curte din Saunders v. Regatul Unit (citat mai sus) și introducerea planificată a Legii privind drepturile omului 1998, art. 59 și anexa 3 la Legea privind justiția și dovezile penale pentru tineret din 1999 modificată secțiunea 433 din Legea din 1986: „(2) Cu toate acestea, în procedurile penale în care o astfel de persoană este acuzată de o infracțiune la care se aplică prezenta subsecțiunea – (a) nu se poate aduce dovezi referitoare la declarație și (b) nu se poate pune nici o întrebare legată de aceasta, de către sau în numele probei, cu excepția cazului în care dovezile referitoare la aceasta sunt aduse, sau se pune o întrebare legată de aceasta, în cadrul procedurii de către sau în numele acestei persoane.” Această dispoziție nu a fost în vigoare la momentul procesului reclamantului.

The applicant was born in 1947 and lives in Oldham. 8. From 1977, the applicant ran a company which operated 20 chemist shops. Following financial problems, the company went into liquidation in February 1987. On 20 May 1987, a bankruptcy petition was presented against the applicant and on 11 March 1988, a bankruptcy order was made. 9. On 29 July 1988, the applicant was publicly examined by the official receiver. Under section 291 of the Insolvency Act 1986, the applicant was obliged to answer the questions put to him by the official receiver and if he failed to comply without reasonable excuse, he would have been guilty of contempt of court and liable to punishment by a fine or imprisonment. 10. On 16 March and 23 March 1988, a building society advanced 150,000 pounds sterling (GBP) and GBP 116,250 respectively to the applicant. On 23 March 1988, the applicant's wife collected part of the advance, GBP 104,000, and took it to India in a bin liner. 11. The applicant was subsequently charged with two offences of obtaining property by deception contrary to section 15(1) of the Theft Act 1968 on the grounds that he had misled the building society into advancing money by false representations regarding his income, his debts and the bankruptcy proceedings against him. He was also charged with two offences of removing property required to be delivered to the official receiver and failing to account for the loss of property while bankrupt contrary to section 354(2) and (3) of the Insolvency Act 1986. 12. At the applicant's trial in February 1992, the prosecution introduced as evidence the transcript of the examination of the applicant by the official receiver in the bankruptcy proceedings. The applicant submitted that the transcript was inadmissible under section 31 of the Theft Act 1968 which provides that a statement or admission made by a person answering questions in proceedings for the administration of any property or for an account of any property or dealings with property is not admissible in evidence against that person. However, the trial judge ruled the evidence admissible under section 433 of the Insolvency Act 1986 which provided that statements made in pursuance of a requirement imposed by the Act could be used in evidence against the maker of the statement. The full transcript was placed before the jury and in his summing up, the judge stated that the transcript “could be very important”. 13. On 18 February 1992, the applicant was convicted of the four offences charged and was sentenced to 15 months' imprisonment. The applicant appealed against conviction and on 12 May 1992, the Court of Appeal dismissed his appeal deciding, inter alia, that the transcript of the bankruptcy examination was admissible under section 433 of the Insolvency Act 1986 which abrogated the privilege against self-incrimination. Leave to appeal was refused by the Court of Appeal and by the House of Lords. 14. On 27 June 1995, the Royal Pharmaceutical Society of Great Britain decided to remove the applicant's licence to practise as a pharmacist on the grounds of unfitness due to his involvement in the deception connected with his bankruptcy proceedings and a previous reprimand relating to the cleanliness of his premises. 15. On 27 April 1998, the Criminal Cases Review Commission (“CCRC”) referred the applicant's case back to the Court of Appeal due to changes in the domestic law on obtaining mortgage advances by false statements. On 20 June 2000, the Commission added the ground that, following the decision of the European Court of Human Rights in Saunders v. the United Kingdom (judgment of 17 December 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI) and the introduction of the Human Rights Act 1998, the admission of answers given under compulsion during the bankruptcy examination may have been in breach of Article 6 of the Convention and rendered the applicant's conviction unsafe. 16. On 24 May 2001, the Court of Appeal overturned the applicant's conviction on the grounds that the answers given by the applicant in his examination by the official receiver had been wrongly admitted at trial and in breach of Article 6 of the Convention. The court found that the Human Rights Act 1998 could apply retrospectively. It certified a point of law to the House of Lords as to whether the Human Rights Act 1998 could apply retrospectively in appeals arising from a reference by the CCRC. 17. The Crown appealed to the House of Lords against the decision of the Court of Appeal. On 29 November 2001, the House of Lords allowed the appeal, holding that they were bound to follow the earlier decision of the House in R v. Lambert [2001] 3 WLR 206, which had decided that the Human Rights Act 1998 could not apply retrospectively to allow a defendant whose trial took place before the Act came into force to rely on a breach of the Convention in a later appeal. 18. Section 291(4) of the Insolvency Act 1986 (“the 1986 Act”) provided as follows: “The bankrupt shall give the official receiver such inventory of his estate and such other information, and shall attend on the official receiver at such times, as the official receiver may for any of the purposes of this Chapter require; ...” 19. Section 291(6) went on to stipulate that: “If a bankrupt without reasonable excuse fails to comply with any obligation imposed by this section, he is guilty of a contempt of court and liable to be punished accordingly (in addition to any other punishment to which he may be subject).” 20. The Divisional Court would deal with such a contempt of court and the sentence could be a fine or imprisonment for a maximum of two years (section 14 of the Supreme Court Act 1981). 21. Section 290(1) of the 1986 Act provided that the official receiver could apply to the court for the public examination of the bankrupt. Cases such as Re Paget (1927) 2 Ch. 85 and R v. Harris (1970) 1 WLR1252 established that the bankrupt was not entitled to refuse to answer questions during the public examination on the grounds of self-incrimination. 22. At the relevant time, section 433 of the 1986 Act provided that: “In any proceedings (whether or not under this Act) – (a) a statement of affairs prepared for the purposes of any provision of this Act which is derived from the Insolvency Act 1985 and (b) any other statement made in pursuance of a requirement imposed by or under any such provision or by or under rules made under this Act, may be used in evidence against any person making or concurring in making the statement.” 23. In contrast, section 31(1) of the Theft Act 1968 stipulated that a statement or admission made by a person answering questions in proceedings for the administration of any property was not admissible in evidence in criminal proceedings relating to an offence under the Act. 24. In R v. Kansal (1993) 95 Cr.App.R. 348 (the decision on the first appeal of this applicant), the Court of Appeal held that the Insolvency Rules 1986 (S.I. 1986 No. 1925) made it clear that the privilege against self-incrimination was abrogated in any public examination of the bankrupt and that, thereafter, section 433 of the 1986 Act rendered the evidence admissible in a criminal trial notwithstanding section 31 of the Theft Act. 25. Following the decision of this Court in Saunders v. United Kingdom (cited above) and the planned introduction of the Human Rights Act 1998, section 59 and Schedule 3 of the Youth Justice and Criminal Evidence Act 1999 amended section 433 of the 1986 Act, inserting section 433(2)): “(2) However, in criminal proceedings in which any such person is charged with an offence to which this subsection applies– (a) no evidence relating to the statement may be adduced, and (b) no question relating to it may be asked, by or on behalf of the prosecution, unless evidence relating to it is adduced, or a question relating to it is asked, in the proceedings by or on behalf of that person.” This provision was not in force at the time of the applicant's trial.

§ Cauze similare